Informatia Bucureştiului, iulie 1967 (Anul 14, nr. 4318-4339)

1967-07-01 / nr. 4318

Pag­­g 5-0 „Urcarea măgarilor «// strict oprită După cite ştiu, unele Instruc­ţiuni precizează că, între orele 5,30 şi 8,00 dimineaţa este interzis a se urca cu coşuri cu ridichi, salată etc., cu saci şi alte obiecte mari în autovehiculele I.T.JR. de orice gen. Şoferii şi în­casatorii de pe traseul liniei 62, calea Văcăreşti — comuna Ber­­ceni nu respectă, ci încalcă per­manent această decizie, creînd greutăţi de transport salariaţilor Uzinei metalurgice Bucureşti din şoseaua Berceni 104, şi în genere tuturor călătorilor. De asemenea, se mai precizează că în autove­hiculele I.T.B. este interzis să se urce cu clini, pisici, porci etc. Or, sînt cazuri cînd călătorii s-au urcat cu porci băgaţi în saci, aşa cum s-a întîmplat acum două du­minici pe traseul liniei 58 turul 1, maşina I.T.B. 30. în legătură cu asemenea obiceiuri se pot da multe, foarte multe exemple. MIHAI ANDREESCU bd. Dacia 11 — Cred că aveţi perfectă drep­tate : porcii n-au ce căuta în auto­buze. Nici alte soiuri de animale, binecunoscute călătorilor, nu-şi au locui printre noi: oh, de ne-ar scuti drumul de prezenţa lor ex­primată prin gesturi şi mişcări proprii regnului, de înghiontire, răgete şi iz. Şi ce-ar fi ca într-o bună zi (adică într-o zi bună) să citim, alături de „nu-l ţineţi de vorbă pe şofer“ o inscripţie infor­­mînd revoluţionar că „urcarea măgarilor e strict oprită" ? Din maladiile secolului ...Mă voi plînge, ai toate că ar trebui să mă bucur. Iată de ce. Am primit casă. Bloc nou, spaţiu suficient, apă caldă şi rece, gaze la bucătărie, aer curat, mă rog, toate. Avem şi LIFT. Nu unul. Mai multe. Dar toate stau. Cu toate că blocul s-a ocupat com­plet, cu toate că sunt zece etaje şi locuiesc oameni şi la cele de sus, lifturile nu merg. Or fi fost raţiuni suficiente ca pînă acum acestea să fie oprite, dar acum, că s-au mutat toţi locatarii, n-ar fi cazul să li se dea drumul . B locul are 350 de garsoniere, aşa că nu mai facem un calcul asu­pra numărului de oameni care urcă cel puţin o dată pe zi atîtea etaje. Adaug că nu toţi sînt ti­neri şi, mai ales, nu toţi sunt să­nătoşi tun, iar dacă sînt, nu are de AL. MIRODAN sens să se îmbolnăvească. Poate cei care trebuie să dea drumul lifturilor o vor face, nouă rămî­­nfndu-ne să avem bucuria În­treagă. Adresa, căci aici e rana: str. Dristor — bloc 63, raionul T. VladimiresCTi. I. D. ZELETIN asistent universitar — Ciudată, această avalanșă fără început şi fără de sfirşit de plîngeri (şi plîns) în legătură cu ascensoarele Bucureştiului. Ciu­dată şi greu de explicat la modul »obiectiv". In definitiv, ce lip­seşte? Au omis oare arhitecţii să înscrie în proiecte spaţiul ne­cesar lifturilor ? Nu, şi oricîte re­proşuri li s-ar cuveni constructo­rilor de blocuri, de sadism şi ires­ponsabilitate, să nu-i învinuim. Lipsesc ascensoarele? (e cel din­ţii gind care-ţi vine-n minte, instinctiv, ştiind că sînt pe lumea asta cîteva lucruri ce lipsesc). Nu, ascensoarele se află, în mai toate cazurile, la locul lor, furnizate cu o promptitudine aproape anor­mală. Poate lipsesc cablurile, uşile, butoanele... Nu, e straniu, dar nu lipsesc. Atunci îndemnat eşti să întrebi (de fapt, să strigi): ce lip­sește ? Ni se va răspunde proba­bil că oamenii. Dacă prin „oa­meni" conducerile întreprinderilor cu pricina înţeleg ceea ce înţeleg eu (dar mă îndoiesc), atunci, ho­­tărît lucru, la Ascensorul, la me­trologie şi I.A.L. se vădeşte o mare, o imensă penurie de oameni pen­tru că altminteri nu se explică sîn­­geile rece cu care firmele sus po­menite privesc îmbolnăvirea trep­tată, sigură, aproape