Informatia Bucureştiului, iulie 1965 (Anul 12, nr. 3701-3722)

1965-07-01 / nr. 3701

Pag. 2-a CU: RADU BELIGAN 7 ? ^TATIANA IEREL’ î ] ' DILVIU STANCULESCU COLEA RAUTU : 1 7 MARCEL ANGHELESCU ŞTEFAN CIUBOTARAŞU GEORGE CONSTANTIN EMANOIL PETRUŢ 7 GORE „Am sarcină să fac oamenii fericiţi “ GORE : Conse-< cinţă logică. Con­ştiinţa e in planul de stat. S-a prevă­zut un sector „su­flete" •— eu sunt șeful. Munca ne­normată , meserie­­grea, ascultâ-mă­­pe mine. REPORTER: De ce ? Toți vor să fie fericiți. GORE : Dar cum? N-ai idee cită teh­nică înapoiată mai există ! Eu sunt pus pentru rezolvarea ecuațiilor contempo­rane cu calculul infinitezimal. REP.: Mă rog, calificare înaltă. Dar care e compoziţia fericirii ? GORE : Să vedem. Unu —­­inteligenţă. (Un prost nu cugetă la paradis). Doi — cultură. (Un miop nu vede la un metru, şi fericirea e uneori la kilometri). Trei —— generozitate. Patru — perseverenţă , cinci­ — consecvenţă. Şase — poezie, şapte... Ce-i şapte.? A, guraj... . *­­REP.: Şi negativ, nimic ? Cădem­­în a­­pologelism... GORE : Opt : gnitj.. (rutină, iss*t.gie, umi­lire/ superficialitate, rigiditate,, păreri pre­concepute, prejudecăţi). REP.: Şi ai Inclus-o în plan pe Magda­lena. Aşa, fă­ră măcar să-i ceri consimţă­­mîntul ! l-ai poruncit să fie fericită. Tex­tual. A protested, zicînd că n-ai dreptul să te amesteci în viața ei. GORE : Fii rezonabil. Aici nu e vorba de un drept, ci de o datorie. A, dacă i-aș stri­ca-o, se schimbă lucrurile. Nici eu nu to­lerez așa ceva. Dar dacă i-o dreg... REP.:- Ești convins că i-o dregi ? îi ră­peşti tristeţea... GORE : Ca s-o pun sub cheie. Nu-i bună la nimic. REP.: Ii extragi orgoliile... GORE : Ca să nu-i mai învenineze exis­tenţa. REP : O păgubeşti de inerţie... GORE : A fost furată pietrelor, şi o res­titui proprietarilor. REP. : îi demontezi teama... GORE : O urasc... E prudența sufletelor mici. Sufletele mari inhalează îndrăzneală lucidă. REP. : Uite, îmi face impresia că-ţi dai aere de om aspru şi teribil cînd în fond eşti cumsecade, modest, ai farmec... GORE : Lasă prostiile... REP.: Ce să le lăsăm, cînd ai cucerit-o pe Magdalena ! Nu i-ai zis că e planetă ? GORE : Și ce, nu e adevărat? Omul e o mare lume mică. REP.: Nu i-ai acceptat slăbiciunile? GORE : Fără ele, n-am ce lucra. REP.: ...lacrimile... GORE : Demolarea, demolarea. REP.: ...autocompasiunile... GORE : Eh, oameni sîntem. REP.: Atîtea concesii... Pentru ce? GORE : Pentru că — iartă-mi emfaza — sînt cosmonaut al sufletului omenesc. Mag­dalena privea lumea de la subsol şi în­­tîmplările vieţii i se arătau nefiresc de mari, înfricoşînd-o. Şi-a tot amînat ferici­rea. Din teamă, din comoditate, din nehotă­­rîre, din lenea de a urca pînă la­­adevăr... .Am ajutat o să se descopere pe sine, să-şi valorifice forţa, îndrăzneala şi imaginaţia ei. Să privească lumea de la­­etaj Şi... Asta e darea mea de seamă. REP.: Contrasemnată — şi încă cu ce e­­logii — de Magdalena. Dar spuneai că orice om e o mare lume mică. Ce faci cir Horaţiu ? GORE : Ăsta e caz grav. REP. : Toate cazurile de la „suflete“ sunt de forţă majoră. Ai zis ! GORE : Dar nu ştii că şi adevărul şi -a anexat ca pe o proprietate personală ? Dibaci, egoistul , vrea să-şi confirme ade­vărul lui, nu să afle adevărul. L-am aver­tizat drastic. REP.: Ştiu. Că e ultimul exploatator din Republica Populară Română. Ţine la Mag­dalena nu pentru ea, ci pentru el. Ca la un obiect stăpînit. O să se vindece ? A dat declaraţie în scris : „Am fost obişnuit o viaţă întreagă să cîştig şi nu să pierd. E timpul să învăţ". GORE : Să vedem. Are tone de zdrenţe e suflet şi trebuie complet deparazitat, efuz perfecţiunea ; accept perfectibili­tatea. REP.: Te ocupi şi cu utopia? GORE : Nici pomeneală. Sunt responsabi cu ■ fericirea. Nu ţi-am spus că sufletele le construim cu spirit ? REPORTER: Care este prima torţă care ai aprins-o „în cinstea zilei­­ • Pe m­ine ? ............................ CATERINA : Dacă te referi la torţa din sufletul meu, ea a licărit pentru prima oară o dată cu cărticica pe care meşterul Eliad mi-a pus-o în mină şi pe care scria „Proletari din toate ţările, uniţi-vă“ ! REP.: Lectura Manifestului a însemnat începerea activităţii tale de comunistă ? CATERINA : A însemnat pentru mine confirmarea strigătului de revoltă pe care l-am avut pe buze încă din anii petrecuţi Ia azilul de copii. REP.: Strigăt care a culminat după ares­tarea soţului tău de către Siguranță cu „vreau să se schimbe lumea asta". CATERINA : Dar schimbarea ei trebuia să înceapă cu mine. REP.: Cum adică ? CATERINA : Apucînd pe drumul soţului meu şi al tuturor muncitorilor, singurul drum pe care mergi numai înainte. REP.: Fără teamă că te vei rătăci ? CATERINA : Marile şosele nu au răs­plătit. REP.: E adevărat, dar mersul pe aceste şosele s-a dovedit anevoios din cale a­­fară. CATERINA : Anevoios pînă la primejdia de a-şi pierde viaţa. REP.: Ai fost uneori şi în situaţia asta ? CATERINA : Evident. Oricare misiune te expunea. REP.: De pildă ? CATERINA : Minarea unui tren nemţesc cu benzină sau capturarea unui camion cu arme. Dar necesitatea de a înarma gărzile patriotice era mai imperioasă decît frica. Se apropia ziua răfuielii cu fasciştii.. REP.: O acţiune pe care tu ai numit-o metaforic... CATERINA : „Partidul îşi aduna oamenii ,precum un fluviu îşi adună apele ca să spargă zăgazurile". REP.: Adică să distrugă o lume. CATERINA: Cînd se distruge o lume, poate începe alta. Noi ştiam sigur că va începe şi pentru asta luptam înfruntînd toate riscurile. REP.: Și cel de a fi trădată. CATERINA: Da, chiar de un om care pretindea că mă iubeşte. O dragoste cu căsuţă, livadă şi colţ de pădure obţinute cu preţul trădării. REP.: Un preţ pe care l-a plătit cu viaţa. Ai fost neiertătoare, Caterina. CATERINA : Lupta a fost pe viaţă şi pe moarte. Deşi m-au închis, pînă la urmă, torţele în cinstea zilei de mîine le aprin­seseră. Trebuia să rezist să apuc „ziua de mîine". REP.: Și cum saluți „ziua de mîine“ care a venit ? CATERINA : Umplînd pămîntul cu visu­rile pe care ni le-am făurit în anii grei. Intr-o casă străină, rănit, la distantă de cîteva sute de metri de explozia pe care ai provocat-o, amenințind cu pistolul un doctor pentru a te îngriji, adulmecat per­manent de Siguranţa care te căuta cu in­drt­­ire... MIHAI „ I-am îndrumat paşii in viaţă­­a MIHAI: Pe scurt, un moment culmi­nant din viaţa mea conspirativă. REPORTER: Poa­te cel mai greu, Mihai. Imobilizat în mîinile unor oa­meni străini care nu-ţi împărtăşesc ideile... MIHAI: Pentru că nu le cunosc. REP.: Nu ți se părea disperată situaţia ta, încît să mai poţi încerca să le demonstrezi scopul luptei tale primej­dioase ? MIHAI : Disperată sau nu, situaţia asta era. Dacă unul dintre membrii acestei fa­milii mi s-a părut receptiv, de ce să nu în­cerc ? REP.: Să-l foloseşti ? MIHAI : Era singura posibilitate