Informatia Bucureştiului, iulie 1967 (Anul 14, nr. 4318-4339)
1967-07-01 / nr. 4318
Pagg 5-0 „Urcarea măgarilor «// strict oprită După cite ştiu, unele Instrucţiuni precizează că, între orele 5,30 şi 8,00 dimineaţa este interzis a se urca cu coşuri cu ridichi, salată etc., cu saci şi alte obiecte mari în autovehiculele I.T.JR. de orice gen. Şoferii şi încasatorii de pe traseul liniei 62, calea Văcăreşti — comuna Berceni nu respectă, ci încalcă permanent această decizie, creînd greutăţi de transport salariaţilor Uzinei metalurgice Bucureşti din şoseaua Berceni 104, şi în genere tuturor călătorilor. De asemenea, se mai precizează că în autovehiculele I.T.B. este interzis să se urce cu clini, pisici, porci etc. Or, sînt cazuri cînd călătorii s-au urcat cu porci băgaţi în saci, aşa cum s-a întîmplat acum două duminici pe traseul liniei 58 turul 1, maşina I.T.B. 30. în legătură cu asemenea obiceiuri se pot da multe, foarte multe exemple. MIHAI ANDREESCU bd. Dacia 11 — Cred că aveţi perfectă dreptate : porcii n-au ce căuta în autobuze. Nici alte soiuri de animale, binecunoscute călătorilor, nu-şi au locui printre noi: oh, de ne-ar scuti drumul de prezenţa lor exprimată prin gesturi şi mişcări proprii regnului, de înghiontire, răgete şi iz. Şi ce-ar fi ca într-o bună zi (adică într-o zi bună) să citim, alături de „nu-l ţineţi de vorbă pe şofer“ o inscripţie informînd revoluţionar că „urcarea măgarilor e strict oprită" ? Din maladiile secolului ...Mă voi plînge, ai toate că ar trebui să mă bucur. Iată de ce. Am primit casă. Bloc nou, spaţiu suficient, apă caldă şi rece, gaze la bucătărie, aer curat, mă rog, toate. Avem şi LIFT. Nu unul. Mai multe. Dar toate stau. Cu toate că blocul s-a ocupat complet, cu toate că sunt zece etaje şi locuiesc oameni şi la cele de sus, lifturile nu merg. Or fi fost raţiuni suficiente ca pînă acum acestea să fie oprite, dar acum, că s-au mutat toţi locatarii, n-ar fi cazul să li se dea drumul . B locul are 350 de garsoniere, aşa că nu mai facem un calcul asupra numărului de oameni care urcă cel puţin o dată pe zi atîtea etaje. Adaug că nu toţi sînt tineri şi, mai ales, nu toţi sunt sănătoşi tun, iar dacă sînt, nu are de AL. MIRODAN sens să se îmbolnăvească. Poate cei care trebuie să dea drumul lifturilor o vor face, nouă rămînfndu-ne să avem bucuria Întreagă. Adresa, căci aici e rana: str. Dristor — bloc 63, raionul T. VladimiresCTi. I. D. ZELETIN asistent universitar — Ciudată, această avalanșă fără început şi fără de sfirşit de plîngeri (şi plîns) în legătură cu ascensoarele Bucureştiului. Ciudată şi greu de explicat la modul »obiectiv". In definitiv, ce lipseşte? Au omis oare arhitecţii să înscrie în proiecte spaţiul necesar lifturilor ? Nu, şi oricîte reproşuri li s-ar cuveni constructorilor de blocuri, de sadism şi iresponsabilitate, să nu-i învinuim. Lipsesc ascensoarele? (e cel dinţii gind care-ţi vine-n minte, instinctiv, ştiind că sînt pe lumea asta cîteva lucruri ce lipsesc). Nu, ascensoarele se află, în mai toate cazurile, la locul lor, furnizate cu o promptitudine aproape anormală. Poate lipsesc cablurile, uşile, butoanele... Nu, e straniu, dar nu lipsesc. Atunci îndemnat eşti să întrebi (de fapt, să strigi): ce lipsește ? Ni se va răspunde probabil că oamenii. Dacă prin „oameni" conducerile întreprinderilor cu pricina înţeleg ceea ce înţeleg eu (dar mă îndoiesc), atunci, hotărît lucru, la Ascensorul, la metrologie şi I.A.L. se vădeşte o mare, o imensă penurie de oameni pentru că altminteri nu se explică sîngeile rece cu care firmele sus pomenite privesc îmbolnăvirea treptată, sigură, aproape