planifica­­bilă1) a semenilor lor cărora o dată cu cheile apartamentului nu li se înmînează un certificat de infarct in alb. P.S. Cineva ne-a sugerat mai deunăzi să propunem, prin coloa­nele ziarului, mutarea tuturor fac­torilor de răspundere de la As­censorul etc., etc. în blocuri (vechi sau noi) şi anume la etajele de foarte sus: 9, 10, 12. In acest fel, argumenta interlocutorul nos­tru, locatarii chinuiţi din clădirile respective (de pildă, str. Dristor Bl. 63) se vor trezi în douăzeci şi patru de ore cu lifturile funcţio­­nînd fără cusur şi cu eventualele defecţiuni (greu de închipuit în asemenea împrejurări) înlăturate fulgerător. N-am îndrăznit să-mi însuşesc propunerea-glumă. Dar din cînd în cînd mă gîndesc la ea... * Pierderi planificate. Angelica şi seminţele O seară liniştită de primăvară ne invită pentru a ne destinde puţin, la o plimbare prin parc, sau la vizionarea unui concert în aer liber. Pentru acest lucru, ia­tă-mă la teatrul de vară „23 Au­gust". Am ales acest loc de destindere pe considerentul că, concertul este susţinut de o formaţie de muzică uşoară din Anglia, în tactul acestor mulţumiri şi în forma considerentelor limitate ale noastre, începe concertul de muzică uşoară. Iar atunci, lucru nemaipomenit. Ca la un semnal Încep ţipetele, fluierăturile, iar aceste manifestări „urtătoare" se repetă mereu, spre regretul celor care au plătit hitelul, ca să as­culte în linişte acest concert ce se anunţa interesant. Pînă la urmă, un component al orchestrei, speriat oarecum de acest entuziasm nemărginit al spectatorilor (în majoritate tineri­­i tinere, pentru că nici fetele nu sînt mai „breze"), a făcut sub forma unei aluzii directe un apel la calmarea spiritelor. Moment de linişte. După care tinerii au în­ceput să danseze: „Ziceau dum­nealor că fac acest lucru in rit­mul muzicii". După cîtva timp în urma pro­testelor au încetat si dansurile, dar au început iarăşi ţipete şi flu­ierături, sub motiv că aceste răc­nete nu înseamnă decit un fel de „bis". ROMUL­US MEHEDINŢEANU şos. Giurgiului 119 Am vizionat mai zilele trecute la Arenele Libertăţii, filmul „An­gelica şi regele". Din păcate, plăcerea mea a fost ratată din cauza enervării pe care mi-au produs-o o seamă de spectatori care, ca şi la alte ci­nematografe, o dată cu Începerea filmului, încep şi ei să înfulece (iertaţi-mi vă rog expresia), di­verse feluri de mîncare, din di­verse sorturi de ambalaje, care foşnesc supărător de tare. În seara sus-amintită, majorita­tea spectatorilor din jurul meu ronţăiau seminţe, într-un mod atît de „sonor", încît acopereau replicile de pe ecran. Desigur că ar fi fost cazul ca aceşti spectatori să se simtă sin­guri și să înceteze a mînca în momentul cînd a început filmul, dar mi-ara dat seama că... e o chestiune mai complicată. MIRCEA DELADORNA Nu-s primele scrisori tri­mise pe această, să zisem, temă. Nu sint, nu vor fi, fără îndoială, ultimele. De altfel, fenomenul mi se pare în ordinea firii, și n-ar trebui să surprindă pe nimeni. Despre comportarea actorilor pe scenă se scrie (și de cînd înce­­pînd I şi ci­­m şi cum !) în toate ziarele pămintului. De ce nu s-ar scrie şi despre comportarea publi­cului ! Spectacolul este o intil­nire (un fel de contract fără for­me) între scenă şi sală: pentru ca emoţia să trăiască un ceas şi jumătate sau trei, e necesară par­ticiparea ambilor factori. Cînd una dintre părţile contractante îşi încalcă obligaţiile, arta e anulată. Or, ce se întîmplă ? Cronici şi cronicari care se îndeletnicesc cu supravegherea actorilor, pe scenă sau ecran, există în cantitate su­ficientă. Nu ducem lipsă. Poate chiar pe alocuri, dragostea lor pentru perfecţionarea