Informatia Bucureştiului, noiembrie 1971 (Anul 19, nr. 5655-5680)

1971-11-25 / nr. 5676

Pag. a 2-a INFORMAŢIA BUCUREŞTIULUI INFORMAŢIA Ofili-Ti m IU i i» Dialogul activ cu publicul, condiţie a existentei utile a creatorului (Urmare din pag. 1) Epoca noastră socialistă a ridicat pe noi trepte, la o nouă semnificaţie so­cială fertilitatea dialogului artistului cu publicul. Situarea operei de artă in mijlocul maselor, sub forma monumen­tului, a picturii monumentale, a afişu­lui şi graficii de carte, a picturilor şi sculpturilor expuse in muzee şi expo­ziţii sau obiectelor de artă decorative menite să înfrumuseţeze interioarele, contribuie prin multiple mijloace la o educaţie ideologico-cultural-artistică, o­­bişnuind marele public să aprecieze o­­pera de artă după capacitatea ei educa­tivă. Arta este o cauză publică, socială, de­oarece prin utilitate ea întră in viaţa co­lectivităţii. Nu este oare un fenomen nou, cu caracter eminamente social, fap­tul că tot mai mulţi artişti, pictori şi sculptori, se îndreaptă spre artele mo­numentale ? Se dezvelesc monumente, busturi, statui reprezentind figuri isto­rice sau personalităţi sociale, complet,unel goluri lăsate de un trecut ostil educării sociale prin artă a maselor. Sunt de asemenea numeroase acele monumente prevăzute a fi ridicate, începând cu mă­reaţa figură a lui ştefan cel Mare, la Suceava, şi terminăm­ cu marile mo­zaicuri ce vor orna faţadele Teatrului Naţional din Bucureşti înfăţişând intr-o chintesenţă artistică înălţătoare istoria patriei noastre. Apariţia in ultimii ani a simpozioanelor artistice, expresie a creaţiei colective a artiştilor, ca cete de la Măgura, Arad sau Medgidia, subli­niază că fenomenul creaţiei artistice con­­temporane nu mai poarte fi desprins de cel al comunităţii umane. Cuvinte ca arta de for public au devenit obişnuite. Recentele hotărâri ale plenarei C.C. a) P.C.R. au arătat această determinare is­torică şi socială a creaţiei artistice şi «au precizat cu multă clarviziune ştiinţifică, rolul şi poziţia artei in societate. In acest sens, preocupările actuale ale Uniunii artiştilor plastici de a organiza expoziţii pe teme, fie ca rezultat al do­cumentării artiştilor, ca expoziţiile în­chinate hidrocentralei de la Porţile de Fier sau a produselor artistice de la fa­brica de faianţă Sighişoara, ori ca ex­poziţia programată pentru 1972­, aniver­sând zece ani de la terminarea coope­rativizării agriculturii, se înscriu în ca­drul înţelegerii aplicării rolului social al artelor in societate. Arta contempo­rană, un socialism, presupune căutarea plină de îndrăzneală a artistului crea­tor, înnobilind dialogul său cu viaţa. Artistul dobândeşte o înaltă funcţie ele educator, alături de aceea de­­­experi­mentator. El urmăreşte să trezească in privitor o conştiinţă creatoare. Un nou tip de artist se formează azi : artistul social, artistul care par­ticipă direct la viaţa societăţii, în eco­nomie el a pătruns sub forma r­esig­­ner-ului, în cultură sub forma pictoru­lui de afişe şi ilustratorului de cărţi, în arhitectură ca artist monumentalist şi decorator ş.a.m.d. Dar pe lingă util el exprimă o viziune progresistă asupra lumii, sarcină de frunte a artistului creator, in acest mod asistăm la inte­grarea lucidă a artistului în viaţa socia­lă. Arta plastică a secolelor trecute se instalase confortabil într-un cadru so­cial limitat, de unde şi modul ca parti­cular de expresie. Arta actuală işi cau­tă locul şi un cadru eminamente social şi va deveni necesară dacă reuşeşte să ne facă să medităm asupra noastră, înşine, mai mult chiar şi mai important decât să ne povestească o fabulă sau o istorie oarecare imaginată. Revelaţia interioară că rezultat al dia­logului activ între artist şi public pare a fi esenţialul aici, restul rămânând o preocupare de stil exterioară, dacă nu greşim cum se obişnuieşte uneori să se facă din această preocupare subiectivă esenţa artei. Artistul se transformă in­tr-un comentator minunat ce ne va dez­vălui idei, adevăruri despre oameni şi fapte aparţinind timpului social şi cli­matului spiritual în care trăim. ­ascut la 12 noiembrie 1916 in Fălti­ceni, NICOL­AE JIANU a absolvit Fa­cultatea de litere şi filozofie din Bucu­reşti, luindu-şi licen­ţa în sociologie. Scrie versuri încă din adolescenţă şi publică în revistele timpului. In 1948, intră In redacţia revistei ,FU câ­t­ in coloanele căreia debutează ca pro­zator. După doi ani, ii apare romanul ,,Viforul“, iar în 1952 semnează ,,Cum­păna luminilor“, distins cu Premiul de stat. Urmează citeva culegeri de nuvele şi romanele „Veneam din în­tuneric« (19­52), „Pămintul era viu** (1966), „Sfârşitul singurătăţii« (1967); în 1970, vede lumina tiparului volu­mul de nuvele „Manechine«. In aceste zile, a apărut ediţia a doua a cărţii Veneam din întuneric“. — Credeţi că ancorarea scriitorului la realităţile epocii sale e o chestiune de vocaţie pură sau de cunoaştere lucidă ? — S-au cheltuit mari cantităţi de energie grafică şi verbală — ’ uneori complicindu-se lucrurile inutil — intru definirea locului şi rolului artistului în societate. Un scriitor­­ se naşte cu nevoia de cunoaştere. El ,,vede“ mai repede, mai bine şi mai adînc decit alte structuri psihice. Se -p@at£ aftr- ' •ma ■ că întreaga lui existenţă e ob­sedată de iscodirea lumii. Legi nu se pot stabili în acest proces de con­ştiinţă ; cel mult se pot depista, de la individ la individ, diverse­ mijloace de investigaţie : puneţi-i alături pe Proust şi pe Hemingway şi veţi avea două moduri total diferite de a obser­va mişcarea lumii. Dar se ivesc în istorie momente cînd structurile so­ciale îşi părăsesc matca, antrenînd modificări de conştiinţă imprevizibile Scriitorul, şi în general artistul, care năzuieşte să afle esenţa şi comporta­mentul noilor forme de existenţă tre­buie să vînture lumea, să coboare sau să urce cu­ fluxul social. E cu­noscut cazul marelui Călinescu. Omul de bibliotecă, pătimaşul liniştit, ,mi­zantropul“, cum şi-a spus el însuşi cindva, s-a dus la uzinele „Griviţa“, pe şantiere, în sate îndepărtate, ştiind că izolarea in asemenea împrejurări înseamnă moartea unui scriitor. Bi­neînţeles, o cunoaştere, chiar desă­vârşită, nu asigură automat şi valoa­rea actului artistic. Acum putem mă­­­sura foarte bine şi mecanismul aces­tor relaţii. Fără îndoială că litera­tura celor dinţii ani de după 1944, pe lingă inerente eşecuri,-­­ a înregistrat destule succese. Zeci de scriitori s-au îndreptat atunci către acele medii în care clocoteau şi se alegeau noile for­me de existenţă socială; acţiunea lor, declanşată şi stimulată de gîndirea comunistă a dus în orice caz la des­ţelenirea u­uii vast teritoriu de inves­tigaţie, a orientat travaliul artistic in sensurile revoluţiei, a marcat înce­putul unui alt ciclu al istoriei noas­tre literare. In ce mă priveşte, îmi voi aminti totdeauna cu emoţie zilele şi nopţile petrecute în munţii Bana­tului, acolo unde se construia cea dintâi hidrocentrală a socialismului. Nu voi uita lumina care tremura pe chipurile sutelor de moţi veniţi să lucreze acolo , şi care simţiseră că La masa de lucru, VAL JIANU drama veche se s­fîrşise, că Începuse altceva, alt­cava. . . — Ce zone de existenţă socială cre­deţi că sint încă slab luminate in li­teratură, sau chiar necercetate Încă? — Privită in cuprinderea ei mare, nu se poate afirma că literatura noastră actuală ar fi lăsat deoparte anume fenomene esenţiale. Totuşi, aşa cum sublinia tovarăşul Nicolae­ Ceauşescu, in cuvinturile sale din iulie şi din noiembrie , contribuţia scriitorilor, a oamenilor de artă şi cultură la for­marea conştiinţei socialiste a maselor poate fi îmbunătăţită in mod sub­stanţial, printr-o mai mare aplecare spre problemele fundamentale ale construirii socialismului în patria noastră. Majoritatea creatorilor de frumos, condeiele cele mai bune tră­iesc cu demnitate şi răspundere aceste imperative, s-au integrat organic în mişcarea ascendentă a societăţii româ­neşti. Cine a urmărit intervenţiile scrii­torilor în recenta plenară a Comite­tului Central al partidului, ca şi în dezbaterile care au urmat, nu se poate să nu fie impresionat­­de matu­ritatea, de bărbăţia, de luciditatea lor, suntem­, f­ără îndoială, departe de ro­mantismul Insuficient stăpînit al în­ceputurilor. ‘Chiar şi aici putem mă­sura spaţiul imens străbătut de­­ con­ştiinţa scriitorilor. Dar luciditatea nu înseamnă rigiditate obiectivistă, te­roare a faptului izolat, obsesia răului. Proiecţia romantică, raza de umani­tate, de încredere tenace în puterea omului de a învinge orice­ adversităţi a fost totdeauna semnul de distincţie al marilor cărţi. Ideea aceasta a fost enunţată cu mare forţă de convingere de către secretarul general al parti­dului în încheierea lucrărilor plena­rei din 3—3 noiembrie : ,,Să nu uităm că a fi comunist înseamnă să fii şi puţin idealist — desigur, nu în sensul concepţiei idealiste, ci in sensul tutui "anumit, romantism revoluţionar, cum ii nunteam noi pe timpuri ; citeodată 11 combateam — dar greşit după pă­rerea mea, — pentru ca fără a se dărui intereselor fetash muncitoare, fără a avea o viziune largă, a visa despre ceea ce trebuie să devină co­munismul nu poţi fi un revoluţionar, nu poţi fi un comunist". Aşadar, orice comunist simte nevoia visării. Poate ignora artistul comunist adevă­rul elementar că tot ce clădim acum angajează viitorul ? Propria lui artă nu este o încercare de a supune timpul ? Oricît de modest, un scriitor nutreşte speranţa ascunsă că va fi citit de oamenii care­ vor veni. Şansa aceasta —­ rezervată, vai !, pentru pu­ţini dintre noi — nu creşte oare prin legătură strinsă cu omul care constru­ieşte monumentele socialismului, cu cei care făuresc văzutele şi nevăzutele vieţii ? Mă gîndesc la marile construcţii pentru că nu mă părăseşte nostalgia lumii de şantier, constituită din băr­baţi puternici, din furtuni, din piatră, din zăpezi cumplite, în munţi, pesta Dunăre, la malul mării. Dar am fost tulburat deopotrivă văzînd un circi de copii al­ergînd pe uliţele unui sat din Maramureş. Şi ei erau viitorul. — Aţi