Luceafărul, ianuarie-iunie 1959 (Anul 2, nr. 1-12)

1959-01-01 / nr. 1

ASZTALOS ISTVÁN T­ oată luna aprilie a fost ploioasă, dar pina la urmă tot s-a răzbunat cerul. Nici pui de nor nu făcea gunoi pe cer şi soa­rele strălucea din răsputeri. Vi­rfurile crengilor au crăpat, au devenit mătă­soase, şi pe sub tufişuri scăpărau albas­tru pumni întregi de toporaşi. Fodor Ferenc, porcarul colectivei, e om de peste şaizeci de ani, fără un dinte şi tare-i place căl­dura asta bună. Că şi de data asta ar face şi el, cu dragă inimă, cum face dulăul lui, ar zăcea to­lănit cu burta la soare, dar lui nu-i dă mina s-o facă şi nici nu se cuvine. Ii sînt date pe mînă şaptezeci de animale, şaptezeci de scroafe de rasă, cu purcei. Numai scroafe de Bazna, albe cu negru, pînă la una, toate aidoma. Dar numai pe dinafară-s uniforme; pe dinăun­­tru-s de şaptezeci de feluri. Aceea de colo, de pildă, o scroafă tînără de tot, e lăuză şi de cum îşi aduce aminte de purcei, nici cir nici mir, o zbugheşte în goană spre fermă. I-a tras pînă acuma vreo zece ciomege pe spinare, dar tot a zbughit.o şi a unsprezecea oară. De cealaltă trebuie să aibă şi mai multă grijă, nu cumva să sfîşie cîinele. E bătrînă, şi se teme pentru purceii ei chiar şi cînd nu sînt lîngă ea. — Dare-ar dracu-n dragostea voastră de mamă ! — le ocărăște el într­una. Lui i se cuvine normă pentru sudalma asta : trei sferturi de normă pe zi. Iată de ce nu se cuvine să stea tolănit. Dacă-i atît de bine plătit, să stea-n picioare omul. Și asta, plata asta bună. Îl îngrijo­rează acum, pe el, mai presus de orice. De anţărţ, îl îngrijorează, din toamnă. Pînă atunci se te­­muse să nu-l fi amăgit doar: şi-a dat bruma de pământ şi-o să rămînă despuiat la bătrîneţe. Multe mai făcuseră şi atunci să vuiască satul. Dar mai apoi la împărţeală, căpătase atîta grîu, porumb, bănet şi altele, încît nu avusese loc în toată casa unde să le pună. Umbla pe porumb şi dormea pe grîu. Nici cînd fusese el în floarea puterii, cînd mina boii din zori pînă-n noapte, la seceriş, la treierat ori la căratul lemnelor la conac, nu cîştigase atîta. In prima clipă, nici nu ştia ce să facă cu toate astea. E al şaselea an de cînd e văduv, cei doi fii îi sînt la oraş, iar îiică-sa, dimpreună cu bărbatul ei, în colectivă... Nu-i nebun să le părăduiască. Acum, face şi el ca lupul fără dinţi : dacă tot nu poate muşca din miel, îl linge. Păzeşte fiecare bob, cu gelozie. A vîndut cîtva din ele, și-a cumpărat cizme noi, straie noi, iar celelalte le puse bine, cu grijă. Cînd îl întreabă fiică-sa ce are de gînd să facă cu ele, se preface că nu aude întrebarea. Dar mai mult și mai mult îl îngrijorează că tot au să prindă de veste într-o bună zi că lui i-au dat prea mult, că el nu-i vrednic de atîta... Şi asta-i ceea ce nu-i dă linişte. Şi de-a surda îi spune pre­şedintele, ba şi secretarul organizaţiei de partid, să se ducă acasă odată, că şi-a făcut norma ; nu şi nu, stă pînă seara tîrziu la fermă şi-şi face de lucru pe lîngă scroafe. In ultimele zile îl bate mult gîndul să vîndă pri­sosul şi să-şi cumpere o vacă şi un ceas. Asta-i cea mai fierbinte dorinţă a lui. Unul ca al lui Guszti Gyuri, brigadierul. Şi l-a cumpărat încă în toamnă, îndată după împărţeală. II poartă pe lanţ, în buzu­nar. II scoate, îl priveşte, se uită printre gene la soare, apoi începe să strige : „Ce dumnezeu, uite ce tîrzie-i vremea şi treaba nicăieri!