Informatia Bucureştiului, iulie 1965 (Anul 12, nr. 3701-3722)
1965-07-01 / nr. 3701
Pag. 2-a CU: RADU BELIGAN 7 ? ^TATIANA IEREL’ î ] ' DILVIU STANCULESCU COLEA RAUTU : 1 7 MARCEL ANGHELESCU ŞTEFAN CIUBOTARAŞU GEORGE CONSTANTIN EMANOIL PETRUŢ 7 GORE „Am sarcină să fac oamenii fericiţi “ GORE : Conse-< cinţă logică. Conştiinţa e in planul de stat. S-a prevăzut un sector „suflete" •— eu sunt șeful. Munca nenormată , meseriegrea, ascultâ-măpe mine. REPORTER: De ce ? Toți vor să fie fericiți. GORE : Dar cum? N-ai idee cită tehnică înapoiată mai există ! Eu sunt pus pentru rezolvarea ecuațiilor contemporane cu calculul infinitezimal. REP.: Mă rog, calificare înaltă. Dar care e compoziţia fericirii ? GORE : Să vedem. Unu —inteligenţă. (Un prost nu cugetă la paradis). Doi — cultură. (Un miop nu vede la un metru, şi fericirea e uneori la kilometri). Trei —— generozitate. Patru — perseverenţă , cinci — consecvenţă. Şase — poezie, şapte... Ce-i şapte.? A, guraj... . *REP.: Şi negativ, nimic ? Cădemîn apologelism... GORE : Opt : gnitj.. (rutină, iss*t.gie, umilire/ superficialitate, rigiditate,, păreri preconcepute, prejudecăţi). REP.: Şi ai Inclus-o în plan pe Magdalena. Aşa, fără măcar să-i ceri consimţămîntul ! l-ai poruncit să fie fericită. Textual. A protested, zicînd că n-ai dreptul să te amesteci în viața ei. GORE : Fii rezonabil. Aici nu e vorba de un drept, ci de o datorie. A, dacă i-aș strica-o, se schimbă lucrurile. Nici eu nu tolerez așa ceva. Dar dacă i-o dreg... REP.:- Ești convins că i-o dregi ? îi răpeşti tristeţea... GORE : Ca s-o pun sub cheie. Nu-i bună la nimic. REP.: Ii extragi orgoliile... GORE : Ca să nu-i mai învenineze existenţa. REP : O păgubeşti de inerţie... GORE : A fost furată pietrelor, şi o restitui proprietarilor. REP. : îi demontezi teama... GORE : O urasc... E prudența sufletelor mici. Sufletele mari inhalează îndrăzneală lucidă. REP. : Uite, îmi face impresia că-ţi dai aere de om aspru şi teribil cînd în fond eşti cumsecade, modest, ai farmec... GORE : Lasă prostiile... REP.: Ce să le lăsăm, cînd ai cucerit-o pe Magdalena ! Nu i-ai zis că e planetă ? GORE : Și ce, nu e adevărat? Omul e o mare lume mică. REP.: Nu i-ai acceptat slăbiciunile? GORE : Fără ele, n-am ce lucra. REP.: ...lacrimile... GORE : Demolarea, demolarea. REP.: ...autocompasiunile... GORE : Eh, oameni sîntem. REP.: Atîtea concesii... Pentru ce? GORE : Pentru că — iartă-mi emfaza — sînt cosmonaut al sufletului omenesc. Magdalena privea lumea de la subsol şi întîmplările vieţii i se arătau nefiresc de mari, înfricoşînd-o. Şi-a tot amînat fericirea. Din teamă, din comoditate, din nehotărîre, din lenea de a urca pînă laadevăr... .Am ajutat o să se descopere pe sine, să-şi valorifice forţa, îndrăzneala şi imaginaţia ei. Să privească lumea de laetaj Şi... Asta e darea mea de seamă. REP.: Contrasemnată — şi încă cu ce elogii — de Magdalena. Dar spuneai că orice om e o mare lume mică. Ce faci cir Horaţiu ? GORE : Ăsta e caz grav. REP. : Toate cazurile de la „suflete“ sunt de forţă majoră. Ai zis ! GORE : Dar nu ştii că şi adevărul şi -a anexat ca pe o proprietate personală ? Dibaci, egoistul , vrea să-şi confirme adevărul lui, nu să afle adevărul. L-am avertizat drastic. REP.: Ştiu. Că e ultimul exploatator din Republica Populară Română. Ţine la Magdalena nu pentru ea, ci pentru el. Ca la un obiect stăpînit. O să se vindece ? A dat declaraţie în scris : „Am fost obişnuit o viaţă întreagă să cîştig şi nu să pierd. E timpul să învăţ". GORE : Să vedem. Are tone de zdrenţe e suflet şi trebuie complet deparazitat, efuz perfecţiunea ; accept perfectibilitatea. REP.: Te ocupi şi cu utopia? GORE : Nici pomeneală. Sunt responsabi cu ■ fericirea. Nu ţi-am spus că sufletele le construim cu spirit ? REPORTER: Care este prima torţă care ai aprins-o „în cinstea zilei • Pe mine ? ............................ CATERINA : Dacă te referi la torţa din sufletul meu, ea a licărit pentru prima oară o dată cu cărticica pe care meşterul Eliad mi-a pus-o în mină şi pe care scria „Proletari din toate ţările, uniţi-vă“ ! REP.: Lectura Manifestului a însemnat începerea activităţii tale de comunistă ? CATERINA : A însemnat pentru mine confirmarea strigătului de revoltă pe care l-am avut pe buze încă din anii petrecuţi Ia azilul de copii. REP.: Strigăt care a culminat după arestarea soţului tău de către Siguranță cu „vreau să se schimbe lumea asta". CATERINA : Dar schimbarea ei trebuia să înceapă cu mine. REP.: Cum adică ? CATERINA : Apucînd pe drumul soţului meu şi al tuturor muncitorilor, singurul drum pe care mergi numai înainte. REP.: Fără teamă că te vei rătăci ? CATERINA : Marile şosele nu au răsplătit. REP.: E adevărat, dar mersul pe aceste şosele s-a dovedit anevoios din cale afară. CATERINA : Anevoios pînă la primejdia de a-şi pierde viaţa. REP.: Ai fost uneori şi în situaţia asta ? CATERINA : Evident. Oricare misiune te expunea. REP.: De pildă ? CATERINA : Minarea unui tren nemţesc cu benzină sau capturarea unui camion cu arme. Dar necesitatea de a înarma gărzile patriotice era mai imperioasă decît frica. Se apropia ziua răfuielii cu fasciştii.. REP.: O acţiune pe care tu ai numit-o metaforic... CATERINA : „Partidul îşi aduna oamenii ,precum un fluviu îşi adună apele ca să spargă zăgazurile". REP.: Adică să distrugă o lume. CATERINA: Cînd se distruge o lume, poate începe alta. Noi ştiam sigur că va începe şi pentru asta luptam înfruntînd toate riscurile. REP.: Și cel de a fi trădată. CATERINA: Da, chiar de un om care pretindea că mă iubeşte. O dragoste cu căsuţă, livadă şi colţ de pădure obţinute cu preţul trădării. REP.: Un preţ pe care l-a plătit cu viaţa. Ai fost neiertătoare, Caterina. CATERINA : Lupta a fost pe viaţă şi pe moarte. Deşi m-au închis, pînă la urmă, torţele în cinstea zilei de mîine le aprinseseră. Trebuia să rezist să apuc „ziua de mîine". REP.: Și cum saluți „ziua de mîine“ care a venit ? CATERINA : Umplînd pămîntul cu visurile pe care ni le-am făurit în anii grei. Intr-o casă străină, rănit, la distantă de cîteva sute de metri de explozia pe care ai provocat-o, amenințind cu pistolul un doctor pentru a te îngriji, adulmecat permanent de Siguranţa care te căuta cu indrtire... MIHAI „ I-am îndrumat paşii in viaţăa MIHAI: Pe scurt, un moment culminant din viaţa mea conspirativă. REPORTER: Poate cel mai greu, Mihai. Imobilizat în mîinile unor oameni străini care nu-ţi împărtăşesc ideile... MIHAI: Pentru că nu le cunosc. REP.: Nu ți se părea disperată situaţia ta, încît să mai poţi încerca să le demonstrezi scopul luptei tale primejdioase ? MIHAI : Disperată sau nu, situaţia asta era. Dacă unul dintre membrii acestei familii mi s-a părut receptiv, de ce să nu încerc ? REP.: Să-l foloseşti ? MIHAI : Era singura posibilitate să