planificabilă1) a semenilor lor cărora o dată cu cheile apartamentului nu li se înmînează un certificat de infarct in alb. P.S. Cineva ne-a sugerat mai deunăzi să propunem, prin coloanele ziarului, mutarea tuturor factorilor de răspundere de la Ascensorul etc., etc. în blocuri (vechi sau noi) şi anume la etajele de foarte sus: 9, 10, 12. In acest fel, argumenta interlocutorul nostru, locatarii chinuiţi din clădirile respective (de pildă, str. Dristor Bl. 63) se vor trezi în douăzeci şi patru de ore cu lifturile funcţionînd fără cusur şi cu eventualele defecţiuni (greu de închipuit în asemenea împrejurări) înlăturate fulgerător. N-am îndrăznit să-mi însuşesc propunerea-glumă. Dar din cînd în cînd mă gîndesc la ea... * Pierderi planificate. Angelica şi seminţele O seară liniştită de primăvară ne invită pentru a ne destinde puţin, la o plimbare prin parc, sau la vizionarea unui concert în aer liber. Pentru acest lucru, iată-mă la teatrul de vară „23 August". Am ales acest loc de destindere pe considerentul că, concertul este susţinut de o formaţie de muzică uşoară din Anglia, în tactul acestor mulţumiri şi în forma considerentelor limitate ale noastre, începe concertul de muzică uşoară. Iar atunci, lucru nemaipomenit. Ca la un semnal Încep ţipetele, fluierăturile, iar aceste manifestări „urtătoare" se repetă mereu, spre regretul celor care au plătit hitelul, ca să asculte în linişte acest concert ce se anunţa interesant. Pînă la urmă, un component al orchestrei, speriat oarecum de acest entuziasm nemărginit al spectatorilor (în majoritate tinerii tinere, pentru că nici fetele nu sînt mai „breze"), a făcut sub forma unei aluzii directe un apel la calmarea spiritelor. Moment de linişte. După care tinerii au început să danseze: „Ziceau dumnealor că fac acest lucru in ritmul muzicii". După cîtva timp în urma protestelor au încetat si dansurile, dar au început iarăşi ţipete şi fluierături, sub motiv că aceste răcnete nu înseamnă decit un fel de „bis". ROMULUS MEHEDINŢEANU şos. Giurgiului 119 Am vizionat mai zilele trecute la Arenele Libertăţii, filmul „Angelica şi regele". Din păcate, plăcerea mea a fost ratată din cauza enervării pe care mi-au produs-o o seamă de spectatori care, ca şi la alte cinematografe, o dată cu Începerea filmului, încep şi ei să înfulece (iertaţi-mi vă rog expresia), diverse feluri de mîncare, din diverse sorturi de ambalaje, care foşnesc supărător de tare. În seara sus-amintită, majoritatea spectatorilor din jurul meu ronţăiau seminţe, într-un mod atît de „sonor", încît acopereau replicile de pe ecran. Desigur că ar fi fost cazul ca aceşti spectatori să se simtă singuri și să înceteze a mînca în momentul cînd a început filmul, dar mi-ara dat seama că... e o chestiune mai complicată. MIRCEA DELADORNA Nu-s primele scrisori trimise pe această, să zisem, temă. Nu sint, nu vor fi, fără îndoială, ultimele. De altfel, fenomenul mi se pare în ordinea firii, și n-ar trebui să surprindă pe nimeni. Despre comportarea actorilor pe scenă se scrie (și de cînd începînd I şi cim şi cum !) în toate ziarele pămintului. De ce nu s-ar scrie şi despre comportarea publicului ! Spectacolul este o intilnire (un fel de contract fără forme) între scenă şi sală: pentru ca emoţia să trăiască un ceas şi jumătate sau trei, e necesară participarea ambilor factori. Cînd una dintre părţile contractante îşi încalcă obligaţiile, arta e anulată. Or, ce se întîmplă ? Cronici şi cronicari care se îndeletnicesc cu supravegherea actorilor, pe scenă sau ecran, există în cantitate suficientă. Nu ducem lipsă. Poate chiar pe alocuri, dragostea lor pentru