“ — Ei, aseme­nea ceas i-ar trebui lui. Şi acum, cu o căciulă de miel în cap, cu surtucul ponosit pe umeri îşi sprijină spinarea în bătaia razelor calde şi plăcute ale soarelui, bărbia în bîtă şi se gîndeşte cum să facă să-şi cumpere ceasul. L-ar cumpăra el cu dragă inimă, dar ştie încă de pe acum că i-ar fi ruşine să-l poarte. N-a mai avut ceas de cînd se ştie pe lume şi se teme că va fi luat în zeflemea... — B­ată-i dumnezeu să-i bată, ce oameni mai sînt pe lume ! — tună el furios. — Ba apoi și cu vaca... Cît e ziulica, el nu-i acasă. Cine-ar mulge-o, cine-ar îngriji-o ? Fiică-sa ?... Doar n-o să-i cumpere vacă fiicei sale ?!... Dare-ar dracu-n ea de viață, că nu mai merge așa, de unul singur !... — cugetă el mâ­nios și, pentru că scroafa aceea tînără ascultă cu capul ridicat spre fermă, azvîrle deodată bîta îna­intea ei, încît se trage numaidecît îndărăt între ce­lelalte. La vîjîitul bâtei, dulăul sare în sus speriat: —„ trândavul dracului! — îl ocărăște. Eu să te păzesc, hai ? Tu să-ți încălzești doar purecii ?... Iar acuma-mi stai cu botu-n pămînt, ha ?... Știi tu, vorba domnului administrator Szalanki... Cine lasă ochii în pămînt, e bun de pălmuit. Dare-ar dracu-n el, pe unde-o fi ! Ei, adă-mi bîta. Și cîinele apucă delicat bâta în gură și cu capul ridicat, păşind cu băgare de seamă de parcă ar duce un pahar plin cu apă, i-o aduce. — Ei, așa — îl laudă el și se sprijină iar în bîtă cu spinarea la soare. O bună bucată de vreme nu se întîmplă ni­mic, apoi vede că iar vine bătrîna aceea, Böjdi Boris. — Ptiu, drace! Că numai Böjdi Boris nu mai ■este ea , mai curând Böjdi Borbála ‘­ — rîde el, așa pe sub mustaţă. Dar, fosta-i lele cînd ai fost. Tii, ce fată a fost­it unge la inimă faptul că iar a venit bătrî­­na. Nu se clinteşte. O urmăreşte doar cu coada ochiului cum vine. De aci, vede că are pe braţ un sac. Vine în crîng, după aşchii. In toamnă au cioplit acolo grinzi. Cu aşchii uscate încro­­pești cit ai clipi un pic de ciorbă... Dar dacă-i iașa, ce zor­ nevoie să facă atîta ocol pînă la el ? Tărăşenia asta îl interesează din cale afară ; ode atîta așteptare aproape înțepenește. — Uite, drace, că nici nu vine încoace... — î se topește deodată interesul. Intr-adevăr, Böjdi Borbála se abate spre dreapta, între tufe. Işi încreţeşte fruntea mirat, apoi se întoarce, bănuitor. Bineînţeles vine cineva pe drum. II recunoaşte de departe. E tovarăşul Augustin, organizatorul colectivei. Romín. Strungar. A fost trimis aici la ei, din atelierele din Dej ale căilor ferate. Om pirpiriu, te miri că are şi umbră, dar bărbia îi este puternică, dîrză. — Sfinţii lui de cîine! — se uită el speriat la dulău. Din partea lui, aş putea fi răpit ziua-n amiaza mare. Iar asta mă prinde acum aşa... Hei, şo pe dînsul ! — Aţine-i calea! — şuieră acesta şi mai mînios, şi ridică bîta. Scroafa cea tînără observă numaidecît miş­carea, scoate un puternic grohăit şi repezin­­du-şi crupa la o parte, zvîcneşte într-o latura, drept într.una care scurma fără nici o bănuia­lă, lîngă ea. Asta grohăie şi ea şi zvîcneşte brusc între alte două. La asta, grohăie şi ele şi, cît ai clipi, jumătate din turmă grohăie şi sare. Totul se petrece atît de uniform, de parcă ar fi nişte soldaţi la instrucţie. Cîinele le latră acum şi le readuce grămadă şi, pînă să ajungă tovarăşul Augustin acolo, Fodor Ferenc, porcarul, lucrează de