artistului e excesivă. De ce nu s-ar ivi însă şi cronicari ai „sălii“ ? Ar fi nu numai echitabil, dar şi — după cum aţi observat, simţit şi îndu­rat dumneavoastră — necesar. Pînă atunci însă, directorii de săli ar putea întreprinde cite ceva întru ridicarea calificării de spectator, pornind de la ideea că receptarea artei presupune civili­zaţie, fără doar şi poate, cîteodată cultură, iar uneori chiar talent. (E atit de greu, in anume cazuri, să vezi­ atit de greu să auzi). Pînă atunci, adică pînă la apa­riţia celor dinţii critici ai publicu­lui directorii de sală s-ar putea deranja un pic, oferind la cine­ma, de pildă, alături de diapoziti­vele care opresc fumatul (deşi oricum la „Republica", cu sau fără campanie Împotriva tabacu­lui, nu-şi aprinde nimeni ţigara) sau ii avertizează pe şoferi împo­triva excesului de viteza (deşi, nici un posesor de Flaui 1300 nu vine la „Angelica" minat de asemenea dorinţe) două-trei recomandări în spiritul scrisorilor publicate la a­­ceastă rubrică. Iar pină atunci, adică pînă ce diapozitivele vor fi redactate, aprobate şi planificate, le punem la dispoziţie amărăciu­nea tipărită a cititorilor Romulus Mehedinţeanu şi Mircea Deladori­na care, răspîndită pe ecrane, în holuri şi in paginile programelor, va sima ca un apel de încetarea ostilităţilor dintre sală şi scenă. PREMIERĂ LA OPERĂ „Prinţ şi cerşetor“ de LAURENŢIU PROFETA E­xistă povestiri ale copilăriei care ne însoţesc de-a lungul vieţii. Le-am îndrăgit mai întîi pentru că în ele erau istorisite păţaniile unor copii care încep să cunoască lumea, lumea cu frumuseţi şi spaime, bucurii şi grozăvii neaşteptate. Apoi, treptat, dincolo de micile isprăvi la care ră­­mîneam gînditori, retrăind în imagi­naţie peripeţiile eroilor, se ridică în­trebări a căror gravitate nu o bă­nuiam. Semnificaţia acestor întrebări despre „cum“ şi „de ce“ este întocmită lumea, dă înţelesuri noi basmului ; şi astfel, povestirile copilăriei trezesc mereu alte ecouri în sufletul oameni­lor „miei“ şi „mari“. Mark Twain nu este primul, şi nici singurul, care con­fruntă două lumi deosebite total — lu­mea strălucirii şi bogăţiei şi aceea a sărăciei şi mizeriei. Nou, la Twain, este poate modul în care ne arată a­­ceastă opoziţie prin cei doi copii ce-şi schimbă pentru cîteva zile locul, în­­cercînd să cunoască viaţa unor oa­meni pe care aproape că nici nu-i bănuiau. Micul Tom, uimit de fastul curţii regale, se cutremură în faţa cruzimii monarhului , iar prinţul Edward află ce înseamnă suferinţa şi durerea, mîrşăvia şi decăderea o­­mului, pe care zidurile palatului i le ascunseseră. Scriitorul ne arată cu adine spirit critic că „Cerşetorul“ nu pă­trunde, prin aventura sa, în lumea fermecată a lui Aladin, şi că „Prin­ţul“ nu trăieşte o peripeţie asemenea Califului din Bagdad. Romanul „Prinţ şi cerşetor" este, am spune, o poves­tire despre viaţa „de o parte şi de alta“ a zidurilor palatului unei în­chipuite Anglii medievale, aşa cum o privesc ochii sensibili şi miraţi ai copilăriei. S -a spus de nenumărate ori că este foarte greu să se reuşească, din toate punctele de vedere, transpunerea cinematografică a unui text literar celebru. Dar, atunci, ce mai putem spune despre încercarea unei transpuneri coregrafice ? Muzi­ca, dansul, plastica imaginilor trebuie să reuşească să transmită adevărul ideilor prin mijloace specifice , ele­mentele expresiei, dincolo de carac­teristicile şi rigorile artei coregrafice. Impresionează publicul dacă păstrea­ză, sau nu, acest adevăr. Reuşeşte oare un astfel de obiectiv baletul scris de Laurenţiu Profeta . Suntem­ în măsură să credem că, în linii mari, premier­a dată de T.O.B. joi seară