perfecţionarea artistului e excesivă. De ce nu s-ar ivi însă şi cronicari ai „sălii“ ? Ar fi nu numai echitabil, dar şi — după cum aţi observat, simţit şi îndurat dumneavoastră — necesar. Pînă atunci însă, directorii de săli ar putea întreprinde cite ceva întru ridicarea calificării de spectator, pornind de la ideea că receptarea artei presupune civilizaţie, fără doar şi poate, cîteodată cultură, iar uneori chiar talent. (E atit de greu, in anume cazuri, să vezi atit de greu să auzi). Pînă atunci, adică pînă la apariţia celor dinţii critici ai publicului directorii de sală s-ar putea deranja un pic, oferind la cinema, de pildă, alături de diapozitivele care opresc fumatul (deşi oricum la „Republica", cu sau fără campanie Împotriva tabacului, nu-şi aprinde nimeni ţigara) sau ii avertizează pe şoferi împotriva excesului de viteza (deşi, nici un posesor de Flaui 1300 nu vine la „Angelica" minat de asemenea dorinţe) două-trei recomandări în spiritul scrisorilor publicate la această rubrică. Iar pină atunci, adică pînă ce diapozitivele vor fi redactate, aprobate şi planificate, le punem la dispoziţie amărăciunea tipărită a cititorilor Romulus Mehedinţeanu şi Mircea Deladorina care, răspîndită pe ecrane, în holuri şi in paginile programelor, va sima ca un apel de încetarea ostilităţilor dintre sală şi scenă. PREMIERĂ LA OPERĂ „Prinţ şi cerşetor“ de LAURENŢIU PROFETA Există povestiri ale copilăriei care ne însoţesc de-a lungul vieţii. Le-am îndrăgit mai întîi pentru că în ele erau istorisite păţaniile unor copii care încep să cunoască lumea, lumea cu frumuseţi şi spaime, bucurii şi grozăvii neaşteptate. Apoi, treptat, dincolo de micile isprăvi la care rămîneam gînditori, retrăind în imaginaţie peripeţiile eroilor, se ridică întrebări a căror gravitate nu o bănuiam. Semnificaţia acestor întrebări despre „cum“ şi „de ce“ este întocmită lumea, dă înţelesuri noi basmului ; şi astfel, povestirile copilăriei trezesc mereu alte ecouri în sufletul oamenilor „miei“ şi „mari“. Mark Twain nu este primul, şi nici singurul, care confruntă două lumi deosebite total — lumea strălucirii şi bogăţiei şi aceea a sărăciei şi mizeriei. Nou, la Twain, este poate modul în care ne arată această opoziţie prin cei doi copii ce-şi schimbă pentru cîteva zile locul, încercînd să cunoască viaţa unor oameni pe care aproape că nici nu-i bănuiau. Micul Tom, uimit de fastul curţii regale, se cutremură în faţa cruzimii monarhului , iar prinţul Edward află ce înseamnă suferinţa şi durerea, mîrşăvia şi decăderea omului, pe care zidurile palatului i le ascunseseră. Scriitorul ne arată cu adine spirit critic că „Cerşetorul“ nu pătrunde, prin aventura sa, în lumea fermecată a lui Aladin, şi că „Prinţul“ nu trăieşte o peripeţie asemenea Califului din Bagdad. Romanul „Prinţ şi cerşetor" este, am spune, o povestire despre viaţa „de o parte şi de alta“ a zidurilor palatului unei închipuite Anglii medievale, aşa cum o privesc ochii sensibili şi miraţi ai copilăriei. S -a spus de nenumărate ori că este foarte greu să se reuşească, din toate punctele de vedere, transpunerea cinematografică a unui text literar celebru. Dar, atunci, ce mai putem spune despre încercarea unei transpuneri coregrafice ? Muzica, dansul, plastica imaginilor trebuie să reuşească să transmită adevărul ideilor prin mijloace specifice , elementele expresiei, dincolo de caracteristicile şi rigorile artei coregrafice. Impresionează publicul dacă păstrează, sau nu, acest adevăr. Reuşeşte oare un astfel de obiectiv baletul scris de Laurenţiu Profeta . Suntem în măsură să credem că, în linii mari, premiera dată de