Informatia Bucureştiului, februarie 1970 (Anul 18, nr. 5116-5139)

1970-02-21 / nr. 5133

La 11 mai 1950, la premiera piesei „Cintareaţa cheală“, care a avut loc la „Théâtre dfi3 Noctambules“, cea mai mare parte a spectatorilor şi-a exprimat în mod violent Indigna­rea, iar cîţiva nu şi-au ascuns surpriza de a nu se fi plictisit şi, în acelaşi timp, regretul de a nu se fi emoţionat de loc. Doi ani mai tlrziu, „Scaunele” se juca­ în faţa unei săli aproa­pe goale nereuşind să deştepte decit ostilitatea cîtorva reputaţi critici dramatici. Dar Eugen Io­­nescu începuse încă de pe atunci să-şi aibă grupa sa de „comman­do”, iar numele lui devenise port­drapelul unei reale insurecţii ar­tistice. Ulterior, te ucigaş fără sim­brie“,­­„Pietonul aerului“ şi mai cu seamă „Rinocerii“ au constituit etapele unei escalade a succesului. Aşa se face că nimeni n-a fost mirat cind In 1960 „Setea şi foa­mea“ era reprezentată pe scena Comediei Franceze. De-a lungul anilor adversitatea conservatori­lor pedale, Inamicii săi retrăgin­­du-i pe poziţii »dinainte stabi­lite". Astăzi opera sa aparţine 11­ te naturii universale, aşezindu-se, „dacă pot pentru ca să mă exprim aşa", la strngă­tul Beckett şi la dreapta lul Brecht, iar studenţii învaţă să descopere amprenta lui Jarry, Kafka sau Caragiale asu­pra scrierilor sale. Pe scurt, o e­­pocă a luat «firşit : aceea­ la­ care piesele lui Ionescu erau socotite extravagante, imposibile, inaccep­tabile. Totul arată ca şi cum ar fi definitiv limpezit şi iată că în­săşi Academia Franceză o pri­meşte printre iubiţii ei membri şi iată că însuşi Bérenger, devenit dintr-odată un om foarte avizat, părăseşte cuibul individualismu­lui pentru a se încadra în corpul select al nemuritorilor, schimbând ţinuta neglijentă cu veşmintele solemne, impodobindu-se cu bi­cornul reglementar al uniformei şi amanetînd carabina (din zilele de restrişte şi de spaimă) pentru o inofensivă spadă academică. In orice caz, avangarda cea mai re­centă se desolidarizează de el şi, de curînd, la o reuniune interna­ţională, mi-a fost dat să aud o aspră contestare a scriitorului, a­­cuzat de a fi convenţional şi de­păşit. Ieri, negat de tradiţiona­lişti, astăzi respins de cel mai proaspăt contingent de rebeli, des­tinul acestui mare scriitor pare a confirma una din teoriile sale, una din obsesiile sale cele mai puter­nice şi anume cea a acţiunii de­vastatoare a timpului, a precari­tăţii operei de artă, a tinereţii care se­ răzvrăteşte de prisos şi a bătrîneţii care nu înseamnă pacea şi seninătatea, ci uzura şi dezi­luzia. Să fie chiar aşa ? Nu cred. Nu cred pentru bunul şi simplul motiv ,că piesele lui Eugen Iones­cu, împinse în conştiinţa estetică a timpului nostru de fluxul unei mişcări literare, nu mai pot fi tîrîte înapoi de refluxul aceleiaşi mişcări. Ele aparţin teatrului. E­­vident, ceea ce părea in urmă cu 20 de ani în scrierile lui insolen­tă enormă, sfidare nechibzuită, a­­gresiune artistică greu asimilabi­lă, poate semăna în contextul de azi al dramaturgiei cu o farsă inofensivă, pudică. Dar ceea ce e substanţial nu teatrul său durea­ză şi va dura. Nu-­i nici o îndoială că Ionescu îşi datorează ieşirea din anonimat aspectelor explozive ale primelor sale piese. Dar tot aşa nu încape vorbă că, dincolo de ceea ce e prin definiţie perisabil şi supus capriciilor modei, ceea ce rămîne captivant şi mereu seducător in opera sa e altceva decit latura „dinamitardă”. Acest altceva e da­rul fascinant de a crea­­imagini poetice, imagini in care transpar marile, neliniştitele şi nelinişti­toarele întrebări ale fiinţei