să reiau legătura cu tovarăşii mei. REP.: Ana ţi-a inspirat chiar atîta în­credere ? MIHAI Am ţinut-o sub observaţie. REP.: Pînă te-ai îndrăgostit de ea. MIHAI : Şi unui comunist încercat, rănit şi hărţuit de duşmani i se poate întîmpla aşa ceva. REP. : O consideri o întîmplare fericită ? MIHAI : Da, a fost un moment frumos într-o situaţie grea. REP.: Tocmai aici e paradoxul. Cum te-ai putut îndrăgosti într-o asemenea situaţie, cînd ar fi trebuit să fii obsedat de groază? MIHAI : Frica, chiar dacă te stăpîneşte, trebuie să ştii s-o învingi. Şi eu am învă­ţat asta de mult, pe propria-mi piele. REP.: Dar răbdarea de a-i îndruma Anei primii paşi pe calea adevărului ? MIHAI : Trebuia să încerc să mă salvez. Dar în acelaşi timp am introdus un om în viaţă, în adevărata viaţă. REP. : Crezi, Mihai, că Ana va fi con­secventă pe drumul arătat de tine, drumul luptei pentru adevărata viaţă ? Gore („Şeful sectorului suflete“) Caterina („Marele flu­viu îşi adună apele“) Mihai („La patru paşi de infinit“) Ardelean („Setea“) Petre Teiu („De n-ar fi iubirile...“) Varga („Lupeni 29“) Pavel Proca („Steaua polară“) Anghel Dobrian („Şta­feta nevăzută“) Am văzut spectacolele. Am făcut cunoştinţă cu personajele, în situaţiile şi prin replicile autorilor. S-au explicat singure, le-au consacrat exegeze și cronicarii de specialitate. De data aceasta, au cu­­vîntul, ambasadorii personali ai personajelor, actorii F PE AGENDA COMUNIŞTILOR ERICIREA MIHAI : Dacă nu mă convingeam, cred că n-aş fi avut curajul să încerc. REP. : De fapt, rănit şi încolţit, ai crescut un viitor luptător. MIHAI : Care să mă înlocuiască pe mine. ARDELEAN A fi cel dinții in fiecare clipă La r­aonul de partid, activistul Ardelean stătuse tată in tată cu secretarul. Aflase : va merge intr-o comună, să ajute țăranii să înfrîngâ rezistenta moșierilor. — Sarcină grea, tovarășe Ardelean — spunea secretarul. — O să mă străduiesc. — Știi... Instructorul dinaintea dumitaie... A fost ucis de bandiți... Tăcere. Cîteva clipe. Apoi: — Sarcina trebuie împlinită, tovarăşe secretar.­­ pe REPORTER : Te bizuiai atît de mult pe experienţa dumitale revoluţionară ? ARDELEAN : Să zic aşa, mă sprijineam pe ea, dar nici un moment nu, mi-ar fi trecut prin minte să folosesc aceleaşi me­tode, aceleaşi procedee. Fiecare sarcină nouă mă pusese în faţa altor situaţii, a altor oameni. Cum să mă explic mai bine ? Tot experienţă era să... renunţ la soluţii prestabilite. REP. : Aşadar, pe deplin conştient că te aşteaptă nu numai o altă încercare, ci şi o grea încercare. După cele întîmplate cu pre­decesorul dumitale... ARDELEAN : Ei da, îmi puneam viaţa în joc. Dar nu era pentru prima oară... REP. : Şi atunci, reînnoiai o acţiune de curaj ? ARDELEAN : În curajul ăsta se ameste­cau multe : obligativitatea îndeplinirii sarci­nilor, cunoaşterea oamenilor, capacitatea de a acţiona cu promptitudine... Nu, nu confundasem temeritatea orbească cu în­drăzneala deliberată. Curajul era în suita logică a gîndurilor mele care străbăteau departe în viitor. REP.