T.O.B. joi seară răspunde exigenţelor unei astfel de transpuneri. Libretiştii (Ionel Hristea şi Oleg Danovschi) au căutat să contureze în cele 15 tablouri, sintetizând ideile esenţiale, momentele nodale ale acţiunii romanului. Muzica încearcă să comenteze întreg acest roman, atit ca ambianţă istorică cit şi ca evoluţie a personajelor. Principiul de tratare ne aminteşte, în ansamblu, de concepţia baletelor prokofieviene, ca situare stilistică, ca poziţie contemporană faţă de „reconstituirea" istoriei. Dacă orchestraţia pare uneori încărcată, ostentaţia unor idei motivice prea marcată, recunoaştem însă în conducerea portretizării principalilor eroi şi a situaţiilor dramatice dorinţa unei exprimări cit mai clare, cu o directă adresă către universul copilăriei. Mai mult decit în ritmică, Laurenţiu Profeta excelează în melodie, în desfășurarea largă a suflului muzical, incercînd să convingă prin sinceritatea sentimentelor exprimate. In coregrafia sa, Oleg Danovschi se păstrează în limitele unui stil clasic, îmbogăţit pe alocuri cu expresii plastice de o factură mai nouă. Ceea ce pare „rezervă“ în invenţia gesturilor sau combinaţiilor de paşi este justificat, credem, prin fidelitatea faţă de partitura compozitorului, coregraful urmărind în suitele de dansuri, şi chiar în legăturile pantomimă ale scenelor, dezvoltarea simfonică a muzicii, îndesfășurarea spectacolului există un punct asupra căruia credem că trebuie încă să se mediteze — echilibrul general al dimensiunilor tablourilor, economia mijloacelor folosite în fiecare scenă. Căci scăderea ritmului general, accentuată de greutatea montării, în stilul unei superproducţii cinematografice dă uneori senzaţia de discontinuitate, solicitînd mai mult decit se cuvine atenţia spectatorului. Adecvate, frumoase şi expresive (deşi uneori puţin încărcate şi de o diversitate stilistică deconcertantă) decorurile şi costumele semnate de excelentul scenograf al teatrului, Paula Brâncoveanu. Distribuţia premierei a readus în atenţia publicului numele unei tinere dansatoare pe care, mai de mult, am admirat-o şi în „copilul“ din „Spărgătorul de nuci" de Ceaikovski — Luminiţa Dumitrescu. In dublul rol Tom Edward, Luminiţa Dumitrescu realizează, ca dansatoare, o performanţă de înalt nivel. Actoriceşte, interpreta redă cu atîta candoare şi drăgălăşenie tipul celor doi băieţi îneît nu ne-am putut opri să o asemănăm cite o dată cu fermecătoarea Shirley Temple. In cuplul celor doi îndrăgostiţi, Cristina Hymel (Mary) a depăşit, prin expresie şi graţie, locurile comune ale rolului, conferindu-i nobleţea şi distincţia ce caracterizează toate apariţiile ei pe scenă . Petre Ciortea (Hendon) sobru şi robust, construieşte un personaj viu, convingător. Se cuvine să menţionăm, de asemenea, interesanta compoziţie a lui Adrian Gheorghiu (tatăl lui Tom), descrns parcă dintr-un film al lui Walt Disney, şi al lui Bojidar Petrov (Lordul Hertford), un adevărat „Tănase“ al baletului românesc. In ce priveşte ansamblul de solişti şi corpul de balet, aprecierile nu merg doar spre acurateţea execuţiei, ci şi spre nivelul de calitate a muncii depuse. O menţiune aparte, pentru orchestra T.O.B. (excepţie făcînd anumite momente solistice) şi mai ales pentru dirijorul Cornel Trăilescu, un autentic „maestru de ceremonii“ al acestei dificile premiere. Problemele baletului „Prinţ şi cerşetor“ sunt complexe. Simţim prezente căutări în direcţia obţinerii unui limbaj muzical de largă rezonanţă în public, a unei exprimări coregrafice şi regizorale care caută să exploateze mijloacele spectacolului modern , iar din punct de vedere tehnic, o