uma­ne. E furia pasionată împotriva tuturor formelor de renegare a inteligenţei, începind cu clişeele de gîndire şi de limbaj şi sfîrşind cu acel spirit gregar care duce la decrepitudinea conştiinţelor şi la abrutizare. Şi este, mai ales, acea credinţă în miracolul vieţii şi al comuniunii omului cu el însuşi. RADU BELIGAN După douăzeci de ani... Cetat» ttvjfocar ,cu-o apă ce ne-o cîntarăm apoiUnl,­­ ne strigă luna la agapă E* tfrziu, prin publice grădini ! Pe bănci albite de lumină ’ la lacul parcă asfinţit stăm ispăşind o dulce vină pe semne pentru c-am iubit ’Apoi, din nou, fiinţe curbe de Întrebări şi desfătări ne ducem stelele prin urbe ca alţii, cei aleşi, pe mări Cu clinele sau umbra-n urmă la negru ceas ca de cafea, cînd felinarele ne scurmă in floarea cărnii, — vom erija. Citadină Va fi prin urbe să palpite cel mai focos epitalam. — Femei de vis din vis trezite * vor înflori frumos un geam şi ne vor arunca inele în drum, eşarfe şi brăţări Dar noi, noi impînziţi de stele ne vom Închide in cintări Şi ne vom risipi spre casă spre cartiere cu de alint, poate prin Vatra Luminoasă sau pe Cuţitul de Argint Departe, către bariere acolo unde-ncep cîmpii , laborioasa lor tăcere ne-om duce tălpile pustii Rămină cintecul pe ape, la constelă, de lacuri dulci, ca, inimă, tot mai aproape de mine însumi să te culci. AL ANDRIJOIU La doi ochi Dacă simt că te grăbeşti şi asta prin puţinul aer care-l respiram, îmi declini culoarea-n pasta umbrei atîrnînd de ram. Şi mă las în neîncrederi ondulat şi mult suit precum verdele în iederi suspinînde spre zenit Ca şi cum aş merge peste clar albastrul înotat al privirilor celeste şi cu capul îngropat ţinînd ochiul în călcîie şi tot mersul lîngă tîmple­­, clepsidra mea dintîie răsturnînd ce-o să se-ntîmple şi curgînd de jos în sus lung şi greu nisipul suplu şi smulgînd dintr-un apus pururi răsăritul dublu. NICHITA STANESCU Spontaneitate, sinceritate structurare Urmare din pag.l de cuvinte, işi comunicau foarte pu­ţine lucruri. Te-a izbit, atunci, sunt sigur, neputinţa convorbitorilor de a exercita o inhibiţie asupra fluxului de vorbe ce le venea pe buze, nepu­tinţa de a le alege doar pe acelea me­nite să Informeze, cu adevărat, pe interlocutor asupra unui fapt în stare să prezinte interes pentru el. Nu nu­mai atît ! Nu mă îndoiesc că ai avut şi prilejul de a asculta oameni, care, fie că aveau, sau nu, ceva de co­municat, vorbeau şi vorbeau şi vor­beau. .. lăsîndu-ţi impresia că nu se pot stăpîni să nu rostească cuvintele care se îngrămădeau in gura lor. Cred că, în asemenea împrejurări, te-ai gîndit că astfel de vorbăreţi sunt lipsiţi de capacitatea care, după pă­rerea mea, deosebeşte limbajul oame­nilor de al celorlalte vieţuitoare. Cercetări din ultimii ani ale biologi­lor au arătat că păsările sau maimu­ţele emit, în anumite condiţii, sunete care semnalizează o situaţie dată , informează asupra unei primejdii sau asupra unei surse de hrană. Dar aceste semnale sunt lansate instinc­tiv, involuntar, imediat, graţie meca­nismului biologic gata montat, de-a lungul evoluţiei speciei. Animalele nu sunt în stare să-şi inhibeze porni­rea de a da aceste semnale. Oamenii insă au capacitatea de a-şi opri im­pulsurile de comunicare, dacă — din­­tr-un motiv sau altul — socotesc că este potrivit să o facă. Pentru om, comunicarea cu ceilalţi nu este un act reflex, ci unul deliberat. Vei spune oare că vorbăreţul este mai „sincer“ decît omul cumpănit, care nu spune decît ceea ce este ne­cesar ? Adu-ţi aminte de butada lui Talleyrand care zicea că „dumnezeu i-a dat omului cuvîntul ca să-şi