publicat o ediţie revăzută a romanului „Veneam din întuneric“. Ce modificări aţi operat asupra ver­siunii iniţiale ? — Nu sunt adeptul cărţilor rescrise. Un roman, o povestire, un poem sunt imaginea unui anume moment, expre­sia sublimată a unei trăiri. Am adău­gat puţine vorbe, am tăiat mai multe; cartea este mai­ ales o­ datorie fată de cei in mijlocul cărora m-am născut. — Prozele publicate in „România li­terară“ pot fi considerate fragmente dintr-un viitor roman ? — Cum se întimplă, cu vremea omul devine mai reflexiv ; de fapt,, simte nevoia unor judecăţi mai cuprin­zătoare. Este ceea ce încerc acum. Timpul individului — timpul is­toriei — relaţia aceasta dintotdeauna implicită actului artistic devine ob­sesivă pentru artistul revoluţionar sau al cărui destin se consumă în aria unor mari răsturnări sociale. Echili­brul se obţine rar, şi atunci apare şansa capodoperei. Personajul prin­cipal şi naratorul din romanul „Scri­sori pentru morţi“ este un compozitor în căutarea dramatica a acestui echi­libru. El va avea de luptat nu numai cu asaltul unor criterii sociale covâr­şitoare prin complexitate, dar şi cu disoluţia conceptelor tradiţionale în propria lui artă. Titlul romanului nu are sugestii macabre, el vizează doar istovirea unor fenomene, lege inexo­rabilă a devenirii, şi poate o suferinţă intimă a personajului care­­se mărtu­riseşte. — Consideraţi publicistica un simplu „divertisment“ ! — Ion Vinea, în a cărui redacţie am lucrat un timp, obişnuia să spună câ ziaristica e bună pentru un scrii­tor cu condiţia să se lase la timp de ea. El însuşi nu s-a lăsat, pentru că nevoia de comunicare a fost mai pu­ternică decit ambiţia creatorului. Nu ştiu cum va fi fost altădată, dar acum prezenţa masivă a scriitorilor in presa cotidiană este încă un semn al participării lor directe la treburile societăţii. Condeiul lor, ca şi opinia publică au deopotrivă de câştigat. Dacă ne referim la concluziile recentei ple­nare a Comitetului Central, e lesne de înţeles ce sarcini mari le revin scriitorilor în propagarea ideilor re­voluţiei, în opera uriaşă, dar fasci­nantă prin ţelurile ei­ de creare a societăţii comuniste. Ion Butnaru contrapunct „SOARE“ CU „VA URMA Abia s-au stins ecourile, deosebit de favorabile, ale primei „SOARE LA MUSEU“, şi putem, anunţa pe iubitorii literaturii că ”stagiunea“ iniţiată de Muzeul literaturii române, in sala din str. Fuundaţiei nr. 4 (prin Piaţa Romană), tinde să devină permanentă. Spectacolul susţinut de „menestrelul“ Tudor" Gheorghe va putea fi urmărit sîmbătă la ora 19:30; biletele se pot procura de la sala muzeului. PRIME AUDIŢII... CU CÎNTEC Reuniune de lucru , studioul artistului a­­mator (al Casei crea­­ei populare a muni­­piului). Aseară, in­­fructori şi membri ai irmaţiilor de­ amatori li ascultat — în pre­mia autorilor — 16­iese corale în primă ediţie, înregistrate pe andă, în execuţia co­rurilor de la Filarrad­­­ică, Radioteleviziune,­nsamblu­l „Rapsodia maână". Audiţia a a­­ut rol de necesară pre­faţă pentru dialogul in­tre compozitori şi vir­tuali interpreţi, care a urmat. Obiectul dis­cuţiei : posibilitatea in­cluderii noilor cîntece in repertoriul coruri­lor. Deci, schimb de o­­pinii despre arta tema­tică a pieselor, despre adaptări tehnice la ca­pacităţile interpreta­tive ale unor formaţii, în concluzie, instruc­torii au optat pentru o serie de lucrări, iar compozitorii au plecat cu speranţa că, în cu­­rînd, le vor asculta împreună cu publicul. Apreciind iniţiativa, a­­mintim insă eşecul al­tei întâlniri, de la care au absentat (nemoti­vat) principalii invi­taţi : responsabilii cul­turali din întreprinderi. Adică cei cu preroga­tive organizatorice în eficienţa dialogului for­maţiilor artistice cu pu­blicul. A renunţat Casa creaţiei populare să-i mai solicite ? Dacă nu, aşteptăm altă reuniune a studioului, în care să le auzim opinia. E. C. " Un poet florentin intre scriitori bucureşteni Unul dintre cunoscuţii poeţi ita­lieni contemporani, florentinul Mario Luzi, este oaspetele ţării noastre timp de o săptămâină. Eve­nimentul prilejuieşte­­ o primă în­­tîlnire cu o şerie de scriitori bucu-­­ reşteni, o discuţie la masa ro­tundă cu tema „Mario Tazi şi asa­­jtisul ermetism florentin“. Participă profesorul Bruno Arcurio, direc­torul Bibliotecii italiene, poetul Eu­gen Jebeleanu, criticul literar Ion Negoiţescu, poeţii Nichita Stănescu şi Dragoş Vrânceanu (semnatarul versiunii româneşti a selecţiei bi­lingve care a văzut lumina tipa­rului în colecţia „Orfeu­ a Edi­turii Univers). Manifestarea are loc la sediul bibliotecii, (din str. Nuferilor nr. 27) astăzi, la ora 10 ki PE ECRANE Nu te întoarce Producţie a studiourilor bulgare. Regia : Liudmil Kirkov, în distri­buţii : Asen Gheorghiev, Dimitar Buinozov, Anton Gorcev, Mihail Mu­ta­fov. La ora cea mai imposibilă a zilei* am găsit la Nu te întoarce o sală plină care fremăta ca la un western la a­­ceastă poveste cu trei partizani hăituiţi, în munţi, de o întreagă armată. O sală care aplauda încîntată virajele de si­tuaţie