răspunde exigenţelor unei astfel de transpuneri. Libretiştii (Ionel Hristea şi Oleg Danovschi) au căutat să con­tureze în cele 15 tablouri, sintetizând ideile esenţiale, momentele nodale ale acţiunii romanului. Muzica încearcă să comenteze întreg acest roman, atit ca ambianţă istorică cit şi ca evo­luţie a personajelor. Principiul de tratare ne aminteşte, în ansamblu, de concepţia baletelor prokofieviene, ca situare stilistică, ca poziţie contem­porană faţă de „reconstituirea" isto­riei. Dacă orchestraţia pare uneori încărcată, ostentaţia unor idei moti­­vice prea marcată, recunoaştem însă în conducerea portretizării principali­lor eroi şi a situaţiilor dramatice do­rinţa unei exprimări cit mai clare, cu o directă adresă către universul co­pilăriei. Mai mult decit în ritmică, Laurenţiu Profeta excelează în me­lodie, în desfășurarea largă a suflului muzical, incercînd să convingă prin sinceritatea sentimentelor exprimate. In coregrafia sa, Oleg Danovschi se păstrează în limitele unui stil clasic, îmbogăţit pe alocuri cu expresii plas­tice de o factură mai nouă. Ceea ce pare „rezervă“ în invenţia gesturilor sau combinaţiilor de paşi este justifi­cat, credem, prin fidelitatea faţă de partitura compozitorului, coregraful urmărind în suitele de dansuri, şi chiar în legăturile pantomimă ale sce­nelor, dezvoltarea simfonică a muzicii, în­­desfășurarea spectacolului există un punct asupra căruia credem că trebuie încă să se mediteze — echi­librul general al dimensiunilor tablou­rilor, economia mijloacelor folosite în fiecare scenă. Căci scăderea ritmului general, accentuată de greutatea montării, în stilul unei superproducţii cinematografice dă uneori senzaţia de discontinuitate, solicitînd mai mult decit se cuvine atenţia spectatorului. Adecvate, frumoase şi expresive (deşi uneori puţin încărcate şi de o diver­sitate stilistică deconcertantă) decoru­rile şi costumele semnate de excelen­tul scenograf al teatrului, Paula Brân­­coveanu. Distribuţia premierei a readus în atenţia publicului numele unei tinere dansatoare pe care, mai de mult, am admirat-o şi în „copilul“ din „Spărgă­torul de nuci" de Ceaikovski — Lumi­niţa Dumitrescu. In dublul rol Tom­ Edward, Luminiţa Dumitrescu reali­zează, ca dansatoare, o performanţă de înalt nivel. Actoriceşte, interpreta redă cu atîta candoare şi drăgălăşe­nie tipul celor doi băieţi îneît nu ne-am putut opri să o asemănăm cite o dată cu fermecătoarea Shirley Tem­ple. In cuplul celor doi îndrăgostiţi, Cristina Hymel (Mary) a depăşit, prin expresie şi graţie, locurile comune ale rolului, conferindu-i nobleţea şi distincţia ce caracterizează toate apa­riţiile ei pe scenă . Petre Ciortea (Hendon) sobru şi robust, construieşte un personaj viu, convingător. Se cu­vine să menţionăm, de asemenea, in­teresanta compoziţie a lui Adrian Gheorghiu (tatăl lui Tom), descrns parcă dintr-un film al lui Walt Dis­ney, şi al lui Bojidar Petrov (Lordul Hertford), un adevărat „Tănase“ al baletului românesc. In ce priveşte ansamblul de solişti şi corpul de ba­let, aprecierile nu merg doar spre acurateţea execuţiei, ci şi spre nive­lul de calitate a muncii depuse. O menţiune aparte, pentru orchestra T.O.B. (excepţie făcînd anumite mo­mente solistice) şi mai ales pentru dirijorul Cornel Trăilescu, un auten­tic „maestru de ceremonii“ al acestei dificile premiere. P­roblemele baletului „Prinţ şi cer­şetor“ sunt complexe. Simţim prezente căutări în direcţia ob­ţinerii unui limbaj muzical de largă rezonanţă în public, a unei exprimări coregrafice şi regizorale care caută să exploateze mijloacele spectacolului modern , iar din punct de vedere teh­nic, o adevărată demonstraţie de