zor. — Noroc, tovarăşe, te-ai sculat?... Aşteaptă în­dată, numai să le string la loc... — îi strigă el din fugă şi aleargă cu bîta ridicată după o scroafă, apoi după asta, apoi o alungă din urmă pe a treia; pînă la urmă îi ajută şi organizatorul şi aleargă trei în şaizeci de părţi, pînă izbutesc, cu chiu cu vai, să strîngă turma la loc. Porcii s-au înghesuit cu crupele una într-alta şi pîndesc nesiguri, cu ochii lor mărunţi, să vadă ce-o mai urma acum oare. Bătrînul îşi şterge fruntea, suflă greu şi e foarte mulţumit în sinea lui. — Nu-i chip s-o scoţi la capăt cu ele — ros­tește el. — Is sprintene afuristele. Ce ți se năzare ? — în­treabă Augustin gâfâind. — Nu-s toate pe o voie — glumește bătrînul. — Știi, la vremea asta li se-ncinge laptele și l-ar duce acasă, purcei­or — explică el apoi tehnic și îl cer­cetează pe furiș să vadă de ce o fi venit încoace. — Hața, mă ! strigă el la scroafa cea tînără, care ar vrea intr-adevăr să pornească spre casă. — Am plecat spre stăvilar și m-am gândit să dau și pe aici — spune Augustin. — Vrei să-ți punem și dumitale difuzorul în casă ?... îl întreabă el. Bătrînul clipește des și cugetă . — Zău n-ar stri­ca. A auzit el de asta... — Bine-ar fi, dar cît costă ? Organizatorul face un gest din mină. — Cu cinci lei lunar poți asculta cîtă muzică vrei. Bătrînului nu i se pare mult, dar tot întreabă: — Și nu se poate nicidecum mai ieftin ?.... Să zi­cem cu trei... Augustin rîde. — Nu, nu se poate. Nu se poate nicidecum. Atîta costă pentru fiecare. Bătrînul dă din cap aprobativ. — Dacă-i așa, s-a făcut. Puneți-mi dacă-i așa. Organizatorul se uită la scroafe. — Văd că tot sau domolit, — spune el. Bătrînul clipește speriat spre ele, apoi dă din mînă, stingherit. — Aş ! La ele, asta ţine tot atîta cît smerenia muerilor bisericoase după cuminecătură. Augustin se uită la chipul brăzdat, tăbăcit de vînt al bătrânului porcar şi-l podideşte mila. — împovărătoare muncă-i asta pentru dumneata, nene Fodor. Dacă vrei, am să vorbesc cu preşedin­tele, să te dăm la o treabă mai uşoară... Bătrînul se zgîieşte la el o vreme, încremenit, apoi deodată izbucneşte spaima din el: — Ia vezi-ţi de treabă, nu cumva să faci una ca asta. Nu mă cruţa tu pe mine... E deznădăjduit de-a binelea. Organizatorul îl priveşte mirat. — Iţi vreau bine,e doar. Am văzut și mai adi­­neaorea cum... — Ce ştii tu ce-i spre binele meu — se rățoieşte bătrînul. Augustin se lasă păgubaş până la urmă, îl notea­ză pe bătrân cu privire la difuzor, îşi ia rămas bun şi pleacă. Bătrânul se uită îndelung după el. — Cît pe ce s-o păţesc — cugetă el rușinat. Apoi se minunează. — Ciudat om... Ce cinste m­-a făcut să vină încoace la mine... Deodată se înduioșează de tovarășul Augustin, că-i atît de slăbit. — Vezi bine, că trebuie să bată atîtea drumuri, încît i se topește toată carnea. Ce să-i faci, mai sînt încă multe nelalocul lor în colectivă — cu­geti el. — Se mai străduiesc încă mulți să tragă pe sfoară... Cum am făcut și eu adineaori... — La gîndul ăsta îi este și mai rușine. încă nu ne am de­­pi­ns că asta și-a trăit traiul — încercă el să gă­sească o scuză. Clatină din cap. — Cum mai e și omul, nici măcar cu cei care-i vor binele nu-i sin­cer... Dă din cap, încuviinţând în sine­ şi: Zău, nu strică să mai arunce omul cîte o privire din cînd in cînd şi în sufletul lui. Dulăul latră spre tufe şi deodată-i străfulgeră prin