şi pindea, cu hohotul de ris gata pregătit, ticurile comice ale unui co­mandant coleric — dar trecea cu indi­ferenţa peste un final cu adevărat fru­mos : un avion i-a descoperit şi-i ur­măreşte pe fugari, răscolind tufişurile cu grindina mitralierei ; pentru ca doi dintre ei să poată duce misiunea la bun sfîrşit, al­ treilea aleargă în direcţia o­­pusâ, răspunzând mitralierei cu­ focuri de automat. Acceptând cu greu să-l lase singur, prietenii pornesc la dru­m cu urechea aţintită la zgomotele ce­­se în­depărtează. Cită vreme se mai aud ra­falele de automat, tovarăşul lor e încă viu. Dacă momentul trece neobservat, vina nu e însă atit a unui public grăbit, cii mai ales a unui regizor indecis . „ O comod — care ezită îndelung între cite­va soluţii posibile, pentru a alege in cele din urmă cărările mai bătute şi ţintele aflate mai la-ndemină. Privind Nu te întoarce, nu poţi să nu bagi de seamă că Liudmil Kirkov a început de fapt trei filme, dar a trădai două, îm­plinind unul singur — şi nu asta e râu, ci faptul că, dintre cele trei, s-a hotant pentru cel mai puţin interesant. Nu te întoarce ar fi putut fi, de pildă, un film despre prietenie. Despre o prietenie dramatică, bărbătească, între oameni pândiţi de moarte, care n-au nici un alt adăpost şi nici o altă garanţie de izbândă decât golidari­tatea lor. De acest film ţine, de altfel, chiar titlul. Şi, bineînţeles acel atit de omenesc, de cald şi de­ simplu final care te câş­tigă instantaneu, făcindu-te să asculţi laolaltă cu ceilalţi ecourile împuşcături­lor, ca şi cum te-ai afla acolo şi atunci, ca şi cum soarta ta ar depinde intr-ade­­var de ele. Dar prima se­cvenţă aparţine altui film. Venind din direcţii deosebite, trei oameni se întâlnesc la un canton, pentru o acţiune secretă. Surpriză : can­tonul e împresurat de soldaţi. Reuşind să se salveze, cei trei pornesc la drum alături, dar între ei s-a strecurat deja bănuiala. Privindu-se pe furiş, cerce­­tindu-i şi neîncrezători gesturile, cuvin­tele, suspectindu­-sşi absenţele sau în­târzierile, ei se vor tortura intrefeîn­­du-se într-­-una : cine a trădat ? Iată aşadar un posibil film de suspense psi­hologic, pretext, propice pentru savan­te gradaţii de tensiune şi distilări ■ de mister. Dar interpreţii pe care şi i-a ales Liudmil Kirkov n-au nici pe de­parte suflul necesar pentru o asemenea partidă nu trei : pe chipurile lor­ ino­cente, răspunsul la ghicitoare stă scris de la bun început. Iar pentru cei ce nu se pricep să n­ citească, el e rostit răs­picat, foarte curând. Autorii filmului pre­feră confruntării de conştiinţe — aventu­ra pur şi simplu. Şi uite aşa se apucă Liudmil Kirkov să incendieze grajduri, să rostogolească motociclete în rtPa, ba­­chiar să născocească un căpitan haz­liu, copiat spre deliciul spectatorului de matineu — din care western comic doriţi dumneavoastră. Iar, parcă spre a ne uimi definitiv, regizorul ne demonstrează — cu totul în treacăt — că de fapt ştie să deseneze foarte exact un caracter, să dirijeze ex­celent un interpret. Din colaborarea lui cu actorul Mihail Muraf­ov, apare un personaj surprinzător , un fel de bestie duioasă şi subtilă. In care dintre cele trei filme din Nu te întoarce ar fi Jo­cul acestei stranii apariţii episodice ? Hotărîţi,, vă rog,­­singuri. Adriana Rotaru „Ar fi putut fi, de pildă, un film despre prietenie. Nu exista doua moduri de a aplica legea (Urmare din pag. 1) ce a luat măsuri pentru aplicarea prevederilor legale. Se poate pune întrebarea : dacă nedreptatea a fost reparată, de ce ne mai referim la ea ? Facem aceas­ta, intrucit considerăm inadmisibil ca niște oameni să­­ fie purtați pe drumuri, să fie nevoiţi să piardă din timpul lor liber, pentru a obţine pur şi simplu un drept elementar, consfinţit ca atare în legislaţia exis­tentă. De altfel, din răspunsul trimis redacţiei de către Ministerul Indus­triei Uşoare lipsesc măsurile ce tre­buia luate împotriva acelora care au încălcat legalitatea. Ceea ce a­­rată că, nu rareori, este înlăturat doar efectul unor asemenea abuzuri, dar­ nu se urmăreşte eradicarea de­finitivă a cauzelor. O situaţie similară o întîlnim şi în cazul­­ cetâţeanului Dinu Nicolae, sa­lariatul unei unităţi din cadrul Re­gionalei C.F. Bucureşti. O interpre­tare eronată, de către cei care prin atribuţii aveau, obligaţia să cunoas­că normele de aplicare a sistemului de salarizare, a făcut ca lui D.N. să i se nesocotească o parte din ve­chimea în muncă. După multe trep­te urcate pe la diferite birouri din cadrul regionalei, el a cerut, în cele din urmă, intervenţia ziarului nos­tru, fiind sprijinit să soluţioneze fa­vorabil problema în suspensie. Şi acest caz ni se pare semnificativ, el explicind nenumăratele intervenţii, sesizări la care sunt nevoiţi să re­curgă unii salariaţi pentru lămuri­rea unor probleme litigioase ce se referă la drepturile de concediu, de pensii etc. Cu toate acestea, în unităţile res­pective, exista servicii de personal, oficii juridice, se acordă audienţe la nivelul conducerii administrative. De ce nu