vir­tuozitate a montării. Va corespunde oare acest balet cerinţelor actuale ale publicului nostru ? Un răspuns pri­pit nu-şi are rostul. Publicul, acest exigent judecător al muncii artistu­lui, va da verdictul prin modul în care îşi va manifesta adeziunea faţă de spectacol, prin reacţiile celor „mari şi mici“ la povestirea-balet „Prinţ şi cerşetor“. Hotărîrea lui este deo­sebit de importantă pentru evoluţia artei coregrafice româneşti, care în­cearcă, prin fiecare spectacol nou, să se afirme cît mai personal în con­textul artei contemporane. Grigore Constantinescu Vrintul In haine de cerşetor (Luminiţa Dumitrescu) A­mploarea pe care au luat-o manifestările pri­lejuite de aniversarea semicentenarului morţii lui Titu Maiorescu şi a centenarului revistei „Convorbiri literare“ — mulţimea şi diversitatea conferinţelor şi a comu­nicărilor ştiinţifice care s-au rostit, a studiilor şi articolelor care s-au pu­blicat — dovedesc nu numai că per­sonalitatea şi opera mentorului „Ju­nimii" ocupă un loc central în dez­voltarea culturii române în trecut, dar şi că ele înfăţişează o complexi­tate despre care oricît s-ar vorbi nu este niciodată prea mult. Pare surprinzător, dar aşa este : la o examinare atentă, Maiorescu ne apare integrîndu-se firesc în seria acelor personalităţi atît de caracte­ristice pentru evoluţia culturii noas­tre moderne, personalităţi ce repre­zintă focare de energie radiind a­­proape în toate direcţiile unde era ceva de făcut în momentul lor istorie: E­­liade, Alecsandri, Haş­­deu, Iorga. Spre deosebi­re de titanismul unor na­turi ca Eliade, Haşdeu şi Iorga — a căror forţă de acţiune şi de creaţie era atît de uriaşă încît tre­buia să se reverse fără încetare, în cele mai ne­aşteptate direcţii, uneori răsucindu-se brusc, fără a putea rotunji sau mă­car termina opera înce­pută — Titu Maiorescu, ca şi Alecsandri şi Odo­­bescu de altfel, e o natu­ră calmă, echilibrată, cu predilecţie pentru lucrul finit, şlefuit, bine dimen­sionat. Departe de a fi mişcat de elanuri nemăsurate,­­ de dorinţa de a cuprinde totul în mişca­rea minţii şi în întinderea operei sale, Maiorescu e caracterizat, dim­potrivă, prin tendinţa­­de a nu­­ păşi mai departe decât după o examinare lucidă a raportului compilet dintre posibilităţile lui de acţiune, putinţa de a-l înţelege a celor cărora li se adresa şi necesităţile momentului. Iar o dată hotărît asupra sensului acţiu­nii sale, nu caută să o ducă pînă la ultimele ei consecinţe, să îi epui­zeze toate complicaţiile. Dimpotrivă, se limitează la stabilirea unui mă­nunchi solid de principii care i se par a avea caracterul cel mai general, deci cel mai universal accesibil ; exa­minează apoi situaţia dată în lumina acestor principii şi trage concluziile cu o fermitate şi o siguranţă de sine care uimesc prin limpezimea şi con­cizia lor. Înfăţişînd o vastă complexitate contradictorie, ca şi contemporanul şi rivalul său B. P. Haşdeu , aducînd contribuţii fundamentale, care au ră­mas pînă astăzi bunuri inexpugna­bile ale culturii româneşti, ca şi Haş­deu , greşind ca şi el atunci cînd armătura filozofică a epocii îl prin­dea în chingile ei. — Maiorescu nu apare cu talia gigantică a acestuia şi a acelora de acelaşi tip uman. Titu Maiorescu a fost într-adevăr profesor de înalt prestigiu în învă­ţământul mediu şi în cel universi­tar , conferenţiar public eminent , mentorul unei grupări ca aceea a „Junimii", fără de a cărei prezenţă nu se poate concepe dezvoltarea li­teraturii noastre în epoca ei de aur — aceea a marilor clasici ; îndrumă­tor al revistei „Convorbiri literare“, care a deschis acestor clasici cel mai larg câmp de manifestare , avocat dintre