reiau legătura cu tovarăşii mei. REP.: Ana ţi-a inspirat chiar atîta încredere ? MIHAI Am ţinut-o sub observaţie. REP.: Pînă te-ai îndrăgostit de ea. MIHAI : Şi unui comunist încercat, rănit şi hărţuit de duşmani i se poate întîmpla aşa ceva. REP. : O consideri o întîmplare fericită ? MIHAI : Da, a fost un moment frumos într-o situaţie grea. REP.: Tocmai aici e paradoxul. Cum te-ai putut îndrăgosti într-o asemenea situaţie, cînd ar fi trebuit să fii obsedat de groază? MIHAI : Frica, chiar dacă te stăpîneşte, trebuie să ştii s-o învingi. Şi eu am învăţat asta de mult, pe propria-mi piele. REP.: Dar răbdarea de a-i îndruma Anei primii paşi pe calea adevărului ? MIHAI : Trebuia să încerc să mă salvez. Dar în acelaşi timp am introdus un om în viaţă, în adevărata viaţă. REP. : Crezi, Mihai, că Ana va fi consecventă pe drumul arătat de tine, drumul luptei pentru adevărata viaţă ? Gore („Şeful sectorului suflete“) Caterina („Marele fluviu îşi adună apele“) Mihai („La patru paşi de infinit“) Ardelean („Setea“) Petre Teiu („De n-ar fi iubirile...“) Varga („Lupeni 29“) Pavel Proca („Steaua polară“) Anghel Dobrian („Ştafeta nevăzută“) Am văzut spectacolele. Am făcut cunoştinţă cu personajele, în situaţiile şi prin replicile autorilor. S-au explicat singure, le-au consacrat exegeze și cronicarii de specialitate. De data aceasta, au cuvîntul, ambasadorii personali ai personajelor, actorii F PE AGENDA COMUNIŞTILOR ERICIREA MIHAI : Dacă nu mă convingeam, cred că n-aş fi avut curajul să încerc. REP. : De fapt, rănit şi încolţit, ai crescut un viitor luptător. MIHAI : Care să mă înlocuiască pe mine. ARDELEAN A fi cel dinții in fiecare clipă La raonul de partid, activistul Ardelean stătuse tată in tată cu secretarul. Aflase : va merge intr-o comună, să ajute țăranii să înfrîngâ rezistenta moșierilor. — Sarcină grea, tovarășe Ardelean — spunea secretarul. — O să mă străduiesc. — Știi... Instructorul dinaintea dumitaie... A fost ucis de bandiți... Tăcere. Cîteva clipe. Apoi: — Sarcina trebuie împlinită, tovarăşe secretar. pe REPORTER : Te bizuiai atît de mult pe experienţa dumitale revoluţionară ? ARDELEAN : Să zic aşa, mă sprijineam pe ea, dar nici un moment nu, mi-ar fi trecut prin minte să folosesc aceleaşi metode, aceleaşi procedee. Fiecare sarcină nouă mă pusese în faţa altor situaţii, a altor oameni. Cum să mă explic mai bine ? Tot experienţă era să... renunţ la soluţii prestabilite. REP. : Aşadar, pe deplin conştient că te aşteaptă nu numai o altă încercare, ci şi o grea încercare. După cele întîmplate cu predecesorul dumitale... ARDELEAN : Ei da, îmi puneam viaţa în joc. Dar nu era pentru prima oară... REP. : Şi atunci, reînnoiai o acţiune de curaj ? ARDELEAN : În curajul ăsta se amestecau multe : obligativitatea îndeplinirii sarcinilor, cunoaşterea oamenilor, capacitatea de a acţiona cu promptitudine... Nu, nu confundasem temeritatea orbească cu îndrăzneala deliberată. Curajul era în suita logică a gîndurilor mele care străbăteau departe în viitor. REP.. Și totuși, cînd ai intrat în vîrtejul întîmplărilor, ai trecut prin momente de cumpănă. Mi-aduc aminte cînd ai intrat în curtea conacului, ca să împărţi pămîntul. Erai încordat... ARDELEAN : Ar fi fost cu putinţă să fiu ucis. REP.: După aceea ai răsuflat uşurat. ARDELEAN : De două ori , că am scăpat cu viaţă, şi că ţăranii şi-au înfrînt şovăiala. La fel, cînd am