­. Și totuși, cînd ai intrat în vîrtejul întîmplărilor, ai trecut prin momente de cumpănă. Mi-aduc aminte cînd ai intrat în curtea conacului, ca să împărţi pămîntul. Erai încordat... ARDELEAN : Ar fi fost cu putinţă să fiu ucis. REP.: După aceea ai răsuflat uşurat. ARDELEAN : De două ori , că am scăpat cu viaţă, şi că ţăranii şi-au înfrînt şovăiala. La fel, cînd am avut confruntarea cu mî­­nia moţilor orbiţi de furie. REP.: Erai conştient că exemplul dumitale personal va fi urmat ? ARDELEAN : învăţasem asta mai de mult. Era o lege pentru mine : ca ceilalţi să te urmeze, fii tu cel dintîi. Dar era şi o ches­tiune de mîndrie personală : să-mi stăpî­­nesc temerile. REP.: Cu tăria aceasta l-ai cucerit şi pe Mitru Moţ. Dar crezi că e destul ? ARDELEAN : Dacă ar fi fost doar tărie, Mitru m-ar fi respectat. Doar atît. Dar am simţit că mă şi iubeşte. Ştiu şi eu ? Desco­perise el că în acţiunea asta nu puneam doar creierul, ci şi sîngele meu. REP.: Contopeai, de fapt, sarcina de partid cu aspiraţiile oamenilor; instrucţiu­nile de la raion cu gîndurile din sat... ARDELEAN : Asta mi-a dat fericirea. Să văd că Petre îşi îndreaptă şira spinării în­doită de multe umiliri; că Mitru Moţ îl dă tava în epigrame rurale pe boier Papp de Zerind. Că în pămîntul acela am semă­nat şi eu şi am văzut crescînd lăstarii dem­nităţii de om. Asta răscumpără cu vîrf şi îndesat toate momentele de încordare, de temeri, de adversităţi pe care le înfrunţi. REP.: Şi totuşi, Ardelean n-a mai fost să vadă intrînd plugul în brazdă... ARDELEAN : Oh, şi cît ar fi dorit. Şi-a închipuit că aşa o să fie, şi s-a gîndit că oamenii or să-i păstreze o amintire bună. REP.: S-a gîndit bine. De fapt, cînd cu­noştea atît de bine oamenii, ar fi fost oare posibil să se înşele.? ► PETRE TEIU „Ca să ajungem la cele două-trei picături de petrol din oameni, trebuie să forăm, să forăm zi şi noapte“ mai trecem prin încercări grele. Dar viito­rul se zărea cu ochiul liber. Parcă aşa, la dunga unde se împreună cerul cu pămîn­­tul. Mă trăgea ca un magnet. REP.: Pe ceilalţi însă, nu. Erai singur. VARGA : Orice om are ceasul lui de cumpănă. Cînd viaţa atîrnă doar de un fir de păr.. Că doar pentru viaţă ne bătusem, nu pentru pieire. Ei, şi a trecut momentul cel greu. Nu priveam nici în dreapta, nici în stînga, dar îi simţeam în spate. După mine. Asta îţi înzeceşte puterea. REP. : Ţin minte cum în tăcerea aceea în­cremenită, se auzea doar ţăcănitul potcoa­velor de la bocanci pe caldarîm. Am vă­zut şi chipurile ofiţerilor şi ostaşilor la posturi. Parcă înţepeniseră. De ce crezi că n-or fi tras ? VARGA : Ce-o fi fost în capul lor, nu ştiu. Pe semne că aşa ceva nu mai văzu­seră vreodată. Va sâ zică, ei, care exe­cutau —­ cu zel, sau în silă, — ordine, uite câ dau ochi cu minerii. Infrînţi, aşa-i, cu mîinile goale, dar nu îngenuncheaţi. Cu fruntea sus, cu pasul rar şi apăsat, cu bu­zele încleştate. Asta zic eu că era marşul demnităţii. Se înâlţaseră oamenii ca brazii drepţi şi neclătinaţi. Fără poruncă. Să vezi, şi să nu crezi. Ce şi-or fi zis ostaşii în sinea lor : „Ce fel de oameni or fi minerii ăştia, de nu se tem de nimica?“ Ce să înţeleagă ei că noi priveam dincolo, la viitor ? REP­: Şi nu fi-a trecut prin minte, măcar o clipă, că s-ar putea să te fulgere glonţul şi să nu mai apuci viitorul ? VARGA : Nu. Simţeam eu că dunga de la orizont e legată de mine, cum sînt eu legat de ea. Una fără alta, peste poate. REP.: Treceai pe uliţă şi nu scoteai un cuvînt. De ce ? VARGA : Uite, uneori vorba­­ de prisos. Totul e să ai nucleul acela de acţiune concentrată, care se cheamă gînd. Cîtă energie are în el, aproape că n-o poţi calcula, personalitate internaţională în ştiinţă nu poate deveni pentru mine un scop în sine... REP.: Dar ai un alt scop : să-l ajuţi pe Athanasescu să ajungă