cei mai căutaţi şi descifrato­rul unor procese celebre ; participant activ la întemeierea Academiei Ro­mâne şi unul dintre cele mai ascul­tate glasuri în dezbaterile ei , depu­tat, ministru şi prim ministru, parti­­cipînd efectiv şi uneori cu pondere hotărîtoare la acte istorice în pe­rioada de constituire ca stat a Ro­mâniei moderne. Această activitate multilaterală s-a concretizat tot atît de însemnată în urmări şi în­ o ope­ră multiplă ca sensuri, cu toate di­mensiunile ei relativ reduse. Cu o solidă pregătire filologică, fără a fi un specialist în înţelesul modern al cuvântului, a contribuit decisiv — alături de Alecsandri şi Odobescu — la înlăturarea ultimelor recrudescen­ţe ale latinismului, începându-şi ca­riera în cultura noastră prin celebrul articol „Despre scrierea limbii româ­ne“, prin care a impus principiile ortografice ale unui fonetism înţelept. A avut un rol însemnat în procesul de cristalizare modernă a limbii li­terare, indicînd prin articolul „Neo­logismele“ normele de bun simţ în introducerea şi folosirea acestora. Prin critica incisivă întreprinsă —• în articolul despre „Limba română în jurnalele din Austria“ — împotriva inf­luenţei limbii germane, a deschis ca­lea realizării artistice depline a marilor scriitori transilvăneni, începînd cu Ion Slavici. Articolul „In contra direcţiei de astăzi în cultura română" a fost o frînă eficace pusă procesului de de­monetizare estetică a literaturii de ins­piraţie patriotică şi socială, opunînd un veto categoric ca simplii versificatori şi perifrazanţi ai ei să fie promovaţi în şirul marilor valori numai pe baza criteriului tematic. Prin studiul „Beţia de cuvinte în „Revista contimporană“ şi prin polemica ce i-a urmat, culmi­­nînd în articolul „Oratori, retori şi limbuţi“, ca şi prin însăşi opera sa — de o sobrietate şi o proprietate de expresie clasice e creatorul stilului care a dat strălucire criticii noastre literare, fiind în acest sens întemeietorul ei. Prin articolele „Despre progresul a­­devărului în judecarea operelor lite­rare“ şi „Din experienţă“, a ferit cri­tica română de primejdiile impresio­nismului, lărgindu-i baza filozofică prin apelul la ştiinţele sociale, la psihologie şi sociologie îndeosebi, fiind la noi primul teoretician al legilor succesului în artă şi şti­inţă. Prin articolul Asupra poeziei noastre populare, ca şi prin încuraja­rea publicării folclorului la „Convor­biri literare“, a contribuit — pe calea deschisă de Alecsandri şi alături de Odobescu — la înţelegerea creaţiei populare nu numai ca document istoric de mare preţ, dar mai ales ca tezaur a cărui valoare artistică poate da învă­ţăminte celor mai rafinaţi scriitori. Prin tot ceea ce a scris despre Emi­­nescu, Creangă, Caragiale şi Slavici, ca şi prin comportarea lui faţă de ei, cu atîta omenească şi caldă înţelegere, a fost un factor decisiv nu numai în ceea ce priveşte ridicarea lor la ran­gul care li se cuvenea în ierarhia lite­relor româneşti, dar şi în cristalizarea acelei epoci a lor, pe care astăzi o con­siderăm a clasicismului nostru. Prin sprijinul pe care l-a acordat în sînul Academiei Române debuturilor lui Goga, Sadoveanu şi Brătescu-Voineşti, nu numai că le-a netezit calea afirmă­rii, dar a şi înlesnit deschiderea unor noi orizonturi literaturii române la înce­putul secolului XX. Prin atenţia dată scriitorilor bănăţeni, Victor Vlad Dela­­marina şi Ion Popovici-Bănăţeanul, a fost unul dintre primii teoreticieni ai localismului creator, în literatura noas­tră. Prin discursurile lui parlamentare şi mai ales prin introducerile ample la capitolele în care şi-a grupat aceste discursuri — fără a­ fi iarăşi un om de specialitate — a lăsat şi o operă cu caracter istoric, indispensabil cunoaş­terii epocii. Prin manifestările lui de vorbitor la catedră şi în conferinţele publice, a fost creatorul oratoriei noas­tre de tip academic, în contrast cu e­­locvenţa temperamentală, vulcanică, a unui Haşdeu sau a unui Delavrancea. Toate aceste înrîuriri atît de fecunde le-a realizat prin simple articole sau luări de atitudine, fără a crea opere gigantice, de tipul celei a lui Haşdeu. Titu Maiorescu s-a impus în cultura românească —­ şi a jucat în dezvolta­rea ei rolul pe care îl constatăm as­tăzi — printr-un geniu al măsurii, al clarităţii şi al conciziunii, manifes­­tîndu-se nu numai în expresie, ci şi în percepţia realităţii, cu o profunzime a­­propiată de aceea a bunului simţ popu­lar. Chiar dacă în fotozofia sa a gre­şit — sub strălucirea metafizică a ma­eştrilor care l-au format în adoles­cenţă — în aplicarea concretă a acestei filozofii in literatură el n-a greşit, contrazicînd-o chiar ade­sea, spre binele culturii noastre. Fecio­rul lui Ion Maiorescu — al profesoru­lui plecat dintre ţăranii din Bucerdea Grînoasa — a ştiut să păstreze cum­păna dreaptă a judecăţii sănătoase a poporului nostru. Despre un... renunţări Nimeni n-ar fi temiel sa constate că gustoasele bucate ale unui prinz nu constituie de fapt hrana scontată pentru organism­­ pornind de aici, ne vom per­mite sublinierea unor lucruri in parte cunoscute. Trecem peste etapa prelucrării culi­nare a alimentelor cu avantajele şi deza­vantajele — eventua­le — conferite de - ---i—-.....­aceasta conţinutului hranei in factori nu­tritivi şi vom incer- „ v-i rr-i * ca să surprindem 1 1 I rL I cîteva lucruri ţinind de etapa imediat ur­mătoare a utilizării hranei de către or­ganism. Astfel, bo­găţia In celuloză a unor alimente de o­­rigină vegetală (făi- —tp^-mm­m na integrală, legumi­noase uscate, gulii etc.) stînjeneşte într-o oarecare măsuri utilizarea hranei; e bine să se renunţe, aşadar, la consumul lor exagerat. Acidul oxalic, ce poate sustrage utili­­zării organismului o bună parte din cal­ciul şi magneziul adus de hrană sub forma de oxalaţi de calciu sau de mag­neziu, se găseşte in cantităţi mari, mai ales in : cacao, măcriş, spanac, smo­chine, ciocolată dar şi în sfeclă roşie, cartofi, salată, fasole, agrişe, prune. Ex­perienţele au arătat că organismele in creştere, în special hrănite cu aceste ali­mente, au avut de suferit. Grăsimile, in exces, diminuează, de asemenea, utili­zarea calciului şi magneziului de către organism. Şi de acest lucru trebuie să se ţină cont la alcătuirea meniului co­piilor şi femeilor d in perioada materni­tăţii). Iar renunţarea la frecventa aso­ciere a laptelui cu ciocolata sau cacao, oferă drept răsplată, oricui, preţiosul calciu — bine utilizabil — conţinut în lapte. Folosirea calciului de către organism necesită, printre altele, şi prezenţa vita­minei D. Absorbţia vitaminelor A, D, E, K — solubile în grăsimi — e favorizată la rindul ei de prezenta, in cantitate mo­derată, a grăsimilor. Uleiul de parafină insă — care are în plus un efect laxativ — are proprietatea de a sustrage aceste vitamine utilizării organismului. Se va renunţa, aşadar, la administra­rea uleiului de parafină după mese. Celelalte vitamine, cele numite hidro­­solubile, cer (ca şi fierul, calciul şi alţi factori nutritivi) o aciditate gastrică nor­mală. In stări de anaclorhidric (lipsa a­­cidului clorhidric) dar şi în timpul re­pausului gastric dintre mese, aceste vi­tamine ingerate se pot pierde aproape în totalitate. Se va renunţa, aşadar, şi la administrarea vitaminelor sintetice pe cale bucală în intervalele dintre mese, administrarea lor