avut confruntarea cu mînia moţilor orbiţi de furie. REP.: Erai conştient că exemplul dumitale personal va fi urmat ? ARDELEAN : învăţasem asta mai de mult. Era o lege pentru mine : ca ceilalţi să te urmeze, fii tu cel dintîi. Dar era şi o chestiune de mîndrie personală : să-mi stăpînesc temerile. REP.: Cu tăria aceasta l-ai cucerit şi pe Mitru Moţ. Dar crezi că e destul ? ARDELEAN : Dacă ar fi fost doar tărie, Mitru m-ar fi respectat. Doar atît. Dar am simţit că mă şi iubeşte. Ştiu şi eu ? Descoperise el că în acţiunea asta nu puneam doar creierul, ci şi sîngele meu. REP.: Contopeai, de fapt, sarcina de partid cu aspiraţiile oamenilor; instrucţiunile de la raion cu gîndurile din sat... ARDELEAN : Asta mi-a dat fericirea. Să văd că Petre îşi îndreaptă şira spinării îndoită de multe umiliri; că Mitru Moţ îl dă tava în epigrame rurale pe boier Papp de Zerind. Că în pămîntul acela am semănat şi eu şi am văzut crescînd lăstarii demnităţii de om. Asta răscumpără cu vîrf şi îndesat toate momentele de încordare, de temeri, de adversităţi pe care le înfrunţi. REP.: Şi totuşi, Ardelean n-a mai fost să vadă intrînd plugul în brazdă... ARDELEAN : Oh, şi cît ar fi dorit. Şi-a închipuit că aşa o să fie, şi s-a gîndit că oamenii or să-i păstreze o amintire bună. REP.: S-a gîndit bine. De fapt, cînd cunoştea atît de bine oamenii, ar fi fost oare posibil să se înşele.? ► PETRE TEIU „Ca să ajungem la cele două-trei picături de petrol din oameni, trebuie să forăm, să forăm zi şi noapte“ mai trecem prin încercări grele. Dar viitorul se zărea cu ochiul liber. Parcă aşa, la dunga unde se împreună cerul cu pămîntul. Mă trăgea ca un magnet. REP.: Pe ceilalţi însă, nu. Erai singur. VARGA : Orice om are ceasul lui de cumpănă. Cînd viaţa atîrnă doar de un fir de păr.. Că doar pentru viaţă ne bătusem, nu pentru pieire. Ei, şi a trecut momentul cel greu. Nu priveam nici în dreapta, nici în stînga, dar îi simţeam în spate. După mine. Asta îţi înzeceşte puterea. REP. : Ţin minte cum în tăcerea aceea încremenită, se auzea doar ţăcănitul potcoavelor de la bocanci pe caldarîm. Am văzut şi chipurile ofiţerilor şi ostaşilor la posturi. Parcă înţepeniseră. De ce crezi că n-or fi tras ? VARGA : Ce-o fi fost în capul lor, nu ştiu. Pe semne că aşa ceva nu mai văzuseră vreodată. Va sâ zică, ei, care executau — cu zel, sau în silă, — ordine, uite câ dau ochi cu minerii. Infrînţi, aşa-i, cu mîinile goale, dar nu îngenuncheaţi. Cu fruntea sus, cu pasul rar şi apăsat, cu buzele încleştate. Asta zic eu că era marşul demnităţii. Se înâlţaseră oamenii ca brazii drepţi şi neclătinaţi. Fără poruncă. Să vezi, şi să nu crezi. Ce şi-or fi zis ostaşii în sinea lor : „Ce fel de oameni or fi minerii ăştia, de nu se tem de nimica?“ Ce să înţeleagă ei că noi priveam dincolo, la viitor ? REP: Şi nu fi-a trecut prin minte, măcar o clipă, că s-ar putea să te fulgere glonţul şi să nu mai apuci viitorul ? VARGA : Nu. Simţeam eu că dunga de la orizont e legată de mine, cum sînt eu legat de ea. Una fără alta, peste poate. REP.: Treceai pe uliţă şi nu scoteai un cuvînt. De ce ? VARGA : Uite, uneori vorba de prisos. Totul e să ai nucleul acela de acţiune concentrată, care se cheamă gînd. Cîtă energie are în el, aproape că n-o poţi calcula, personalitate internaţională în ştiinţă nu poate deveni pentru mine un scop în sine... REP.: Dar ai un alt scop : să-l ajuţi pe