la adevăr. Şi îl îndrumezi cu perseverenţă. Numai că or­goliosul Bogdan Athanasescu nu se lasă chiar atît de uşor îndrumat... PROCA : Nici vorbă să poţi rosti ase­menea cuvînt minat ca „îndrumare" în auzul lui Bogdan ! Da, îmi mai trebuie şi tact, şi dacă-mi trebuie, mi-l fabric. Dacă personal nu reuşesc să-i arăt că apucă pe o cale greşită, apelez la dezbaterea co­lectivului. Şi asta nu mai poate da greş ! REP.: O dezbatere care era să te coste, Proca ! PROCA : Să mă coste ? Ce ? Scaunul de adjunct ? Cînd un comunist începe să se teamă pentru jilţul lui, ceva de preţ în­cepe să moară în el. Nu este vorba de cuvinte care nu-mi sînt pe gust — „sacri­ficiu", de pildă , ci de o perfectă înțe­legere a sarcinii mele de partid la ora actuală, înțelegere de care sînt mîndru. VARGA REP.: Şi atunci, dumneata, Varga, cu rana oblojită, în haine negre, ai ieşit pe strada ma­re, înalt, dîrz, ca o statuie. Cum ai cutezat ? Sfidare ? VARGA: Nu. Sfidarea mi se pa­re un gest cam co­pilăresc : vrei să arăţi ce grozav eşti, şi joci teatru. Altceva era. Mai întîi durerea şi respectul pentru morţii noştri. N-aş fi avut conştiinţa împăcată, dacă nu i-aş fi văzut. Mai apoi, mă îm­pingea la drum credinţa în dreptatea cau­zei noastre. REP.: Totuşi, mitralierele stăteau gata să răpăie... VARGA : Dar n-au răpăit. Ştii la ce mă gindeam cînd am ieşit în curte ? Că viito­rul e al nostru. Cînd? Nu se putea pre­vedea. Sigur că aveam să mai luptăm, să Demnitatea, scrisă cu majuscule Ne-am întors îndărăt pe tirul anilor, pînă în 1929. După masacrul minerilor de la Lupeni. Vă mai aduceţi aminte: era a doua sau a treia zi după ce detunaseră armele, nu Lupeni — pustietate mohor­ă, crîncenă. Nici țipenie de om pe stradă. Doar la răspîntii — mitraliere cu boturile căscate PAVEL PROCA „Nu sint decit un membru de rind al partidului comuniştilor...“ i­ CATERINA „Am aprins o torţă in cinstea zilei de miine­­( REPORTER : în mod normal, gîndul unui şef de echipă de intervenţie, cînd presiunea în spatele coloanei de extracţie a unei sonde de-abia cimentate creşte continuu, trebuie să nu zboare dincolo de baraca de intervenţie. Mă contrazici, Petre Teiu ? TEIU : în aparenţă ai dreptate. Atenţia unui specialist în asemenea caz —­ o son­dă experimentală în primejdie de erupţie — trebuie să fie aţintită spre obiective, ca să zic aşa. Dar în acelaşi timp şi către oameni. REP.: Ca să precizăm, către inginerul Radu Andone, autorul metodei de foraj rapid şi totodată al unei parafrazări, după o deviză compromisă : „Sonda sînt eu" ! TEIU : Nu este singurul eu din limbajul lui Radu Andone. „Eu pot, eu vreau, eu trebuie, împotriva oricui şi a orice" sînt de asemenea, nişte răsaduri plantate mai de mult şi îngrijite cu mare atenţie de prietena lui, Nata. REP.: Iar dumneata, Teiule, ţi-ai găsit să te smulgi chiar în timpul acesta cînd creşte presiunea ? TEIU : Nici un „timp" nu este nepotrivit pentru aşa ceva. Ba, din contră Marile în­cercări pot determina marile schimbări în acest zăcămînt preţios, care este sufletul omului. REP.: Bine, dar pentru uciderea acestui egocentrism, a acestei nesănătoase ten­dinţe spre afirmare, a carierismului în ul­timă instanţă, rişti o erupţie ? TEIU: Nu risc, pentru că aş fi intervenit la primul simptom al erupţiei. Fără în­voirea lui. Dar în această scurtă perioadă de timp cînd presiunea creşte între 37 şi 93 de atmosfere — eu caut să-l determin pe Andone