se pot lămuri acolo, fără ami­nări, cu probitatea necesară, a­­semenea­­aspecte ? Ni se pare că pe lingă o doză de incompetenţă în cu­­noaşterea şi aplicarea legilor, este vorba şi de nepăsare, indiferenţă faţă de cererile oamenilor muncii. Şi astfel este nevoie ca unii cetă­ţeni să fie siliţi să facă drumuri peste drumuri, in situaţii Cu totul limpezi. Există insă —■ trebuie s-o spunem — şi cazuri tind unii cetăţeni recurg la sesizarea diferitelor organe după ce... au încălcat ei înşişi dispoziţiile in vigoare. Asemenea situaţii sunt, în general, puţine. Fără­ a da, de data aceasta, nume, vom reproduce un dialog strict autentic avut cu un asemenea „solicitant“. — Acum cîţiva ani mi-am con­struit o casă. Am plătit amendă... — Deci nu aveaţi autorizaţie... — Exact, dar nu pentru asta am venit. Să vedeţi, după un timp, s-a mutat la mine şi ginerele meu toc­mai din Alexandria. N-are încă bu­letin de Bucureşti dar s-a apucat şi el să-şi construiască încă trei ca­mere. Am fost amendaţi ammndoi. E drept asta ? Chiar dacă răspunsul nu avea să-l satisfacă pe­ solicitant, el nu putea fi decit unul singur , aşa a fost drept să se procedeze. Pentru că nu numai instituţiile publice, ci şi fie­care cetăţean în parte este obli­gat să respecte, în propriul său in­teres, prevederile legale. ★ Da, respectul faţă de lege repre­zintă o obligaţie inexorabilă. Din păcate, uneori suntem­ nevoiţi să re­petăm asemenea adevăruri îndeobşte cunoscute, pentru a fi... recunoscute de cei care, situîndu-se în afara în­datoririlor generale, cred că există două moduri de a aplica legea. A apărut revista „FORUM" nr. 10/1971 Semnalăm citeva titluri din su­marul ultimului numâr (ro) al revis­tei învăţ­âmintului superior „Forum“, care se deschide cu un editorial vizind „Comandamentele majore ale şcolii ro­mâneşti in procesul de formare a omului nou“ de Ion Deleanu. Intre acestea, sunt : „Şcoala muncii — şcoală de înaltă educaţie comunistă“ de Ludovic Tövissi; „Zece savanţi români despre drumul ti­­narului spre afirmare“ („A-l îndruma pe tinăr Înseamnă a-l plasa in condiţiile de realizare optimă şi a căuta continuu menţinerea echilibrului Intre caracteris­ticile dezvoltării personalităţii sale şi cele ale profesiunii îmbrăţişate­’) ; „Sin­teze de literatură generală“ de Mihai Bujeniţă ; „Specificul autodotării Intr-un laborator de maşini unelte“ de Mihai Aelenei. La rubrica „Educaţie permanentă — perfecţionare“ este înserat articolul „Formarea şi perfecţionarea cadrelor din cooperaţia meşteşugărească“ de Du­mitru Si­sulescu­ iar la cea de „­Ştiinţe sociale­“ se dezbat citeva probleme ale „Perfecţionării predării ştiinţelor socia­le” de Iile Sirzea („In centrul predării ştiinţelor sociale se situează preocuparea pentru asigurarea cunoaşterii şi aprofun­dării de către elevi şi studenţi a pro­blemelor actuale ale construcţiei so­cietăţii socialiste, a principiilor politicii interne şi externe a partidului şi sta­tului nostru“). . ri* Recomandări pentru producţie Seni­talăm o lăudabilă iniţiativă a cadrelor didactice de la institutul a­­gronomic „Nicolae Balcescu“, edita­rea unei culegeri de „recomandări“ pentru producţie. Pe această cale, se pun la dispoziţia producţiei agricole rezultatele unor cercetări întreprinse în domeniul agrofitotehniei, horticul­turii, medicinei veterinare. Aflate a­­cum la al doilea volum (următorul, inserind şi lucrări studenţeşti) „re­comandările” constituie prima încer­care de acest gen la noi şi reprezintă un pas însemnat pe calea apropierii mai decise a invăţămintului de cerce­tare şi producţie. Specialiştii iau ast­fel cunoştinţă de concluziile unor experienţe efectuate, în cea mai mare parte, în unităţile productive cu care institutul a colaborat efectiv. ig LA INSTITUTUL AGRONOMIC (Urmată din pag I) Totodată, cadrele didactice ale institutului au elaborat un proiect de desecări în incinta C.A.P.-ului si în jurul sere­lor, iar studenţii, prin multe ore, de muncă patriotică, au construit canale de scurgere a apei. Cum la acest C.A.P. există si un dispensar vete­rinar, studenţii de la medici­nă veterinară şi zootehnie efectuează aici periodic unele lucrări eradice. Ir. sfîrşit, o altă acţiune în­treprinsă este efectuarea prac­ticii la I.A.S. Popeşti-sere unde săptămînal studenţii de la grupa de specializare cul­turi forţate, împreună cu membrii, catedrei, ţin cursuri, fac lucrări practice in sere. După cum o altă grupă de studenţi de la pomicultură şi silvicultură se deplasează, în acelaşi scop, la I.A.S. 30 De­­cembrie. E neîndoios că o asemenea activitate nu poate decit să stimuleze familiarizarea mai intimă a viitorilor absolvenţi cu domeniul specialităţii lor. Credem că, în forme specifice, asemenea iniţiative trebuia să-şi găsească ecou şi nu alte instituţii de învăţămint su­perior. GRĂDINARI (Urmare din pag. 1) taie sau ne desfată gustul cu aromele fructelor alese. Astăzi, cind înfrumuseţarea oraşelor pune in întrecere toa­te primăverile patriei, cînd se, tinde ca toate aşezările noas­tre omeneşti să devină