as­cundă gîndul“. Ei bine, dacă arta este limbaj, dacă opera este vehicul al unei „in­formaţii“ pe care o numim „mesaj artistic“, ea nu poate fi decît comu­nicare denică, fără prolixitate, fără elemente inerte, care nu „informează“ asupra unei trăiri estetice. Artistul care işi merită numele are tocmai capacitatea de a selecta, în procesul de creaţie şi de a se opri numai asu­pra a ceea ce este menit să vehi­culeze emoţiile lui, şi are puterea să exercite inhibiţia necesară asupra a ceea ce ar încărca mesajul său. Efor­tul de cizelare a elementelor mate­riale ale operei — cuvînt, sunet, cu­loare, formă, mişcare — duce tocmai la eliminarea superfluului şi se exer­cită, după cunoscuta vorbă a lui Michelangelo, pentru a da la o par­te marmura de prisos, ca să facă vi­zibilă statuia. Este oare mai puţin sincer artistul pentru că înfăptuieşte această operaţie, pentru că nu „cîntă cum cîntă pasărea”, ci cîntă „ome­neşte”, adică inhibînd ceea ce se se îngrămădeşte neorganizat, sub con­deiul sau penelul său, pentru a rea­liza „un joc secund mai pur“ ? Cred că tocmai datorită acestei „purităţi“ creaţia artistică este un act esenţial­­mente uman. Opera de artă este, fără îndoială, „organizarea“, în care selecţia, mai mult sau mai puţin lucidă a artistu­lui, înlătură entropia tumultului său interior, dezordinea în care, în spi­ritul lui, se aglomerează trăirile afec­tive, volitive şi chiar raţionale. Cris­­talizindu-se mesajul, pentru ca strălu­cirea lui să ne ajute și pe noi, cei care îl receptăm, să ne limpezim trăi­rile noastre, sinceritatea artistului nu suferă. Sinceritatea lui nu este, cum am mai încercat o dată să arăt, una cronometrică, adică o sinceritate ime­diată a unui moment punctiform — ci aceea a unei îndelungate meditaţii complexe. Sinceritatea artistică este o sinceritate de adîncime, care izvo­răşte din străfunduri şi care cere o meşteşugită îndiguire a cursului său, pentru a-l putea face mai expresiv. Creaţia autentică este — cum­ spunea Romain Rolland despre Appassionata lui Beethoven — „un torent de foc, intr-o albie de granit“. MARCEL BREAZU GHEORGHE şaru „Sînt pentru o artă care înalţă, nu pentru una care angoasează!“ Pictorul Gheorghe Şaru şi-a deschis prima expoziţie personală In 1956. Lu­crări anterioare II făcuseră suficient de cunoscut la data aceea : artistul obţinuse cîteva premii importante (pre­miul Academiei, in 1949 ; premiul Na­ţional acordat de Ministerul Artelor, în acelaşi an ; premiul de Stat, în 1951 şi 1952 şi nimic nu părea să oprească afirmarea personalităţii sale artistice. Ultima sa expoziţie (1960) s-a bucurat de aceleaşi bune aprecieri, fie îni pre­să, fie în publicaţiile de specialitate. Şi, totuşi, din acest an, 1960, pictorul a refuzat orice manifestare personală participînd doar la expoziţii colective, ajutind el însuşi la instalarea unei ,,tă­ceri“ în jurul său, tăcere total opusă perioadei de laudă şi publicitate. Toc­mai această retragere voluntară ne-a stimit interesul, determinindu-ne să încercăm să aflăm ce se petrece în atelierul său, ştirea că în luna martie îşi va organiza, în sfîrşit, după zece ani de absenţă, o nouă expoziţie per­sonală a sporit şi mai mult atracţia unei vizite. Şi Gheorghe Şaru, tăcînd în conti­nuare, a început să aşeze în dreptul ferestrei, una cite una, mulţimea de pînze întoarse pînă în clipa aceea cu faţa spre perete — lucrările pentru ex­poziţia sa din martie. Lumina intra în încăperea (pe care o împarte de 15 ani cu Catul Bogdan) umplută cu cărţi, vase de lut, icoane şi pinze, imbră­­ţişind tablourile ca pe ceva cunoscut. Pictorul