sâ nu mai aştepte în van o stabili­zare a presiunii şi să ordone singur inter­venţia. REP.: Cauţi de fapt să-l faci să renunţe la acest EU cu majusculă. TEJU : Nu e posibil să treci prin viaţă fără s-o înţelegi. Dacă n-aş fi găsit cuvîn­­tul, l-ar fi găsit alţii şi Radu Andone tot şi-ar fi dat seama mai tîrziu, sau mai de­vreme că nu toată lumea se învîrteşte în jurul „sistemului", „ideilor", sau „înfrîngerii" sale. Dorinţa de afirmare nu poate exista uitînd că munca ta trebuie să servească cuiva. REP.: Și atunci, neintervenind fără apro­barea lui, înseamnă implicit că dumneata te-ai apucat să furezi. TEIU : Sistemul lui este bun, sonda va putea fi readusă la normal în circa două săptămîni, intervenția poată fi făcută la timp. Deci ce ne rămînea ? Să furăm pen­tru a scoate la lumină cele două-trei pică­turi de petrol din adîncul oamenilor. Şi am reuşit. „Uită-te mai bine la tine, Pavele ! Ce-ai făcut din viaţă, cine eşti, und­e o să a­­jungi ? Munceşti prea mult, şi care e folo­sul tău ? Ştiu, ai făcut o treabă utilă, dar tu, tu personal unde ai ajuns cu munca ta?“, lată întrebarea menită să trezească mindria de om de ştiinţă a comunistului Pavel Proca, învinovăţit că nu şi-a „truc­ul h­al" îndeajuns marile eforturi. Evident, in sensul obţinerii unei glorii personale pe deplin meritate. REPORTER : în definitiv, Pavel Proca, cine are putere —- și în ce scop — să ignore un nume ilustru, mai ales cînd i se cuvine ? PAVEL PROCA : Este normal ca fiecare om în societatea noastră să culeagă glo­ria meritată în urma muncii sale. Dar pen­tru mine, principal este un singur fapt : institutul să dea lucrările de care ţara are nevoie. Este oare esenţial pentru progresul ştiinţei noastre că pe coperta lucrării e scris numele savantului Bogdan Athana­­sescu, iar eu figurez doar în capul listei de colaboratori ? REP.: Da, dar tot institutul ştie că dato­rită ţie, Pavel, savantul Athanasescu s-a situat pe poziţii materialiste în lucrările de cercetare. PROCA : Nu-mi plac frazele măreţe dar... nu mi-am făcut decît datoria, în mod dis­ciplinat, ca un membru de rînd al parti­dului comuniştilor. De ce, adică, să fac din atributele obişnuite ale unui comunist, trambuline pentru salturi ? Să devii o REPORTER : Îţi smulgi laurii gloriei de pe frunte după ce toţi au recunoscut şi te-au felicitat pentru succesele dumitale în calitate de proaspăt director. De altfel, succese în care crezi şi dumneata, Anghel Dobrian. Ce intervine ? ANGHEL DOBRIAN : Necesitatea de a restabili un adevăr pe care nu-l cunoşteam iniţial : că fabrica nouă pe care am fost chemat s-o conduc a obţinut succese sub direcţia mea, dar plămădite de altul înain­tea venirii mele. REP.: Adică, ai preluat „ştafeta nevă­zută"? DOBRIAN : Evident. O idee sugerată de trei muncitori ce lucrează în schimb la a­­ceeaşi maşină. Am controlat şi am aflat adevărul. Omul defăimat că n-ar fi făcut faţă sarcinilor a fost aşa, pe tăcute, un adevărat erou. REP. : Dar la ce-ţi mai slujeşte această scormoneală care — să fim sinceri — îți poate aduce mai curînd prejudicii ? DOBRIAN : Am spus că un om a fost defăimat. I s-a pus pecetea de „incapabil“ dintr-o regretabilă eroare. Cum pot eu să-l las așa ? REP.: Ți-e prieten ? DOBRIAN: Nu l-am văzut niciodată. Dar eu mă voi putea uita vreodată senin în o­­glindă, voi putea să-mi privesc copilul, oa­menii ce mă înconjoară dacă nu dau la iveală adevărul pe care l-am