verita­bile grădini, avem minunile noastre autohtone, create cu mare fantezie de către harni­cii noştri grădinari. Pentru cei care văzuserăm Cişmigiul din urmă cu un sfert de veac, nu există termeni da comparaţie cu cel de astăzi. Şi aseme­nea exemple sunt cu noianul, in Bucureşti şi in toate oraşele ţării. Tot aşa parcul Herăstrău are aspecte mirifice, paradi­­siace. Gura de rai din folclorul Mioriţei a intrat în toate loca­lităţile, incintele uzinelor şi instituţiilor au devenit şi ele mici parcuri şi grădini. *■ Cu diplomă parafată sau sim­pli amatori, grădinarii au de­venit numeroşi, inspiraţi, depă­­şindu-şi măiestria de la o pri­măvară la alta. Nu le cunosc numele şi poate e păcat că despre arta lor, ale cărei citate florale ne întîmpină prin patreuri, pa străzi, prin incinte — nici un condei nu se învred­niceşte să scrie cronicile de ri­goare. Mi s-a istorisit insă un fapt emoţionant...pe care opinia,. măi" sfătuieşte sa vă-o relatez. Zilele trecute, la Palatul pio­nierilor din Capitală, a ieşit la pensie bătrinul grădinar care a grădinărit în parcul şi serele palatului timp de douăzeci de ani. Cînd fostul palat de la Co­­troceni a fost încredinţat pio­nierilor — printre­­cei care au lucrat acolo din prima zi a fost şi actualul pensionar. Se păs­trează şi azi fotografia de la inaugurare: încerc să-l disting pe grădinarul, atunci în pute­rea vîrstei, dar sunt mulţi şi e greu. De atunci, timp de 20 de ani, grădinarul nostru n-a lipsit de la slujbă nici măcar o singura oră. Sănătatea robustă a celui ce a muncit o viaţă întreagă în aer liber şi mai cu seamă munca, dragostea de muncă şi de braţara de aur a meseriei, o dată cu puritatea de cristal a conştiinţei sale socialiste, l-au făcut pe grădinarul nostru sa fie zi de zi, ceas de ceas, la datorie. Prin specificul muncii lor, oamenii care muncesc la ta­latul pionierilor sunt in marea lor majoritate profesori. Intr-un fel insă şi grădinarul nostru a fost dascăl-profesor şi nu nu­mai prin faptul că, două dece­nii încheiate, i-a învăţat pe pionieri arta altoiului şi culti­vării pomilor, gingăşia florari­­tului, tainele serelor, ci­ m-a ales, fiindcă pentru el, grădi­nar pasionat, puieţii de pomi erau ca nişte copii care cresc. De aceea îi îngrijea cu dra­gostea cu care dascălul îşi în­grijeşte elevii. Iar dacă gene­raţiile de pionieri, o dată cr­es­­cuţi, au părăsit palatul şi au ajuns utecişti, comunişti, la locurile lor de muncă,­­ pomii grădinarului nostru, elevii lui ascultători, au crescut şi ei, dar au rămas acolo, în parcul palatului, să dea umbră şi fructe noilor generaţii de pio­nieri. Iată de ce comparaea grădinarului cu dascălii nu este o metaforă gazetărească adusa frumos din condeiul ei. De alt­fel metafora nici nu-mi apar­ţine; mi-a sugerat-o prietenul meur.N­icolae Prădoses, directo­rul Palafurii piShiefilor, cu o pasiune care m-a pus pe gîn­­duri şi n­-a determinat să scriu acest articol.­­Tn fine, in ziua pensionăm bătrinului grădinar i­­ s-au fă­cut cadouri, a avut loc o masă tovărășească de adio.: In toiul discuțiilor s-a observat insă că sărbătoritul nu se mai află la masă. Plecase, pe furiş, fără să-l observe nimeni. Cântîn­­du-1, l-au găsit în parcul pa­latului, săpînd la rădăcina unor puieţi care considera el că au nevoie de îngrijire. Săpa şi cînta o melodie atit de frumoa­să incit l-au lăsat să-şi termine lucrul. Cred că gestul grădinarului este atit de încărcat de emoţie incit nu mai are nevoie de co­mentarii. Pe grădinar îl chea­mă Dumitru Dragomir şi-l îm­brăţişez cu dragoste­­frăţească de aici, dintre literele acestei pagini de ziar. (urmare din pag­i plic — de­­ce nu se fac glume, nu se zîmbeşte, nici măcar nu se dis­cută familiar, in grupuri formate pe afinităţi sau pe prietenii, cum se întîmplă, de regulă, in preajma unei adunări obişnuite. M­aistrul Ion Talaban şi in­ginerul Constantin Ionescu — nominalizează referatul — s-au făcut vinovaţi de încălcarea moralei comuniste şi a spiritului de echitate socială. în ju­rul lor s-a format — pe parcursul unor ani — o adevărată gaşcă de profitori, favoritismul ridieîndu-se la rang de principiu. Luarea de mită de la salariaţii aflaţi In subordine devenise, in vremea din urmă, „cîn­­tarul“ calităţii muncii, iar falsifi­cările repetate ale fişelor de pontaj stabileau retribuţii de-a dreptul bi­zare. Un dosar gros, întocmit de o comisie de anchetă numită de comi­tetul de partid al întreprinderii, aduce probe scrise, amănunte greu de contestat. Sunt citate nume pon­tate fictiv — Petre Beldiman şi Şte­fan Ionescu, ultimul, fratele şefului secţiei — sau obligate s­ă plătească mită pentru a­ obţine trepte supe­rioare de calificare — Jiahu Hristu şi Ion Parpală. Ascult­ capetele de acuzare şi mă întreb cum de s-a ajuns la această situaţie. Referatul e redactat sim­plu, aproape telegrafic, nu vrea să influenţeze pe nimeni, lăsînd ca judecarea faptelor să fie făcută in perimetrul deplinei obiectivităţi. Cum, vor reacţiona cei 36 de comu­nişti rămîne de văzut. Respiraţia sălii e grea, fiindcă nici lipsurile nu sunt „normale“. Peste o com­portare nelalocul ei mai treci cu vederea, o abatere oarecare o critici — de la caz la caz — mai aspru sau mai cu duhul blîndeţii, dar aici jumătăţile de măsură dispar; tre­buie să spui clar, răspicat, cu de­plină fermitate partinică, dacă ai sau nu încredere în doi oameni care, pînă a ieşi din schimb, au fost şefi, au controlat munca celorlalţi, au dat dispoziţii — faci asta şi asta! Discuţia începe sub imperiul aces­tei gravităţi r Spetă de citeva ori ! „Nu se mai poate!