adevărată demonstraţie de virtuozitate a montării. Va corespunde oare acest balet cerinţelor actuale ale publicului nostru ? Un răspuns pripit nu-şi are rostul. Publicul, acest exigent judecător al muncii artistului, va da verdictul prin modul în care îşi va manifesta adeziunea faţă de spectacol, prin reacţiile celor „mari şi mici“ la povestirea-balet „Prinţ şi cerşetor“. Hotărîrea lui este deosebit de importantă pentru evoluţia artei coregrafice româneşti, care încearcă, prin fiecare spectacol nou, să se afirme cît mai personal în contextul artei contemporane. Grigore Constantinescu Vrintul In haine de cerşetor (Luminiţa Dumitrescu) Amploarea pe care au luat-o manifestările prilejuite de aniversarea semicentenarului morţii lui Titu Maiorescu şi a centenarului revistei „Convorbiri literare“ — mulţimea şi diversitatea conferinţelor şi a comunicărilor ştiinţifice care s-au rostit, a studiilor şi articolelor care s-au publicat — dovedesc nu numai că personalitatea şi opera mentorului „Junimii" ocupă un loc central în dezvoltarea culturii române în trecut, dar şi că ele înfăţişează o complexitate despre care oricît s-ar vorbi nu este niciodată prea mult. Pare surprinzător, dar aşa este : la o examinare atentă, Maiorescu ne apare integrîndu-se firesc în seria acelor personalităţi atît de caracteristice pentru evoluţia culturii noastre moderne, personalităţi ce reprezintă focare de energie radiind aproape în toate direcţiile unde era ceva de făcut în momentul lor istorie: Eliade, Alecsandri, Haşdeu, Iorga. Spre deosebire de titanismul unor naturi ca Eliade, Haşdeu şi Iorga — a căror forţă de acţiune şi de creaţie era atît de uriaşă încît trebuia să se reverse fără încetare, în cele mai neaşteptate direcţii, uneori răsucindu-se brusc, fără a putea rotunji sau măcar termina opera începută — Titu Maiorescu, ca şi Alecsandri şi Odobescu de altfel, e o natură calmă, echilibrată, cu predilecţie pentru lucrul finit, şlefuit, bine dimensionat. Departe de a fi mişcat de elanuri nemăsurate, de dorinţa de a cuprinde totul în mişcarea minţii şi în întinderea operei sale, Maiorescu e caracterizat, dimpotrivă, prin tendinţade a nu păşi mai departe decât după o examinare lucidă a raportului compilet dintre posibilităţile lui de acţiune, putinţa de a-l înţelege a celor cărora li se adresa şi necesităţile momentului. Iar o dată hotărît asupra sensului acţiunii sale, nu caută să o ducă pînă la ultimele ei consecinţe, să îi epuizeze toate complicaţiile. Dimpotrivă, se limitează la stabilirea unui mănunchi solid de principii care i se par a avea caracterul cel mai general, deci cel mai universal accesibil ; examinează apoi situaţia dată în lumina acestor principii şi trage concluziile cu o fermitate şi o siguranţă de sine care uimesc prin limpezimea şi concizia lor. Înfăţişînd o vastă complexitate contradictorie, ca şi contemporanul şi rivalul său B. P. Haşdeu , aducînd contribuţii fundamentale, care au rămas pînă astăzi bunuri inexpugnabile ale culturii româneşti, ca şi Haşdeu , greşind ca şi el atunci cînd armătura filozofică a epocii îl prindea în chingile ei. — Maiorescu nu apare cu talia gigantică a acestuia şi a acelora de acelaşi tip uman. Titu Maiorescu a fost într-adevăr profesor de înalt prestigiu în învăţământul mediu şi în cel universitar , conferenţiar public eminent , mentorul unei grupări ca aceea a „Junimii", fără de a cărei prezenţă nu se poate concepe dezvoltarea literaturii noastre în epoca ei de aur — aceea a marilor clasici ; îndrumător al revistei „Convorbiri literare“, care a deschis acestor clasici cel mai larg câmp de manifestare , avocat dintre cei mai căutaţi şi descifratorul unor procese celebre ; participant activ la întemeierea Academiei Române şi unul dintre cele mai ascultate glasuri în dezbaterile ei , deputat, ministru şi prim ministru, participînd efectiv şi uneori cu pondere hotărîtoare la acte istorice în perioada de constituire ca stat a României moderne. Această activitate multilaterală s-a concretizat tot atît de însemnată în urmări şi în o operă multiplă ca sensuri, cu toate dimensiunile ei relativ reduse. Cu o solidă pregătire filologică, fără a fi un specialist în înţelesul modern al cuvântului, a contribuit decisiv — alături de Alecsandri şi Odobescu — la înlăturarea ultimelor recrudescenţe ale latinismului, începându-şi cariera în cultura noastră prin celebrul articol „Despre scrierea limbii române“, prin care a impus principiile ortografice ale unui fonetism înţelept. A avut un rol însemnat în procesul de cristalizare modernă a limbii literare, indicînd prin articolul „Neologismele“ normele de bun simţ în introducerea şi folosirea acestora. Prin critica incisivă întreprinsă —• în articolul despre „Limba română în jurnalele din Austria“ — împotriva influenţei limbii germane, a deschis calea realizării artistice depline a marilor scriitori transilvăneni, începînd cu Ion Slavici. Articolul „In contra direcţiei de astăzi în cultura română" a fost o frînă eficace pusă procesului de demonetizare estetică a literaturii de inspiraţie patriotică şi socială, opunînd un veto categoric ca simplii versificatori şi perifrazanţi ai ei să fie promovaţi în şirul marilor valori numai pe baza criteriului tematic. Prin studiul „Beţia de cuvinte în „Revista contimporană“ şi prin polemica ce i-a urmat, culminînd în articolul „Oratori, retori şi limbuţi“, ca şi prin însăşi opera sa — de o sobrietate şi o proprietate de expresie clasice e creatorul stilului care a dat strălucire criticii noastre literare, fiind în acest sens întemeietorul ei. Prin articolele „Despre progresul adevărului în judecarea operelor literare“ şi „Din experienţă“, a ferit critica română de primejdiile impresionismului, lărgindu-i baza filozofică prin apelul la ştiinţele sociale, la psihologie şi sociologie îndeosebi, fiind la noi primul teoretician al legilor succesului în artă şi ştiinţă. Prin articolul Asupra poeziei noastre populare, ca şi prin încurajarea publicării folclorului la „Convorbiri literare“, a contribuit — pe calea deschisă de Alecsandri şi alături de Odobescu — la înţelegerea creaţiei populare nu numai ca document istoric de mare preţ, dar mai ales ca tezaur a cărui valoare artistică poate da învăţăminte celor mai rafinaţi scriitori. Prin tot ceea ce a scris despre Eminescu, Creangă, Caragiale şi Slavici, ca şi prin comportarea lui faţă de ei, cu atîta omenească şi caldă înţelegere, a fost un factor decisiv nu numai în ceea ce priveşte ridicarea lor la rangul care li se cuvenea în ierarhia literelor româneşti, dar şi în cristalizarea acelei epoci a lor, pe care astăzi o considerăm a clasicismului nostru. Prin sprijinul pe care l-a acordat în sînul Academiei Române debuturilor lui Goga, Sadoveanu şi Brătescu-Voineşti, nu numai că le-a netezit calea afirmării, dar a şi înlesnit deschiderea unor noi orizonturi literaturii române la începutul secolului XX. Prin atenţia dată scriitorilor bănăţeni, Victor Vlad Delamarina şi Ion Popovici-Bănăţeanul, a fost unul dintre primii teoreticieni ai localismului creator, în literatura noastră. Prin discursurile lui parlamentare şi mai ales prin introducerile ample la capitolele în care şi-a grupat aceste discursuri — fără a fi iarăşi