Athanasescu să ajungă la adevăr. Şi îl îndrumezi cu perseverenţă. Numai că orgoliosul Bogdan Athanasescu nu se lasă chiar atît de uşor îndrumat... PROCA : Nici vorbă să poţi rosti asemenea cuvînt minat ca „îndrumare" în auzul lui Bogdan ! Da, îmi mai trebuie şi tact, şi dacă-mi trebuie, mi-l fabric. Dacă personal nu reuşesc să-i arăt că apucă pe o cale greşită, apelez la dezbaterea colectivului. Şi asta nu mai poate da greş ! REP.: O dezbatere care era să te coste, Proca ! PROCA : Să mă coste ? Ce ? Scaunul de adjunct ? Cînd un comunist începe să se teamă pentru jilţul lui, ceva de preţ începe să moară în el. Nu este vorba de cuvinte care nu-mi sînt pe gust — „sacrificiu", de pildă , ci de o perfectă înțelegere a sarcinii mele de partid la ora actuală, înțelegere de care sînt mîndru. VARGA REP.: Şi atunci, dumneata, Varga, cu rana oblojită, în haine negre, ai ieşit pe strada mare, înalt, dîrz, ca o statuie. Cum ai cutezat ? Sfidare ? VARGA: Nu. Sfidarea mi se pare un gest cam copilăresc : vrei să arăţi ce grozav eşti, şi joci teatru. Altceva era. Mai întîi durerea şi respectul pentru morţii noştri. N-aş fi avut conştiinţa împăcată, dacă nu i-aş fi văzut. Mai apoi, mă împingea la drum credinţa în dreptatea cauzei noastre. REP.: Totuşi, mitralierele stăteau gata să răpăie... VARGA : Dar n-au răpăit. Ştii la ce mă gindeam cînd am ieşit în curte ? Că viitorul e al nostru. Cînd? Nu se putea prevedea. Sigur că aveam să mai luptăm, să Demnitatea, scrisă cu majuscule Ne-am întors îndărăt pe tirul anilor, pînă în 1929. După masacrul minerilor de la Lupeni. Vă mai aduceţi aminte: era a doua sau a treia zi după ce detunaseră armele, nu Lupeni — pustietate mohoră, crîncenă. Nici țipenie de om pe stradă. Doar la răspîntii — mitraliere cu boturile căscate PAVEL PROCA „Nu sint decit un membru de rind al partidului comuniştilor...“ i CATERINA „Am aprins o torţă in cinstea zilei de miine( REPORTER : în mod normal, gîndul unui şef de echipă de intervenţie, cînd presiunea în spatele coloanei de extracţie a unei sonde de-abia cimentate creşte continuu, trebuie să nu zboare dincolo de baraca de intervenţie. Mă contrazici, Petre Teiu ? TEIU : în aparenţă ai dreptate. Atenţia unui specialist în asemenea caz — o sondă experimentală în primejdie de erupţie — trebuie să fie aţintită spre obiective, ca să zic aşa. Dar în acelaşi timp şi către oameni. REP.: Ca să precizăm, către inginerul Radu Andone, autorul metodei de foraj rapid şi totodată al unei parafrazări, după o deviză compromisă : „Sonda sînt eu" ! TEIU : Nu este singurul eu din limbajul lui Radu Andone. „Eu pot, eu vreau, eu trebuie, împotriva oricui şi a orice" sînt de asemenea, nişte răsaduri plantate mai de mult şi îngrijite cu mare atenţie de prietena lui, Nata. REP.: Iar dumneata, Teiule, ţi-ai găsit să te smulgi chiar în timpul acesta cînd creşte presiunea ? TEIU : Nici un „timp" nu este nepotrivit pentru aşa ceva. Ba, din contră Marile încercări pot determina marile schimbări în acest zăcămînt preţios, care este sufletul omului. REP.: Bine, dar pentru uciderea acestui egocentrism, a acestei nesănătoase tendinţe spre afirmare, a carierismului în ultimă instanţă, rişti o erupţie ? TEIU: Nu risc, pentru că aş fi intervenit la primul simptom al erupţiei. Fără învoirea lui. Dar în această scurtă perioadă de timp cînd presiunea creşte între 37 şi 93 de atmosfere — eu caut