“ Gesturile o iau, totuşi, înaintea cuvin­telor, trădîndu-l. Cindva — aminteşte cineva — a refuzat să se prezinte la lucru, nemaiputînd su­porta atmosfera creată i­n secţie de cei doi. Izbucneşte, în sfîrşit, Gheorghe Rotaru (maistru) : Adi­neaori, inginerul Ionescu spunea câ afinitatea lui faţă de cei cu care lucrează cot­­a cât a fost calificată tendenţios „favoritism“. Cred că a depăşit măsura, aşa ceva e de ne­­conceput. Se ştie că prietenii de chefuri, protejaţii şefului secţiei sunt Hristu Jianu, Beldiman, adică tocmai acei care fug de muncă şi încearcă, prin linguşiri, să iasă de sub controlul colectivului. Ştefan Ionescu a fost numit şef de echipă. Se laudă că l-a costat o masă la restaurant, în valoare de 400 de lei. Ce trebuie să înţelegem prin asta : că frate, frate, dar funcţia-i pe bani ? Un conducător ,de pro­ducţie cinstit, onest, se ataşează, în primul rind, de oamenii care duc greul. Muncitorul are nevoie de a­­ceasta bucurie sufletească, el tre­buie să vină cu drag la slujbă, să ciştige cit i se cuvine, nu să se gîndească cu cine să se dea mai bine ! Un şef de echipă, Ion Parpală. Sectorul lor este lăsat in voia soar­­tei. Nu li se dau ajutoare, sunt ne­voiţi să-şi procure singuri materia­lele, de aceea ciştigă puţin. „Sunt aici, în adunare — afirmă Parpală — membri de partid care au dus plocoane. De ce nu se ridică să măr­turisească deschis că goana după căpătuială a inginerului Ionescu îi atinge la buzunar ?“ — Mi se p­are că şi dumneata ai dat bani şefului de secţie... (Jean Mitrea, locţiitorul secretarului co­mitetului de partid). — Da, Truşcă a venit la mine acasă şi­ mi-a spus : „Arde-l şi tu pe şef cu un sutar". l-am dat... Nu explică de ce, dar lasă să se înţeleagă că mita a devenit, pentru mulţi, „un mod de a exista“. Se aşază tăcut, jignit parcă de pro­­pria-i slăbiciune. Sfredeleşte po­deaua cu privirea, fără să ştie că, o clipă mai înainte, pusese, primul, degetul pe rană. G­heorghe Râdulescu (şef de echipă la turnare saboţi pentru tramvaie): Au exis­tat şi vor mai exista pon­­taje fictive atita vreme ci­ norma­rea muncii la saboţi se face cum se face. Toţi fug de acest sector şi pe bună dreptate. Oamenii asudă, trag din greu şi abia dacă reuşesc să-şi scoată salariul. Pe mine mă miră, însă, faptul că dezinteresul, proasta organizare au devenit, sub ochii noştri, o sursă de ciştig pentru cei ce conduc secţia. Aparent, ai im­presia că pontajul fictiv se face în favoarea muncitorilor solicitaţi să lucreze la saboţi, întrucît sunt pon­taţi în alte echipe, ca so­ţiu le sca­dă venitul. Dar cine suportă povara acestor jonglerii necinstite? Tot noi... Tudor Scarlat (turnător) : Eu le-am spus maiştrilor deschis, pe şleau, că nu admit să-mi fie zeciuită munca. La saboţi, sunt încă proble­me nerezolvate. Dar cine i-a împie­dicat pe şeful secţiei, pe Rotaru, pe Tălăban să pună mina pe creion şi să facă referat la conducere ? Beat pentru asta sunt plătiţi, să vegheze la bunul mers al producţiei şi să asigure, fiecăruia, dreptul care i se cuvine. Munca e o creaţie, o cinste, nimeni nu are dreptul să-şi bată joc de ea ! S-a vorbit aici de mită. Pă­rerea mea e că şi acei care au dat bani sunt la fel de vinovaţi. Clima­tul l-am creat noi, acesta e ade­vărul, dacă vrem să fim principiali. Gheorghe Râdulescu : Am dat examen de categorie şi nu mi s-au cerut bani. E drept că, deşi am reu­şit, nu mi-am primit încă dreptul. Am fost şters de pe listă. In locul meu a fost trecut Bărbuţ. Tudor Bărbuţ se miră de acuza­ţiile care­ i se aduc lui Talaban. Maistrul e mai glumeţ sau mai răs­tit, dar corectitudinea lui nu poate fi pusă la îndoială. Cit despre in­ginerul Ionescu, de ce i se uită me­ritele deosebite ? Datorită lui secția a fost fruntaşă ani de zile... — Cine l-a şters de pe listă pa Gh. Rădulescu ? (o întrebare adre­sată, de la prezidiu, ing. Constantin Ionescu). — Eu — răspunde şeful secţiei. L-am înlocuit cu Bărbuţ. Legea îmi dă acest drept... Tudor Bărbuţ se foieşte pe scaun, stînjenit. N­icolae Papanide (pensionar, fost maistru principal) : Fa­voritismul e o boală mai veche a celor pe care îi discutăm astăzi. Şi pe ■ vremea mea se dădeau învoiri retroac­tive, după sprinceană. Nu i-am lăsat niciodată. Ori de cite ori se­sizam vreo neregulă, mă duceam la serviciul personal şi retrăgeam bi­letele false. Unii se uitau cam urît la mine, dar asta era situaţia. Noi suntem­ comunişti, deţinem puterea în România şi, dacă vrem să fim respectaţi, trebuie să fim exemplu de cinste, de