m­ate bătrîna : — De-aceea mi te-ai ascuns tu, Bejdi Bori, care va să zică... îşi aruncă privirile spre tufe şi într-adevăr, de acolo răsare Bejdi Bori, care e o vădană bătrână. Aşa, la trup, nici n-ar fi încă cine ştie ce bătrîna, mai curînd fata îi arată vîrsta şi asta unde e us­cată, s­abă şi plină de amărăciune. Strînge din buze cu asprime şi vine aşa pînă la bătrîn. — Dea dumnezeu bine! — salută ea. — Și ţie, Bori! — o primeşte bătrânul și nu se poate răbda să n-o întrebe : — După aşchii ai venit, nu ? Bătrînei i se revarsă rușinea în obraji. — Asta s-a și dumerit de ce dă ea tricoale pe acolo... — Mai întîi lasă capul în piept, dar apoi și-l ridică, fie ce-o fi: — Dacă s-a dumerit n-are decît,cel puţin ştie. — Vrea să fie amabilă, dar glasul îi rămîne uscat şi, ceea ce e şi mai rău, zeflemitor. — Ce-i, au venit să mi te prindă furînd vremea ? Bătrînului nu-i plac asemenea vorbe. Le respinge deci : — La noi nu se pomeneşte asemenea obicei. Dat fiind că-i rost de împotrivire, femeia uită de toate şi pe dată e în largul ei : — Las-că ştiu eu cum merge la voi : fiecare-l îmboldeşte pe cel ce munceşte, iar ceilalţi fură vremea. Fiecare vrea normă pe degeaba... Cel ce-şî bate joc de avere, nu-i vrednic de ea... Omul îi taie vorba : — Ai umblat atîta printre corbi, încît ai învăţat să croncăneşti. — Corbi ? De ce ? Sînt tot oameni şi ei nu spun decît adevărul. Chipul bătrînului devine amărui: — Nici tu nu ţi-ai lăsat limba în mă-ta. Femeia nici nu-1 ascultă, începe să le înşire . — Boroanele le-aţi lăsat pe ogoare ; puzderia de căruţe zac neîngrijite în bătătură, în ploaie; ră­sadniţele neacoperite şi nepăzite, găinile au scur­mat pînă la un fir bunătatea de răsaduri. Crezi dumneata că noi nu ştim, nu vedem... Fodor Ferenc se posomorăşte de-a binelea. Cu atît mai mult cu cît ce mai veste-poveste, toate acestea sînt adevărate. — Ce vedeți voi ? — îi aruncă el cu aroganță. — Cucuta și bozia. — Deodată îl apucă mînia. — Și, dacă-i atîta de rău la noi în colectivă, la ce mai vrei să te încurci cu mine ?... Bătrîna simte că i-a înghețat sîngele în vine. Cum poate fi cineva atît de necioplit? Ii vine să se năpustească asupra lui cu ghiarele, dar apoi o podidește plînsul și se lamentează scîncind aproape. — Nu-i chip să trăiesc, Ferenc ! Imi numără bu­­căturile din gură. Am înscris pământul pe numele lor și nu mai sînt nimic în casă. Le sînt o povară, îmi scot pe nas că mănînc. Acum stă obidită înaintea lui Fodor Ferenc, plină de deznădejde. El o priveşte printre gene. Nu-i place cînd plînge cineva. — Haţa! — strigă el la scroafe şi de data asta cu totul fără motiv. Ele şi-au făcut culcuş prin lo­curile mai adumbrite şi s-au tolănit liniştite pe pământul plăcut, răcoros, scurmat proaspăt. Pînă la urmă se întoarce spre femeie : — Ei, vezi­ tu, la noi nu se pomeneşte una ca asta. Nu există. Lucrurile astea şi-au trăit traiul. Cine munceşte îşi capătă cinstit partea lui, nu are nevoie de nimeni. Bătrâneţea s-a uşurat grozav aici, crede-mă. Ştii tu cît grîu mai am eu acasă ? Şi porumb şi cartofi ?... Duc trai legănat, Bori. M-am şi gîndit să-mi cumpăr o vacă... Bătrîna îl ascultă cu ochii pironiţi pe el. Faţa îi este numai pizmă şi lăcomie. Bine i-ar mai părea să-l audă pe moşneagul ăsta rostind acum, pe dată, ceea ce ar dori ea, ceea ce o face să se abată de trei zile încoace, după aşchii. Dar pentru că el