să-l determin pe Andone sâ nu mai aştepte în van o stabilizare a presiunii şi să ordone singur intervenţia. REP.: Cauţi de fapt să-l faci să renunţe la acest EU cu majusculă. TEJU : Nu e posibil să treci prin viaţă fără s-o înţelegi. Dacă n-aş fi găsit cuvîntul, l-ar fi găsit alţii şi Radu Andone tot şi-ar fi dat seama mai tîrziu, sau mai devreme că nu toată lumea se învîrteşte în jurul „sistemului", „ideilor", sau „înfrîngerii" sale. Dorinţa de afirmare nu poate exista uitînd că munca ta trebuie să servească cuiva. REP.: Și atunci, neintervenind fără aprobarea lui, înseamnă implicit că dumneata te-ai apucat să furezi. TEIU : Sistemul lui este bun, sonda va putea fi readusă la normal în circa două săptămîni, intervenția poată fi făcută la timp. Deci ce ne rămînea ? Să furăm pentru a scoate la lumină cele două-trei picături de petrol din adîncul oamenilor. Şi am reuşit. „Uită-te mai bine la tine, Pavele ! Ce-ai făcut din viaţă, cine eşti, unde o să ajungi ? Munceşti prea mult, şi care e folosul tău ? Ştiu, ai făcut o treabă utilă, dar tu, tu personal unde ai ajuns cu munca ta?“, lată întrebarea menită să trezească mindria de om de ştiinţă a comunistului Pavel Proca, învinovăţit că nu şi-a „trucul hal" îndeajuns marile eforturi. Evident, in sensul obţinerii unei glorii personale pe deplin meritate. REPORTER : în definitiv, Pavel Proca, cine are putere —- și în ce scop — să ignore un nume ilustru, mai ales cînd i se cuvine ? PAVEL PROCA : Este normal ca fiecare om în societatea noastră să culeagă gloria meritată în urma muncii sale. Dar pentru mine, principal este un singur fapt : institutul să dea lucrările de care ţara are nevoie. Este oare esenţial pentru progresul ştiinţei noastre că pe coperta lucrării e scris numele savantului Bogdan Athanasescu, iar eu figurez doar în capul listei de colaboratori ? REP.: Da, dar tot institutul ştie că datorită ţie, Pavel, savantul Athanasescu s-a situat pe poziţii materialiste în lucrările de cercetare. PROCA : Nu-mi plac frazele măreţe dar... nu mi-am făcut decît datoria, în mod disciplinat, ca un membru de rînd al partidului comuniştilor. De ce, adică, să fac din atributele obişnuite ale unui comunist, trambuline pentru salturi ? Să devii o REPORTER : Îţi smulgi laurii gloriei de pe frunte după ce toţi au recunoscut şi te-au felicitat pentru succesele dumitale în calitate de proaspăt director. De altfel, succese în care crezi şi dumneata, Anghel Dobrian. Ce intervine ? ANGHEL DOBRIAN : Necesitatea de a restabili un adevăr pe care nu-l cunoşteam iniţial : că fabrica nouă pe care am fost chemat s-o conduc a obţinut succese sub direcţia mea, dar plămădite de altul înaintea venirii mele. REP.: Adică, ai preluat „ştafeta nevăzută"? DOBRIAN : Evident. O idee sugerată de trei muncitori ce lucrează în schimb la aceeaşi maşină. Am controlat şi am aflat adevărul. Omul defăimat că n-ar fi făcut faţă sarcinilor a fost aşa, pe tăcute, un adevărat erou. REP. : Dar la ce-ţi mai slujeşte această scormoneală care — să fim sinceri — îți poate aduce mai curînd prejudicii ? DOBRIAN : Am spus că un om a fost defăimat. I s-a pus pecetea de „incapabil“ dintr-o regretabilă eroare. Cum pot eu să-l las așa ? REP.: Ți-e prieten ? DOBRIAN: Nu l-am văzut niciodată. Dar eu mă voi putea uita vreodată senin în oglindă, voi putea să-mi privesc copilul, oamenii ce mă înconjoară dacă nu dau la iveală