descoperit ? Că acest om cu o perseverenţă uluitoare a descifrat tainele unei tehnologii puţin cu­noscute chiar pe plan mondial şi a făcut din ciobani şi tăietori de lemne muncitori de înaltă calificare ? REP. : Dar randamentul l-ai obţinut dum­neata, Anghel Dobrian. Sub direcţia dumi­tale s-au dat locuinţe muncitorilor, s-a con­struit hala cea nouă, s-a amenajat cantina, se primeşte ritmic materia primă... DOBRIAN : Miraculoasa „ştafetă nevă­zută". Toate, dar absolut toate, au fost în­cepute de vechiul director şi... terminate de mine. Este drept ca eu, comunistul An­ghel Dobrian, să mă împăunez cu nişte me­­rite care nu-mi aparţin decît în parte ? Datoria mea este să restabilesc adevărul, chiar dacă aşa zisele mele „merite" vor atîrna mai uşor în cîntarul realizărilor. REP. : Insă mult mai greu în celălalt cîntar — al conştiinţei. ANGHEL DOBRIAN „Suntem­ cu toţii intr-un fel de ştafetă nevăzută care face o cursă lungă, unică in istorie“ ...Si autorii despre personajele lor AL. MIRODAN: Nu l-am inventat pe Gore. Am mai finisat doar un aliaj de personaje des intilnite in realitate. Magdalena ii de­clară la un moment dat lui Horatiu că Şeful sec­torului suflete a pătruns in multe case omeneşti. Spune adevărul. NICOLAE TIC, EUGEN MANDRIC : Varga a extis­­­tat in carne şi oase, în­trebaţi pe oricine din Lu­peni, şi dacă ne va dez­minţi cineva, retragem semnăturile de pe generi­cul filmului. TITUS POPOVICI: Ar­delean are certificat de naştere. Născut în ţara asta, crescut in mijlocul comuniştilor, decedat eroic in luptă. Cum au făcut mulţi ca el, plătind cu moartea fericirea vieţii. DAN TARCHILA: Prin­tre documentele pe care le-am cercetat pentru a scrie piesa, am întâlnit „dosarul” unei tinere deţi­nute — comunista Cateri­na. Şi am scris-o făcind din Caterina eroina mea. O eroină care trăieşte şi astăzi şi „umple pămîntul cu visurile" pe care le-a făurit în anii grei. SERGIU FARCAŞAN: Am intilnit mulţi oameni care, peste orice frnnte şi greşeli, aveau o mare pu­tere de combustie. Energia, inteligenţa şi patima ome­nească rămin chiar şi in evul atomic cel mai im­portant combustibil al pro­gresului. Proca este pen­tru mine un astfel de combustibil, unul intre mi­lioanele din creatorii mare­lui monument colectiv al epocii. DOREL DORIAN: Ca ziarist, am intilnit nenu­măraţi Petre Teiu specia­lişti în foraj şi... in forajul uman, in intervenţii rapi­de pe planul activităţii cu­rente... şi în intervenţii ra­pide sufleteşti. Realizarea lui Petre Teiu in piesă, fără să minimalizăm pro­cesul de sintetizare şi de foraj psihologic, rămâne în cel mai bun sens un erou „după model". PAUL EVERAC: An­ghel Dobrian e un om al vremii noastre exprimat potenţial. Seamănă binişor cu ciţiva eroi comunişti pe care i-am văzut concret, dar mai ales cu unul pe care-l văd plămădindu-se : comunismul. FRANCISC M­­UNTEA­NU : Mihai e o reconsti­tuire. În anul 1964 am fă­cut o retrospectivă şi l-am aflat înscris cu majuscule în istoria eroică a unei epoci. POST SCRIPTUM Aţi recunoscut, desigur, multe­­ dintre replicile personajelor auzite | --------------------------------------------------- pe scenă sau la cinema. S-au în- | corporat în limbajul curent al in- t terpreţilor. Au devenit ca şi ale lor. Surprinzător ? Nu. Cînd eşti amba-­­­sador al unor persoane și idei îndrăgite, se păstrează urme durabile­­ și dincolo de scenă sau ecran.­­ Reporteri: A SANDU­ T. BOTEZ A

Next