un om de specialitate — a lăsat şi o operă cu caracter istoric, indispensabil cunoaşterii epocii. Prin manifestările lui de vorbitor la catedră şi în conferinţele publice, a fost creatorul oratoriei noastre de tip academic, în contrast cu elocvenţa temperamentală, vulcanică, a unui Haşdeu sau a unui Delavrancea. Toate aceste înrîuriri atît de fecunde le-a realizat prin simple articole sau luări de atitudine, fără a crea opere gigantice, de tipul celei a lui Haşdeu. Titu Maiorescu s-a impus în cultura românească — şi a jucat în dezvoltarea ei rolul pe care îl constatăm astăzi — printr-un geniu al măsurii, al clarităţii şi al conciziunii, manifestîndu-se nu numai în expresie, ci şi în percepţia realităţii, cu o profunzime apropiată de aceea a bunului simţ popular. Chiar dacă în fotozofia sa a greşit — sub strălucirea metafizică a maeştrilor care l-au format în adolescenţă — în aplicarea concretă a acestei filozofii in literatură el n-a greşit, contrazicînd-o chiar adesea, spre binele culturii noastre. Feciorul lui Ion Maiorescu — al profesorului plecat dintre ţăranii din Bucerdea Grînoasa — a ştiut să păstreze cumpăna dreaptă a judecăţii sănătoase a poporului nostru. Despre un... renunţări Nimeni n-ar fi temiel sa constate că gustoasele bucate ale unui prinz nu constituie de fapt hrana scontată pentru organism pornind de aici, ne vom permite sublinierea unor lucruri in parte cunoscute. Trecem peste etapa prelucrării culinare a alimentelor cu avantajele şi dezavantajele — eventuale — conferite de - ---i—-.....aceasta conţinutului hranei in factori nutritivi şi vom incer- „ v-i rr-i * ca să surprindem 1 1 I rL I cîteva lucruri ţinind de etapa imediat următoare a utilizării hranei de către organism. Astfel, bogăţia In celuloză a unor alimente de origină vegetală (făi- —tp^-mmm na integrală, leguminoase uscate, gulii etc.) stînjeneşte într-o oarecare măsuri utilizarea hranei; e bine să se renunţe, aşadar, la consumul lor exagerat. Acidul oxalic, ce poate sustrage utilizării organismului o bună parte din calciul şi magneziul adus de hrană sub forma de oxalaţi de calciu sau de magneziu, se găseşte in cantităţi mari, mai ales in : cacao, măcriş, spanac, smochine, ciocolată dar şi în sfeclă roşie, cartofi, salată, fasole, agrişe, prune. Experienţele au arătat că organismele in creştere, în special hrănite cu aceste alimente, au avut de suferit. Grăsimile, in exces, diminuează, de asemenea, utilizarea calciului şi magneziului de către organism. Şi de acest lucru trebuie să se ţină cont la alcătuirea meniului copiilor şi femeilor d in perioada maternităţii). Iar renunţarea la frecventa asociere a laptelui cu ciocolata sau cacao, oferă drept răsplată, oricui, preţiosul calciu — bine utilizabil — conţinut în lapte. Folosirea calciului de către organism necesită, printre altele, şi prezenţa vitaminei D. Absorbţia vitaminelor A, D, E, K — solubile în grăsimi — e favorizată la rindul ei de prezenta, in cantitate moderată, a grăsimilor. Uleiul de parafină insă — care are în plus un efect laxativ — are proprietatea de a sustrage aceste vitamine utilizării organismului. Se va renunţa, aşadar, la administrarea uleiului de parafină după mese. Celelalte vitamine, cele numite hidrosolubile, cer (ca şi fierul, calciul şi alţi factori nutritivi) o aciditate gastrică normală. In stări de anaclorhidric (lipsa acidului clorhidric) dar şi în timpul repausului gastric dintre mese, aceste vitamine ingerate se pot pierde aproape în totalitate. Se va renunţa, aşadar, şi la administrarea vitaminelor sintetice pe cale bucală în intervalele dintre mese, administrarea