adevărul pe care l-am descoperit ? Că acest om cu o perseverenţă uluitoare a descifrat tainele unei tehnologii puţin cunoscute chiar pe plan mondial şi a făcut din ciobani şi tăietori de lemne muncitori de înaltă calificare ? REP. : Dar randamentul l-ai obţinut dumneata, Anghel Dobrian. Sub direcţia dumitale s-au dat locuinţe muncitorilor, s-a construit hala cea nouă, s-a amenajat cantina, se primeşte ritmic materia primă... DOBRIAN : Miraculoasa „ştafetă nevăzută". Toate, dar absolut toate, au fost începute de vechiul director şi... terminate de mine. Este drept ca eu, comunistul Anghel Dobrian, să mă împăunez cu nişte merite care nu-mi aparţin decît în parte ? Datoria mea este să restabilesc adevărul, chiar dacă aşa zisele mele „merite" vor atîrna mai uşor în cîntarul realizărilor. REP. : Insă mult mai greu în celălalt cîntar — al conştiinţei. ANGHEL DOBRIAN „Suntem cu toţii intr-un fel de ştafetă nevăzută care face o cursă lungă, unică in istorie“ ...Si autorii despre personajele lor AL. MIRODAN: Nu l-am inventat pe Gore. Am mai finisat doar un aliaj de personaje des intilnite in realitate. Magdalena ii declară la un moment dat lui Horatiu că Şeful sectorului suflete a pătruns in multe case omeneşti. Spune adevărul. NICOLAE TIC, EUGEN MANDRIC : Varga a extistat in carne şi oase, întrebaţi pe oricine din Lupeni, şi dacă ne va dezminţi cineva, retragem semnăturile de pe genericul filmului. TITUS POPOVICI: Ardelean are certificat de naştere. Născut în ţara asta, crescut in mijlocul comuniştilor, decedat eroic in luptă. Cum au făcut mulţi ca el, plătind cu moartea fericirea vieţii. DAN TARCHILA: Printre documentele pe care le-am cercetat pentru a scrie piesa, am întâlnit „dosarul” unei tinere deţinute — comunista Caterina. Şi am scris-o făcind din Caterina eroina mea. O eroină care trăieşte şi astăzi şi „umple pămîntul cu visurile" pe care le-a făurit în anii grei. SERGIU FARCAŞAN: Am intilnit mulţi oameni care, peste orice frnnte şi greşeli, aveau o mare putere de combustie. Energia, inteligenţa şi patima omenească rămin chiar şi in evul atomic cel mai important combustibil al progresului. Proca este pentru mine un astfel de combustibil, unul intre milioanele din creatorii marelui monument colectiv al epocii. DOREL DORIAN: Ca ziarist, am intilnit nenumăraţi Petre Teiu specialişti în foraj şi... in forajul uman, in intervenţii rapide pe planul activităţii curente... şi în intervenţii rapide sufleteşti. Realizarea lui Petre Teiu in piesă, fără să minimalizăm procesul de sintetizare şi de foraj psihologic, rămâne în cel mai bun sens un erou „după model". PAUL EVERAC: Anghel Dobrian e un om al vremii noastre exprimat potenţial. Seamănă binişor cu ciţiva eroi comunişti pe care i-am văzut concret, dar mai ales cu unul pe care-l văd plămădindu-se : comunismul. FRANCISC MUNTEANU : Mihai e o reconstituire. În anul 1964 am făcut o retrospectivă şi l-am aflat înscris cu majuscule în istoria eroică a unei epoci. POST SCRIPTUM Aţi recunoscut, desigur, multe dintre replicile personajelor auzite | --------------------------------------------------- pe scenă sau la cinema. S-au în- | corporat în limbajul curent al in- t terpreţilor. Au devenit ca şi ale lor. Surprinzător ? Nu. Cînd eşti amba-sador al unor persoane și idei îndrăgite, se păstrează urme durabile și dincolo de scenă sau ecran. Reporteri: A SANDU T. BOTEZ A