se retrăgea de la fereastră, căuta unghiuri potrivite „căderii“ şi avea, parcă, o oarecare jenă în ceea ce priveşte dialogul. Lucrate pînă la minuţiozitate, fini­sate pînă la pedanterie - toate uleiurile« extraordinare căutări ''și îmbinări de grluri, transmiteau un sentiment a­­parte al armoniei și ^ echilibrului rîv­­nit de orice artist. Rafinamentul lor m-a împiedicat să-l întreb la ce lu­crează, dorind, mai Intîi să aflu cum a lucrat pînzele pe care mi le arătai răcind. — Destul de greu, a început Gheor­ghe Savu. Dar, ca să avem un punct de pornire cut mai clar pentru discuţia noastră, vă rog să fiţi de acord cu mine, că ceea ce fac eu acum nu este artă abstracţionistă. — Nu înţeleg de ce este nevoie de o astfel de precizare... — Este, pentru că, uneori, termenii şi chiar mişcările picturii se confundă. Eu nu fac abstracţionism, ci artă non­figurativă. La un moment al afirmări mele, am simţit nevoia să fac altceva, să descopăr — să nu înţelegeţi prin aceasta o pretenţie — forme noi. Pen­tru că, în bună măsură, arta este şi invenţie. Desigur, nu în ceea ce pri­veşte materialul de lucru. Detest in­venţiile cu viabilitate de o zi-douâ, „moderne“. Eu m-am gîndit la forme noi, realizabile cu vechile materiale. — Acum cîţiva ani făceaţi o artă foarte apropiată de realitate. — Acum urmăresc o simplificare a formelor, mai bine zis o sinteză de forme care să ducă la una nouă, capa­bilă de sugestii pe care, altfel, nu le-aş fi putut obţine. — Şi care ar fi, atunci raportul artă, realitate ? — Nu-mi place să teoretizez. Pot spune doar că nu m-a mai satisfăcut genul de „copie“ a realităţii, mulţimea aceea de detalii care formează realitatea şi care, uneori, te obosesc. Glndiţi-vă la Brăncuşi, eu mă glndesc mereu la el, la geniul lui novator, la puterea lui de sinteză artistică. — Cînd se vorbeşte de Brăncuşi, uneori abuziv şi nejustificat, se amin­teşte mereu legătura sa cu arta popu­lară. Această artă, prezentă în atelierul dumneavoastră, v-a influenţat ? — Necesitatea mea de a simplifica vine şi din pasiunea pe care o am pen­tru arta populară. Mă impresionează modul în care artistul anonim ştie să compună o suprafaţă, modul in care face „aluzie“ la realitate şi nu „copie“. Mă impresionează geometrizarea for­melor, pe care mulţi o consideră la un pas de abstracţionism, dar pe care eu o apreciez tiranic legată de esenţa rea­lităţii. — Dialogul acesta linie-formă-culoare, singurul important. In definitiv. In pictură, reprezintă terenul celor mai dese dispute artistice. Mă gîndesc, de exemplu, la cele dintre constructivişti şi impresionişti. — In momentul acesta nu mă intere­sează decît dialogul dintre culori. Apa­rent, căci nu neglijez deloc forma. Pri­vitorul trebuie să admire o compozi­ție echilibrată, formă-culoare-desen. Armonia aceasta formează pictura­ din clasicism. — Vorbiţi, oarecum. Dar arta modernă... — Sunt pentru arta tonică. Pentru cea care înalţă, nu pentru cea care angoa­sează. Arta modernă, arta secolului nos­tru, dacă doriţi, e plină de experienţe, de căutări, de aberaţii, uneori. Arta trebuie să aibă un mesaj, un mesaj al stilului în care te realizezi, dar şi al epocii in care trăieşti. Şi niciodată nu interesează ceea ce cauţi, ci ceea ce găseşti, ceea ce ai găsit... închidem aici „atelierul“ nostru, pro­log pentru întoarcerea lui Gheorghe Saru intr-o expoziţie personală. Aici, pentru că întrebîndu-l, între altele, de rolul inspiraţiei, pictorul a făcut o co­rectare bruscă : „Meditaţie poate, do­riţi să spuneţi“. Şi asta, evident, cons­tituia material pentru un alt material. Miruna