făcîndu-se exclusiv in timpul sau la finele mesei. E bine cunoscut de toată lumea că mişcarea, buna dispoziţie, o ambiantă plăcută, veselă, precum şi respectarea unor cerinţe estetice in prezentarea mîncării se răsfrîng favorabil asupra procesului de digestie, contrariul lor de­­terminînd nu o dată apariţia unor veri­tabile tulburări digestive. în timpul me­sei se va căuta deci — dacă este ca­zul — prilej de bună dispoziţie, iar in caz de nereuşită, de oboseală sau supă­rare se va renunţa la masa consistentă, consumindu-se mîncăruri uşoare (de pre­ferinţă lichide) şi în cantitate mică. Obiceiurile alimentare — preferinţele pentru anumite feluri de mişcare, cind numărul acestora nu este prea limitat şi cind meniul este alcătuit raţional,­­ se cer, în general, respectate (organis­mul, în timp, Îşi adaptează cu succes multe din mecanismele digestive de fi­neţe unui anumit specific al hranei). Se va păstra de asemenea, obiceiul de a minca încet şi a mesteca bine, precum şi acela de a consuma la fiecare masă cel puţin o mincare sau o băutură caldă, dar se va renunţa la consumarea apei în timpul mesei (pentru evitarea di­­luţiei sucurilor di­gestive) precum şi la ingerarea unei cantităţi prea mari dintr-o mincare, mai ales dacă aceasta e bogată In grăsimi. E lucru ştiut, de asemenea, că som­nul stînjeneşte des­tul de ranit activita­tea digestivă. Re­nunţarea la somnul de după-amiază, în­locuirea lui cu un repaos „la orizonta­lă“ de 30—60 minute şi evitarea eforturilor timp de o oră-doua, vor veni să completeze măsurile luate pentru ca hrana să rămână... hrănitoare. Dr. Eugenia Grosu ALIMENTARĂ Icoane brîncoveneşti la Muzeul Mogoşoaia Muzeul 4 C­artie brincovene­aca de la Mogoşoaia este cunoscut in ţari şi peste hotare datorită bogatelor şi valoroaselor sale colecţii. lată că în această lună o nouă sală va fi pusă la dispoziţia vizi­tatorilor. Aici vor fi expuse aproximativ 25 de icoane datînd de la sfîrșitul seco­lului al XVII-lea și prima jumătate a secolului al XVIII-lea, provenite din a­­teliere locale. umor Atenţie la semnele de circulaţie!• •• •DRUM FĂRĂ IEŞIRE Pastel ORIZONTAL : 1. Refugii de umbră și răcoare — Roade unduind in lanuri. 2. In a­­murg — Storuri naturale in calea razelor de soare. 3. Nu­mele său se leagă de „Dum­brava minunată“ — Sete ! 4. Pernă de ace vie — Pomi cu umbra deasă. 5. Pe la sursă ! — Caise! — Dineu­ — Împo­dobit cu flori și împovărat de roade. 6. Firicel... — ...m­oare albastră — vîslele văzduhului. 7. „La mijloc de codru des / Toate păsările ies / Din hu­­geag de aluniş, / La voiosul luminiş“ — Aur. 8. Podoabe in vesele culori pe dealuri şi cimpii — Flăcăii din neamul Şoimăreştilor. 9. Cerbii tundre­lor — Se nasc in zor­ și se pierd tu noapte «- Frunze de dafin­­­ie. Vehicule astrale — A munci primăvara in ţarină. 11. Cintăret in ierburile verii — Vestitor sonor al ploilor de vară. 12. Fire de iarbă ! — A alege boabele din spice. vertical : l. Cintă de ră­sună lunca (pi.) — Căpșuna din pădure. 2. La Hntină — Florile cerului — Soare de mult apus. 3. Fraga din copac — Spre izvorul apei. 4. Paşi abia atingind pămintul — In mi­rişte ! — Iţe ! 5. Pornit cu ru­bine — Covor astral, 4. Puhoi de ape — ieşite din penel ! — Departe, cit cuprinde ochiul. 7. In preajma unui mîndru ciobănel — Plantă de decor. S. Clatin clopoţelul „» Mici ochiuri de apă. 9. Pomul cu roşioare şi brumării — Co­boară din acelaşi arbore (p­.) — La urcare . 10. Cămăşi de ţară — A se plictisi — Fata de pe plaiuri bănăţene. 9. Scin­­teierea stelelor. 12. Poetul care a scris „Linişte", „Luna“, „Amurg pe baltă“ — Floare ...intre flori, I. Mihai „DRUM CU PRIORITATE* „DRUM ÎNGUSTAT"

Next