nu pomeneşte nimic de asta, îşi înghite lăcomia, scoate un oftat şi-l întreabă ostenită : — Şi ăsta ? Augustin ăsta ? Ce fel de om îi ?... Se spune că unde-i şi el român, ţine cu romînii. Fodor Ferenc se indignează nevoie­ mare. — Asta ? !... Pentru mine, Bori, ăsta-i mai mult decît feciorul meu. Pe ăsta-1 doare de mine. Nu mai departe acuma^ a venit ca să-mi spună că-mi bagă muzică în casă. Ai să vezi tu ce fel de om îi... Pe bătrînă cît pe ce s-o podidească lacrimile. a ,,Ai să vezi“... Păi, e bine atunci, totul e în bună rînduială. Omul ăsta contează deci pe ea... Grozav îi vine să se pună iar pe plîns, și tocmai de aceea e încurcată de tot. — Ei, eu mă duc — îngână ea cu sfială, dar nu se urneşte, ba dimpotrivă, îl lasă pe bătrînul Fodor s-o reţină şi cu mîna. — Nu te duce încă, nu-i nici o grabă cu așchiile alea... O pipăie tot mai jos pe spinare. Trebuie să se uite omul ce-și aduce în casă... — Tii, ce mai fată ai fost tu, Bori — spune el între timp, așa, ca să spună ceva. Și n-o mai pi­păie pe spinare acum. Bătrîna îl rabdă o vreme, dar apoi îl împinge de lîngă ea. — Du-te, măi moşneagule, că atîta ne trebuie să ne mai vadă cineva... Bătrînul rîde. Nu spune o vorbă. Doar rîde. Ii place că i s-au încins totuşi şi femeii obrajii. Apoi pleacă Bódi Borbála. Merge ţanţoşă, ca una care ştie că se uită cineva după ea. Şi nu­ un terchea­­berchea, ci unul care are şapte măji de grîu. Şi le are acum, cînd abia dacă mai sînt două luni pînă la seceriş. In romînește de ION URCAN ') Bo — larg, încăpător, amplu. Bors e dimi­nutivul de la Borbala (Varvara). Joc de cuvinte (N. Trad.) ar. -Jtfe .!ti T. CARANFIL ION ROBU­ LA PALAT a­şii ştiu pe unde vor ifi­­a acuma registrele acelea pline de o falsă aură, care stăteau deschise odinioa­ră la Palat, la nişte sărbători de calendar intim, cum erau onomasticile stirpei regeşti şi zilele de naştere­­ale prinţi­lor. Nici nu ştiu dacă ele erau deschise la corpul de gardă ori in anticamera sălii tronului. Dar știu că a doua zi, gazetele publicau, proba­bil cu tarif de unică publici­tate, in stilul unor grozav de importante comunicate, texte de acest fel: „Ieri, au semnat în registrul deschis la Palat­ul. Cutare și Cutare..." Un deputat trecut în regis­trul acela devenea peste noapte ministeriabil, un mi­nistru semnat in acelaşi re­gistru nu se mai temea de remaniere, iar un mare indus­triaş, avea toate şansele să devină un foarte mare indus­triaş. Registrul cu stemă era mi se pare o laică evanghe­lie de genuflexiuni, pupături de mini, frîngeri de şale şi reverenţe. Slugile Palatului care purtau înaintea nume­lui de familie vorba magică de ,,excelenţă" se prosternau în faţa labei monarhice şi se gudurau ca nişte căţei dre­saţi la circ, cu băţul, înjură­tura şi bucăţica de zahăr. Registrele acelea erau la vremea lor o agendă politi­că, un revers oficios al re­frenului nu­ pleacă ai noştri, vin ai noştri". Au plecat a­­cele excelenţe, a plecat mo­narhul şi camarila, s-au to­pit în neant, iar registrele a­­celea pline de o falsă aură care stăteau deschise odinioa­ră la Palat s-au scămoşat şi s-au prăpădit. In acelaş Palat din inima Capitalei, s-a ivit in anui din urmă un registru nou. Milioa­nele de oameni care vin în şuvoi de cîteva sute pe zi, să se prosterne în faţa împă­răteştilor opere de artă, şi-au trecut numele în registrele deschise la palat. Au fost în­ţesate