Ionescu PASIUNI „Pasiuni“, revista liceului bucureştean «Iulia Haşdeu“, devine din ce in ce mai împlinită. Ultimul număr vădeşte efor­turile colegiului de redacţie de a lărgi aria tematică a acestei publicaţii liceale şi de a înfăţişa cititorilor atît activita­tea cotidiană a şcolii, cit şi preocupările literar-artistice ale foarte tinerilor ei colaboratori. Reţinem, astfel, discuţia purtată de eleva Dumitraşcu Cristiana cu o absolventă de onoare a liceului, Iulia Jocu, în prezent directoare ad­junctă, in care, dincolo de evocarea fl unor amintiri, găsim aprecieri referi­toare la munca profesorilor, la pasiunea pentru profesia aleasă, la profilul etic al tinerei generaţii de astăzi. Un inte­resant şi documentat medalion „Iulia Haşdeu“ semnează prof. Anca C. Pa­­pastrate, iar elevul Georgescu Gabriel işi încearcă forţele critice analizînd „Lu­ceafărul“ eminescian. Două pagini de­dicate creaţiilor originale relevă, îndeo­sebi, in plastică, talente autentice : An­­cuţa Manu, Monica Moroşan, Dan Pin­­tea, Doru Emanoil. Subliniind că pre­zentarea grafică (V. Apolozan) este vioaie şi inspirată, nu ne rămine decit să urăm revistei »Pasiuni" succes şi pe mai departe şi multă, multă... pasiune ! ! Cugetările unui necugetat • Se zice că devenim noi înşine abia cind nu mai se­mănăm cu alţii. Eu cred că transformarea se petrece ceva mai târziu , cind alţii încearcă să semene cu noi. • Nu indic niciodată sursa exactă a unui citat. E des­tul să spun că fraza nu-mi aparţine, pentru ca imediat să fie atribuită unui om celebru. • Te respect — li spune el — vrtnd *#-i comunice că n-o mai iubește. • Unora li se admit banalitățile de la debut. Mie mi se refuză acest privilegiu și după consacrare. • Cică o dată, tare de mult, trăia un altruist... începu bunicul basmul, dar se jură în gînd că aceasta va fi ultima minciună spusă nepotului. • Aş putea fi modest, cu condiţia ca semenii să mă creadă sincer. • Dacă toţi am putea deveni genii, ciţi nu şi-ar Închina viaţa efortului de a rămine nişte oameni şterşi ? • Nu există boli, ci numai bolnavi. Eroare ! Mai e­­xistă şi medici. • Se simte demobilizat In faţa topului de hirtie de scris neîncepută. Acelaşi sentiment îl încearcă şi cititorii săi in faţa cărţii terminate. • Balada i-a Împrumutat iubirii nume, liedul — cu­loare, romanţa — parfum. Şi iată că a venit ziua sca­denţei şi muzica uşoară i le-a luat pe toate înapoi. • Este un autodidact : învață să şofeze singur. • A debutat atît de strălucit. Incit de atunci se strădu­iește să debuteze fără odihnă. OCTAV PANCU-IASI Are ceva la baze ! Scaunul l Verdictul ? Nu atît substanţa romanescă (deşi, evident, fără aşa ceva nici un roman n-ar exista), cit mai degrabă modulaţiile melodice — nu mă în­cumet a le numi mu­zicale — ale unei voci. Vocea eroinei. De la prima la ultima pagină a cărţii, o femeie işi . Dacă volumul de debut — „Oglinda cu lebede“ — defi­nea ipostazele mi­grării realului in­tr-un univers ima­ginar, cea de-a doua carte — „Saturna­­la" — cristalizează E I I I S E I Condiţiile tipografice excepţionale In care mi-a fost tipărită cartea mă onorează. Totuşi, consi­der că poezia trebuie să se adreseze celor mai largi — şi sînt infinit mai largi decît îşi Închipuie unii ! *— cercuri de iubitori ai frumosului. Ca poet, mă consider un simplu „miner“ în galeria, cu groasă vină auriferă, a poeziei transilvănene, ce urcă din veacuri şi din straturi anonime spre spiritul militant al contemporaneităţii. Dacă am reuşit să scot la suprafaţă, prin inima mea, cite­­va licăriri de cuvinte, numai ale mele, sunt feri­cit. Ce-şi