corectitudine. Cum să-i educăm pe alţii dacă între noi există membri de partid cu apucă­turi urîte ? Nu dăm în nimeni cu lirta, dar nici nu putem fi îngădui­tori faţă de cel care, primind o sar­cină de partid, transformă secţia sau întreprinderea in feudă. Ii vom da la o parte, ne vom lipsi de ei, chiar dacă au anumite calităţi profesio­nale. Ilie Nicolae : Vedeţi, eu pînă acum i-am crezut cinstiţi pe cei doi... Am observat, uneori, anumite nereguli, dar nu mi se puteam explica. Luna trecută, de pildă, mi s-au pontat, mai puţin opt ore. Toată echipa ştie că n-am lipsit niciodată. A trebuit să alerg trei zile de la un funcţio­nar la altul — că de aceea avem funcţionari mulţi, ca să avem la cine alerga ! — ca să-mi iau dreptul. Nu la bani mă gîndeam, ci la obraz. Va să zică, sunt prezent la treabă şi lipsesc de la oglindă. Că fişa aia de la personal e o oglindă a fiecă­ruia, nu ? Alţii vin la lucru, se în­­voiesc din nimica, dar oglinda lor e curată ca lacrima. Cam fiecare am avut de suferit de pe urma abateri­lor ce le discutăm aici, în adunare. Şi trebuie să re curmăm o dată pen­tru totdeauna ! S­ imt, în jurul meu, o fră­­mîntare ciudată. Vorbeşte Ilie Duţu, vorbeşte frumos, curgător, şi-a notat pe o hîr­­tiuţă toate punctele. Prestigiul orga­nizaţiei — susţine Duţu — scade, fiind­că se bazează pe declaraţiile unor oarteni intriganţi, ca Beldiman, ca Hristu. Iată, pontajul fictiv se arun­că numai în spatele lui Tălăban. Dar celălalt maistru, Rotaru, ce-a păzit ? Cînd turnătoria nu avea materie primă, Tălăban s-a dus tocmai la Hunedoara, s-a zbătut şi a venit cu camioanele pline. Iar inginerul Io­nescu a adus de atîtea ori în secţie steagul de fruntaşă pe întreprindere. Conchide : „Altceva ar trebui să dis­cutăm. Vine anul, să vedem cum facem planul!“ Ion Mihalache : Mă uit la dosarul acela plin cu declaraţii şi nu mă convinge. Treptele de calificare le hotărăşte comisia, nu ? Păi ce, ingi­nerul Ionescu scoate „treptele" din buzunar ? Eu ştiu că trebuie înde­plinite nişte condiţii... Aurel Raindl (tehnolog) : „ Nu pu­tem să-i lăsăm pe Duţu şi pe Mi­halache să întoarcă şedinţa pe­­dos! Au încercat să-şi apere protectorii, treaba lor. Noi avem treburile noas­tre. Cine primeşte învoire cind vrea ? Duţu ! Cine este pontat în lipsă ? Mihalache! Tălăban a stat la Hunedoara o săptămînă, ca să a­­ducă trei fiare şi a pierdut alte zile pentru două oale cu grafit. Haideţi să dăm cărţile pe faţă, cinstit, a avut interese personale şi le-a re­zolvat cu diurna întreprinderii. Dacă nu le vom spune acum, aici, tot adevărul, dacă vom continua să-i cocoloşim înseamnă că organizaţia noastră nu-i capabilă să-şi lichideze, curajos, propriile lipsuri. Nu vi se pare că e în joc autoritatea comu­niştilor din secţie faţă de restul muncitorilor ? Ion Voit (modeller) i l-am dat in­ginerului lonescu recomandare de intrare în partid. M-am pripit. Vă spune asta un comunist cu o vechi­me de 27 de ani în partid. Leneşii sunt oblojiţi de Tălăban, încrezuţii stau în umbra şefului secţiei. Bel­diman strigă în gura mare: „Te atingi de mine? Vezi că sunt prie­ten cu ing. lonescu!“ Celălalt lo­nescu, fratele şefului de secţie, îl ia de guler pe Tălăban, iar acesta stă drepţi în faţa lui. L-am întrebat : „De ce îi permiţi să te jignească?" A ridicat din umeri : „Vrei să mă pun rău cu familia Ionescu?“ E bine că discutăm aici toate aceste nere­guli, era şi mai bine dacă le discu­tam mai de mult, atunci cînd ele nu prinseseră rădăcină. " Ion Ciugulan (turnător, secretarul organizaţiei de bază) " Pe noi nu trebuie să ne caracterizeze îngăduinţa faţă de lipsuri, chiar dacă ele apar­ţin unor oameni cu funcţii de răs­pundere. Aici, în adunare, toţi sun­tem­ comunişti, gradele le lăsăm la uşă. Adică ce, 19 salariaţi care au dat declaraţii mint? Tălăban tră­ieşte din învîrteli, ing. Ionescu şi-a creat un grup de „elită". Faptele sunt evidente şi e de datoria noastră să le sancţionăm ca atare. Judecata noastră trebuie să fie aspră şi dreap­tă. Şi e bine că le-am spus tot ce credem despre dinşii, e o lecţie din care avem toţi de învăţat. Astăzi, organizaţia noastră a dat, cred eu, un examen de maturitate fiindcă, simţiile de cei doi, au ieşit la ivea­lă şi lipsurile noastre. Da, mai avem încă mult de muncit pînă cînd res­ponsabilitatea comunistă a fiecăruia dintre noi să ajungă la nivelul dorit. D­upă aproape patru ore, ver­dictul a fost cel propus ini­ţial de biroul organizaţiei de bază , vot de blam cu avertisment şi propunerea ca mais­trul­­ Ion Tălăban să treacă în pro­ducţie, ca muncitor, iar Constantin Ionescu, pe un post de inginer exe­cutant. Ce aş mai putea adăuga la acest epilog ? Că am asistat la o dezbatere densă, în care unii din­tre cei 36 de comunişti au trebuit să lupte mai întîi cu propriile lor limi­­te, pentru a putea judeca faptele al­tora. Important este însă că la o astfel de probă tăria morală a aces­tui colectiv a rezistat­­cu succes. R JUDECATA ONOAREI S­ ala pare o corabie scuturată de furtună. Sunt valurile in­dignării.

Next