lor făcîndu-se exclusiv in timpul sau la finele mesei. E bine cunoscut de toată lumea că mişcarea, buna dispoziţie, o ambiantă plăcută, veselă, precum şi respectarea unor cerinţe estetice in prezentarea mîncării se răsfrîng favorabil asupra procesului de digestie, contrariul lor determinînd nu o dată apariţia unor veritabile tulburări digestive. în timpul mesei se va căuta deci — dacă este cazul — prilej de bună dispoziţie, iar in caz de nereuşită, de oboseală sau supărare se va renunţa la masa consistentă, consumindu-se mîncăruri uşoare (de preferinţă lichide) şi în cantitate mică. Obiceiurile alimentare — preferinţele pentru anumite feluri de mişcare, cind numărul acestora nu este prea limitat şi cind meniul este alcătuit raţional, se cer, în general, respectate (organismul, în timp, Îşi adaptează cu succes multe din mecanismele digestive de fineţe unui anumit specific al hranei). Se va păstra de asemenea, obiceiul de a minca încet şi a mesteca bine, precum şi acela de a consuma la fiecare masă cel puţin o mincare sau o băutură caldă, dar se va renunţa la consumarea apei în timpul mesei (pentru evitarea diluţiei sucurilor digestive) precum şi la ingerarea unei cantităţi prea mari dintr-o mincare, mai ales dacă aceasta e bogată In grăsimi. E lucru ştiut, de asemenea, că somnul stînjeneşte destul de ranit activitatea digestivă. Renunţarea la somnul de după-amiază, înlocuirea lui cu un repaos „la orizontală“ de 30—60 minute şi evitarea eforturilor timp de o oră-doua, vor veni să completeze măsurile luate pentru ca hrana să rămână... hrănitoare. Dr. Eugenia Grosu ALIMENTARĂ Icoane brîncoveneşti la Muzeul Mogoşoaia Muzeul 4 Cartie brincoveneaca de la Mogoşoaia este cunoscut in ţari şi peste hotare datorită bogatelor şi valoroaselor sale colecţii. lată că în această lună o nouă sală va fi pusă la dispoziţia vizitatorilor. Aici vor fi expuse aproximativ 25 de icoane datînd de la sfîrșitul secolului al XVII-lea și prima jumătate a secolului al XVIII-lea, provenite din ateliere locale. umor Atenţie la semnele de circulaţie!• •• •DRUM FĂRĂ IEŞIRE Pastel ORIZONTAL : 1. Refugii de umbră și răcoare — Roade unduind in lanuri. 2. In amurg — Storuri naturale in calea razelor de soare. 3. Numele său se leagă de „Dumbrava minunată“ — Sete ! 4. Pernă de ace vie — Pomi cu umbra deasă. 5. Pe la sursă ! — Caise! — Dineu — Împodobit cu flori și împovărat de roade. 6. Firicel... — ...moare albastră — vîslele văzduhului. 7. „La mijloc de codru des / Toate păsările ies / Din hugeag de aluniş, / La voiosul luminiş“ — Aur. 8. Podoabe in vesele culori pe dealuri şi cimpii — Flăcăii din neamul Şoimăreştilor. 9. Cerbii tundrelor — Se nasc in zor și se pierd tu noapte «- Frunze de dafinie. Vehicule astrale — A munci primăvara in ţarină. 11. Cintăret in ierburile verii — Vestitor sonor al ploilor de vară. 12. Fire de iarbă ! — A alege boabele din spice. vertical : l. Cintă de răsună lunca (pi.) — Căpșuna din pădure. 2. La Hntină — Florile cerului — Soare de mult apus. 3. Fraga din copac — Spre izvorul apei. 4. Paşi abia atingind pămintul — In mirişte ! — Iţe ! 5. Pornit cu rubine — Covor astral, 4. Puhoi de ape — ieşite din penel ! — Departe, cit cuprinde ochiul. 7. In preajma unui mîndru ciobănel — Plantă de decor. S. Clatin clopoţelul „» Mici ochiuri de apă. 9. Pomul cu roşioare şi brumării — Coboară din acelaşi arbore (p.) — La urcare . 10. Cămăşi de ţară — A se plictisi — Fata de pe plaiuri bănăţene. 9. Scinteierea stelelor. 12. Poetul care a scris „Linişte", „Luna“, „Amurg pe baltă“ — Floare ...intre flori, I. Mihai „DRUM CU PRIORITATE* „DRUM ÎNGUSTAT"