poate dori mai mult un bătrin slujitor la Înaltele „Curţi ale Dorului“, O poartă cu ea destinul —­ hazardată in riscan­ta aventură, la urma urmei de neevitat, a cunoaşterii de sine. E un drum sinuos de suiş care — in ciuda aparentului paradox — n-are cum urca alt­fel decît străbătînd a­­dincurile, de loc line, ale propriei fiinţe. m* TUDOR DACIA: „CRUCEA SUDULUI“ Prima voce îţi tremură, mişcările dintîi îţi sînt moi şi stîngace, drumul, aspru, te răneşte şi te îndeamnă — altceva nimic despre debut. Mai departe nu ştiu , intu­iesc, mă aleg din mine însumi. Sper, viziunea mitică in­­tr-o dramatică geo­­metrizare. Păstrind din magica eului vaga tristeţe înţe­leasă ca o depăşire a devenirii şi o ex­tensie in integral Desene de NEAGU RADULESCU BANU RADULESCU: „VERDICTUL" AURELIAN CHIVU: „SATURNALA" . WMM UtM ■■! ■■■ !■■ ■■ ■■■ I Caragiale, animator al vieţii culturale bucureştene Puţini sunt cei care Îşi amin­tesc de Caragiale ca inspector şcolar sau animator al vieţii cul­turale bucureştene. De altfel, a­­ceste activităţi au fost puţin cer­cetate. Iată de ce considerăm că unele amănunte despre preocu­pările sale privind răspindirea culturii, a „artelor frumoase“ sint binevenite. Intr-un raport Întocmit la 22 mai 1900, pe care l-a adresat lui Barbu St. Dela­­vrancea , pe atunci primar al Capitalei (raport păstrat în Arhi­vele Statului în fondul documen­tar „Primăria oraşului Bucu­reşti“), ocupîndu-se de problema „divertismentelor artistice popu­lare", Caragiale spunea : „Dintre toate artele frumoase, Musica şi Teatrul sunt, cu nenumăratele lor genuri, arte de divertisment. Ele sunt deaminteri cele mai accesibile şi înţelesului şi mijloa­celor publicului celui mare“. Dar, sublinia el în continuare : „Trebuie stabilit dintru început, Domnule Primar, că Teatrul şi Musica, fiind foarte popular e, nu au, precum cred mulţi la noi, prea mare nevoie de sprijinul oficial. Ar trebui, prin urmare, depărtată din glndul oricărui do­ritor de a ajuta desvoltarea şi vulgarizarea lor la noi, sistema subvenţiunilor fără măsură, mai ales cind sistema consideră în a spori subvenţiunile unei între­prinderi cu cit succesul său scade... Întemeiată pe idei greşite..., a­­ceastă sistemă favorizează tot­deauna mai mult pe acei ce vo­­esc să nu numească artişti decit aceea ce s-ar putea numi cu a­­devărat artă, şi de aci poate re­zulta un mare rău — pe măsură ce s-ar înb­ulţi artiştii, arta să se-mpuţineze”. In continuare, Caragiale meditează pentru „un teatru care... să se-ntreţină cu cinste artistică din propria sa activitate — un teatru făcut cu talente puternice care să se im­pună publicului, nu cu mediocri­tăţi şi nulităţi îngăduite, care n-ar putea trăi fără miluirea ofi­cială — un teatru condus cu a­devărată competenţă , cum am zice, publicul bucureştean are nevoie de un teatru care să aibă nevoie de public". După ce schiţează programul complex al unui astf­el de teatru cu o activitate permanentă şi larg diversificată, capabil să de­vină „un focar de mişcare pu­blică", marele dramaturg vor­beşte despre necesitatea unui local propriu la adăpostul căruia să se înfiinţeze şi „o orchestră model, o mare orchestră perma­nentă, lucru ce asemenea n-a existat pînă acum la noi...