de însemnări şi sem­nături multe registre în aceş­ti ani. Undeva, intr-unul din birourile Galeriei Naţionale, am găsit un document de im­portanţă istorică : primul vo­lum al albumelor de impresii în care oamenii veniţi să de­prindă frumosul şi gingăşia au încercat să-şi toarne in cuvinte emoţiile şi leacurile trăite în fostul palat dom­nesc. Am răsfoit primele pa­gini înscrise atunci, în mai 1950, cînd pentru prima oară s-au deschis porţile înalte de fier în faţa muncitorilor şi ostaşilor, a ţăranilor şi stu­denţilor. Scria un cetăţean pe nume Sas Teodor cu o ortografie de om proaspăt al­fabetizat : „In ziua de 23 mai 1950 am vizitat şi ieu locul unde s-au boierit regele şi me-am con­vins de viaţa care au dus, şi cum au lăsat poporul in mi­zerie şi am văzut pictura care reprezintă răscoalele ţără­neşti“. Şi mai jos : „Eu ţăran muncitor din plasa Pogoane, judeţul Bu­zău, pentru prima dată am vizitat palatul fostului stîlp al moşierilor şi fabricanţilor. Sînt mulţumit şi bucuros că acest palat este astăzi al nostru, al celor ce muncesc. Am rămas impresionat de ta­blourile marilor noştri pic­tori..." Parcă-l vezi pe omul cîmpului, cum urcă buimac de atîta fast şi frumuseţe scările de marmură cu balus­trade elegant arcuite, cum trece din sală în sală la în­ceput cu sfială, apoi cu sen­timentul crescind că palatul acesta, cu toate nestematele sale ii aparţine şi lui, lui Ion Robu din Pogoanele — căci aşa semnează. „Mai am încă o dorinţă — continuă el. Să nu rămînă nici un ţăran care să nu cal­ce şi el in acest palat regal. Să vadă cu toţii marmura pe care cu nepăsare o călcau boierii în timp ce noi ne stin­geam in pămînt, in bordeie". Deodată însă tonul însem­nării se schimbă. A văzut in­tr-un colţ, uitată cine ştie cum, o stemă regală. „Ce caută stema in Palatul Re­publicii — scrie supărat şi apoi porunceşte ca un ade­vărat stăpin. Trebuie să fie scoasă!“ Ion Robu, om din plasa Pogoane cu nume par­că predestinat, îşi ia palate­le în primire. A fost acum opt ani. Ţi-aduci aminte, Robule ? Zeci de asemenea albume voluminoase de impresii au încercat să întipărească in timpul acestor ani, stările su­fletești ale fluviului de oa­meni care s-a scurs prin să­lile Palatului în căutarea fru­mosului. In 1950, Palatul fu­sese vizitat de 128.000 oame­ni. In 1954, numărul total al vizitatorilor s-a ridicat la 258.620. Iar în 1956 la 484.982, aproape jumătate de milion. Din mai 1950 pînă in noiem­brie anul acesta, Palatul a fost vizitat de aproape două milioane şi jumătate de oa­meni. Cei mai mulţi dintre aceştia i-au descoperit aici pentru în­­tîia oară in viaţa lor pe Gri­­gorescu, Luchian, Brîncuşi, El Greco, Rembrandt, Rodin. An de an s-au deschis secţii noi: Galeria Universală, sec­ţiile orientală, rusă şi sovie­tică. Sălile muzeului au a­­dăpostit zeci de retrospecti­ve şi expoziţii. Dacă în 1950 muzeul deţinea 29.909 opere de artă, în trimestrul II 1957,­­avea 45.407 pînze şi sculp­turi. In septembrie 1951 în sălile sale erau expuse 389 opere de artă in timp ce in ultimul trimestru al acestui an numărul pieselor expuse crescuse de opt ori, trecînd de 3000. Registrul a rămas deschis. Registrul a căpătat semnifi­caţia marilor cărţi de istorie, în care se elogiază sufletul nemuritor al umanităţii aşa cum el a căpătat viaţă şi strălucire în piatră, în mar­mură şi în pînza de in aco­­ perită de culoare.J­ A*

Next