“. Remarcînd existenţa unor «,or­chestre şi orchestrine“, Caragiale scoate în evidenţă faptul că din­tr-un „accesoriu al petrecerilor sgomotoase" muzica trebuie să devină instrument de influenţa­re, de educare, un bun al ma­selor, pentru că „poporul care este dator să muncească cu tru­pul are, pentru recrearea forţelor sale, tot atîta nevoie de petre­cere Intelectuală pe cu­ cei mai puţini, care muncesc cu Inteli­genţa, au nevoie, pentru recrea­rea forţelor lor, de petreceri sportive“. „Inteligenţa omului — afirmă mai departe autorul „Scri­sorii pierdute“ — care a fost ro­bit de datorie şi ţinut in jugul ei o săptămînă are nevoie să sburde cîteva minute liberă de griji", DUMITRU GANCIU Sondaj la raft Cronică de librărie Penuria de titluri din ulti­mele săptămîni ne determină să modificăm întrucîtva datele sondajului, in sensul că apa­riţiile unei singure zile sînt cu totul insuficiente pentru o ima­gine cit de cit concludentă a­­supra pulsului real de difuzare a cărţilor în „săptămînă de miere” a întilnirii lor CU publi­cul în librării. Ca atare, a tre­buit să ne oprim la apariţiile din cîteva zile, al căror sta­giu în rafturi rămîne, totuşi, satisfăcător pentru cristalizarea opţiunilor din partea celor in­teresaţi. Intrucît la această ru­brică urmărim şi formularea unor sugestii concrete pentru Centrala cărţii, considerăm că tirajul acordat monografiei lui V. X. Propp — una dintre pri­mele analize structuraliste pe plan mondial asupra unei în­tregi specii literare — este departe de a satisface cerinţele învăţămîntului mediu şi su­perior. Prezenţa volumului în librării, după regimul lucrări­lor fundamentale dintr-un do­meniu sau al­toi, se impune cu necesitate. Ion Butnaru Data sondajului : 18­0 a.c. TRADUCĂTORUL îmi spunea, de mult, maestre (nu chiar dezinteresat). Nefiind nici el prea tinăr, mă simţeam puţin jenat. Insă traducind intr-lina şi Imbătrluind mereu, Azi îi spun şi eu : maestre, însă lui nu-i vine greu. SUFLERUl Actorul ştie rolul bine, Sufletul nu e necesar. Nu-i necesar atunci cind vine. Dar cînd nu vine, e-un calvar.­­ TUDOR MAINESCU E. R. Georgescu (Doco). »Menţinăm în textul dv. nişte titluri de filme, aţi scontat, probabil, pe obţinerea unui umor natural. N-aţi reuşit. Ce sfat vă dăm ? Căutaţi umorul în natura dv. înşivă. Dacă găsiţi ceva, anunţaţi-ne. Dr. T. AVACUM (Looo). Aveţi şî n-aveţi dreptate. Unele greşeli pe care le incriminaţi sint pur tehnice. Dar noi credem că ar fi trebuit să vă „războiţi“ mai ales cu ideile. Oricum, străduinţa dv. de a vă de­monstra competenţa intr-un domeniu în care sînteţi (încă)... amator, e lăudabilă. Dan Daniel (Loco): Stilul metafo­ric e mai pretenţios decît cel obiş­nuit. Observ, însă, că „rebusul" de care vorbiţi, l-aţi descifrat foarte uşor, aşa că nu văd de ce n-aţi mer­ge şi dv. cu „un trandafir în mină“... Constantin Stroenache (student Loco): Fără ritm şi fără umor, epi­gramele nu au... haz. Dr. Sergheievici Svetoslav (Sibiu) Am găsit, în textul dv., „Ce-ai avut cu pendula ?”, o revoltă sinceră îm­potriva unor mentalităţi greşite. De acord cu ea, dar nu şi cu valoarea literară a textului. C. Atanasiu-Cociu (Rîmnicu-Sărat). Intr-adevăr, de data aceasta staţi mai bine cu gramatica. Nu vă rămî­­ne, în continuare, decît să vâ îngri­jiţi de calitatea artistică a epigrame­lor. Dacă reuşiţi să înlăturaţi şi această „lipsă”, cine ştie ? Nina Mănug (Loco): Aţi reţinut exact opinia noastră dintr-un „Curier“ mai vechi: publicăm şi epigrame ale unor autori neconsacraţi, dacă sunt spirituale. Ale dumneavoastră nu sunt. Doru Gribîncea (Sinaia): încă n-aţi găsit drumul spre adevărata poezie. Dar aveţi 19 ani şi timpul nu vă goneşte din urmă. Deocamdată, ar fi bine să citiţi mai mult şi să scrieţi mai puţin. Din poeziile trimise, nu numai lipsa de exerciţiu se resimte, ci şi lipsa unei culturi poetice solide. Mai daţi-ne de veste cînd credeţi că va fi cazul. m\\\\\\\\m Redactorul paginii: MANOLE AUNEANU

Next