Luceafărul, iulie-decembrie 1961 (Anul 4, nr. 13-24)
1961-12-01 / nr. 23
Note despre romanul de azi1» m mm veridică la un im î mi ARTISTIC -TM n prima parte a aces■ tui articol, semnalam I faptul că o serie de poeţi, dramaturgi, cri■JLÉL tici chiar, îşi încearcă în ultima vreme puterile în domeniul romanului. Fenomenul prezintă şi faţeta opusă. Romancierii scriu piese de teatru : V. Em. Galan, Titus Popovici, Ion Istrati, Radu Cosaşu etc., iar alţi prozatori calcă chiar pe ogorul poeziei : Eusebiu Camilar, Traian Coşovei, Eugen Barbu etc. Acest lucru ar părea să infirme opinia noastră că romanul este genul preferat al epocii. In ce ne priveşte, credem că este mai degrabă vorba de altceva. Dezvoltarea puterii creatoare împinge pe scriitor să abordeze cît mai multe genuri, să se exercite pe cît mai multe registre. Avem exemple ilustre : Camil Petrescu, Tudor Arghezi, G. Călinescu etc., de excelare în diversele genuri. Fără a constitui o obligaţie pentru artist, este evident că această disponibilitate faţă de diferite moduri de expresie ale literaturii este nu numai o marcă de împlinire a personalităţii, dar dă şi perspective mai largi, îmbogăţeşte arsenalul de mijloace al artistului. Poate că nu este deplasat să vedem aici şi o urmare a apropierii artistului de realitate, caracteristică realismului socialist. Bogăţia nesfîrşită a realităţii cere şi o bogăţie de forme artistice capabile să o reflecte în întreaga ei complexitate. Sub aceste aspecte, cele semnalate mai sus ni se par factorii pozitivi în dezvoltarea literaturii noastre. ★ In discuţiile din ultima vreme, unii critici s-au ridicat împotriva principiului că drumul spre roman al unui prozator trebuie pregătit, poate chiar îndelung, prin exercitarea acesteia în genul scurt, în felul acesta schiţa, reportajul, nuvela, povestirea n-ar fi decit trepte de ucenicie ale viitorului romancier ! au strigat ei. Şi pe bună dreptate, în sensul că există prozatori geniali care n-au scris romane (Vezi Caragiale, Cehov etc.), iată, au spus aceşti critici, un tîlăr prozator, Ion Ruse, care a debutat direct în roman şi încă cu mult succes ! Totuşi, în ce ne priveşte optăm pentru „pregătirea" prin exercitarea în genul scurt sau în reportaj a viitorului romancier. Tinerii noştri scriitori, şi chiar cei mai în vîrstă trebuie să fie conştienţi că romanul cere o lungă pregătire. Cazurile de „copii teribili" sunt excepţii. Regula este cealaltă. De acest lucru m-a convins, printre altele, şi un ochi indiscret aruncat în planurile editoriale pe 1962. Am citit acolo şi m-am bucurat că vom avea în curînd romane, cele mai multe inspirate din strictă actualitate, semnate de Pop Simion, Remus Luca, Traian Coşovei, Ion Lăncrănjan, Vasile Rebreanu, Radu Cosaşu, Costache Anton, Ştefan Gheorghiu, Nicuţă Tănase, Nicolae Mărgeanu. Oare cei mai mulţi dintre aceştia nu au ilustrat, ani la rînd, cu succes, genul scurt sau reportajul ? Dar proaspeţii romancieri ai ultimilor doi ani, Nicolae Ţie, Ştefan Luca, P. Sălcudeanu nu sunt de asemenea nişte excelenţi reprezentanţi ai genului scurt ? Nu mai vorbim de lunga pregătire, printr-o serie întreagă de reuşite volume de nuvele, a proaspetei romanciere Lucia Demetrius. (Este vorba de un debut în romanul realist socialist, pentru că, altfel, Lucia Demetrius nu-i la primul ei roman). - In legătură cu romanul Luciei Demetrius, Primăvara pe Tirnave, se poate spune că critica noastră literară nu a subliniat îndeajuns importanţa acestei cărţi. Şi cred că acest lucru se datoreşte unei atitudini insuficient de atente, mai veche şi cu caracter mai larg, a criticii noastre. Şi anume, o oarecare rămăşiţă, aş zice superstiţioasă, de pe vremurile inegalităţii între sexe. Această atitudine ţine mai ales de sectorul prozei. Avem poete multe şi bune care se bucură de consideraţia frecventă a criticii. Chiar Lucia Demetrius este mult sărbătorită ca dramaturg. Dar nuvelele ei şi acum romanul au suscitat mai puţine opinii, deşi, după părerea noastră, activitatea prozatoarei nu este mai puţin valoroasă decit dramaturgia ei. Este o datorie cetăţenească a criticei literare, care elogiază în mod just de altfel pe Hortensia Papadat- Bengescu, să fie mai grijulie faţă de forţele feminine ale prozei noastre actuale. Prozatoarele noastre : Sanda Movilă (Pe Văile Argeşului), Cella Serghi, (Fetele lui Barotă şi alte romane), Sidonia Drăguşanu, Letiţia Papu, Ioana Postelnicu nu au fost suficient ajutate de critică, ci mai degrabă ignorate, sau criticate în mod uşor destructive Şi iată că Sanda Movilă, Ioana Postelnicu s-au „refugiat“ în literatura pentru copii. Cella Serghi tace de mai mulţi ani, iar Sidonia Drăguşanu îşi îndreaptă speranţele spre teatru. îngrijorător mi se pare că forţele noi sunt mai rare în acest domeniu, şi că, poate tocmai dintr-o asemenea timorare, se sfiesc în faţa romanului. In afară de Gica lutes care a scris pînă acum romane pentru copii, alte prozatoare tinere talentate cum ar fi Tita Chiper sau Sonia Larian nu îndrăznesc să abordeze genul istovitor al romanului. Acest lucru nu va întîrzia desigur, dar credem că eforturile prozatoarelor noastre ar trebui primite cu mai multă solicitudine de critică. ★ In legătură cu necesitatea artistului de a se înnoi mereu, subscriem la observaţiile juste şi pline de consideraţie pe care S. Damian le face in „Gazeta literară“, privind evoluţia unor prozatori atît de interesanţi ca Francisc Munteanu sau Nicuţă Tănase. Dintre romanele tinerilor scriitori, apărute anul acesta, o menţiune specială ni se pare că merită Anii tineri de Nicolae Ţie. Insensibil progres faţă de cartea anterioară, Ora şase, care, deşi dovedind o sensibilitate deosebită a autorului faţă de elementele noului, se resimţea de un anumit schematism în construcţie şi chiar în psihologia unora dintre personaje. Anii tineri, constituie o încercare meritorie care se distinge printr-o ascuţită viziune a noilor trăsături morale ale constructorilor socialismului şi printr-o expresie originală, lipsită de ornamente, foarte directă, chiar dacă pe alocuri, tocmai din exagerarea acestor trăsături, ea poate fi taxată drept sumară. Dornic probabil să depăşească aerul de „deja citit“ care i s-a reproşat în cazul orei şase, Nicolae Ţie s-a străduit să dea o operă originală, interesantă, în care spiritul novator să fie puternic prezent. Ceea ce, după părerea noastră l-a reuşit. Unii critici n-au sesizat importanţa noului in această carte şi, folosindu-se de unele stîngăcii şi mici neglijenţe ale tînărului romancier, au tras concluzii negative asupra întregii lucrări. Dacă Nicolae Ţie s-a îndreptat cu curaj spre o formulă cu adevărat nouă a romanului, alt reprezentant merituos al prozei noastre tinere, Ştefan Luca, cînd a trecut la roman a abordat o formulă doar în aparenţă inedită. Concentrarea acţiunii în 24 de ore, procedeu folosit de multe ori în tehnica romanului (vezi şi la noi, Cezar Petrescu) s-a sudat greu cu caracterul monografic al cărţii, care voia să înfăţişeze viaţa unui întreg oraş de provincie. Siguranţa observaţiei, stihit nervos al lui Ştefan Luca au salvat cartea. Ni se pare însă că o formulă mai originală, mai îndrăzneaţă, ar fi reuşit să dea şi mai mult relief acestei pertinente secţiuni în viaţa provinciei ardelene în primii ani de după Eliberare. Foarte interesantă, deşi insuficient susţinută, a fost încercarea de „împrospătare“ a lui AL Ivart Ghilla. De la romanul sătesc de factură solohoviană, deşi la dimensiuni locale, Cuscrii, Ghilia a trecut la romanul scurt, citadin, de „atmosferă" Ieşirea din Apocalips. O bună parte din critica noastră n-a reuşit, o vreme, să observe slăbiciunile cărţii: o doză de superficialitate în analiza psihologică, excesul de pastel sumbru, oarecare neglijenţă a stilului. Conştiinţa profesională a autorului a reacţionat însă de la sine şi, de unde ne promisese „al doilea volum" (după un sistem care are din ce în ce mai puţină priză şi pe drept cuvînt !), acum Ghika lucrează la refacerea romanului şi există toate premizele ca această muncă să fie încununată de succes. In legătură cu eforturile inovatoare în arta romanului nostru, considerăm de asemenea că grandioasa sarcină la care s-a angajat Zaharia Stancu, aceea de a transforma vechiul şi admirabilul Desculţ, intr-un roman-fluviu de foarte mari proporţii, menit să înfăţişeze evoluţia societăţii romîneşti de la începutul secolului nostru, pe toate planurile ei, merită o mai largă dezbatere în presa noastră literară. Romancierul a expus de mai multe ori concepţia sa asupra unei construcţii „simfonice“ (termenul îi aparţine) a cărţii sale, asupra intenţiilor sale de a realiza un original şi nelimitat „melange des genres", în albia atotprimitoare a romanului contemporan. Primele trei volume din acest ciclu au şi apărut şi pe baza lor critica ar fi trebuit să purceadă la o primă operaţie de analiză amănunţită, verificînd justeţea metodei de creaţie respective, urmările dizolvării romanului Desculţ în această nouă creaţie epopeică, îndreptăţirea principiilor profesate de autor despre construcţia „simfonică" sau despre amestecul de genuri. Bineînţeles, nu este vorba de judecăţi critice definitive, opera fiind încă în curs de elaborare, dar autorul trebuie să primească un ajutor mult mai substanţial din partea criticii, care uită uneori că are nu numai o funcţie de valorificare a creaţiei deja apărute, ci şi o mare răspundere pentru viitorul literaturii, pentru îndrumarea scriitorilor pe căile cele mai directe în vederea folosirii maxime a talentului lor, pentru dezvoltarea culturii şi artei socialiste. ★ Romancierii noştri au avut o serie de succese în ultimii ani. In aprecierile Congresului al Ill-lea P.M.R. asupra „rezultatelor pozitive obţinute în ultimii ani în lărgirea tematicii şi îmbogăţirea fondului de idei al literaturii", creatorii de romane au avut desigur meritele lor şi nu dintre cele mai mici. Sarcinile puse de Congresul al III-lea P.M.R. în faţa scriitorilor, „lichidarea a tot ce-l poate îndepărta pe artist de popor — spirit de castă, individualism, tendinţa de a făuri opere pentru uzul unui cerc îngust de aleşi", „...cunoaşterea aprofundată a realităţilor, studierea lor îndelungată, contactul viu, permanent, al artistului cu oamenii muncii — viitorii eroi ai operelor sale”, constituie şi pentru romancierii noştri obiective de bază în truda lor de a-şi îmbunătăţi creaţia, de a-şi dezvolta personalitatea artistică. Poate că este încă prea devreme pentru a putea constata foarte precis în romanele apărute de atunci, influenţa binefăcătoare a acestor recomandări, rezultatele fertile ale confruntării dintre conştiinţa artistului şi marile cerinţe actuale ale poporului, sintetizate atît de strălucit în documentele de partid. Dar, în afară de lucrările valoroase apărute în artul acesta, planurile editoriale pe anul viitor demonstrează că această confruntare a avut loc şi că roadele ei se vor găsi în curînd la îndemîna cititorilor şi a criticilor, la îndemîna tuturor oamenilor muncii. De la romanul postum al lui Cezar Petrescu, Vladim, şi pînă la lucrările debutanţilor deja citaţi, N. Crişan sau Traian Filip, listele editoriale cuprind aproape unanimitatea forţelor noastre literare. E deajuns să cităm pe George Călinescu, Zaharia Stancu, Marin Preda, Kovács György, V. Em. Galan, Eusebiu Camilar, Eugen Barbu... Numărul romancierilor programaţi este de vreo opt ori mai mare. E neîndoielnic că romanul românesc va continua să cunoască, în viitorul apropiat, o prodigioasă dezvoltare cantitativă care, aşa cum ştim cu toţii, va da prilejul, cu necesitate dialectică, şi unor noi salturi calitative. Al. I. Ştefănescu NOTĂ. — In modestele noastre însemnări despre romanele istorice din ultima vreme am neglijat să pomenim despre trilogia „Zile şi nopţi în furtună“ de B. Iordan, vastă reconstituire a drumului lui Tudor Vladimirescu şi a epocii respective. O semnalăm criticilor de specialitate fiind convinşi că le-ar putea prilejui interesante consideraţii despre romanul istoric romînesc de azi. Ocolul nostru a înmulţit pînă la paroxism previziunile reprezentanţilor filozofiei idealiste privind destinul tragic al culturii. Gînditori aparţinînd unor şcoli şi curente de nuanţe diferite dar avînd un substrat comun au creionat nu o dată în culori sumbre, un fenomen care lor li se părea inevitabil : dezagregarea culturii sub impulsul loviturilor pe care tehnica şi industria le-ar da oricărei forme de manifestare a frumosului. S-a afirmat deasemeni că procesul acesta s-ar accentua şi datorită faptului că „omul modern“, simplu robot, mînuitor al unor complicate angrenaje industriale, va deveni treptat insensibil la produsele spiritului, preferind surogate artistice, confecţionate în serie, avînd cu totul alte scopuri decit înălţarea lui pe plan moral. Alarma la oameni de bună credinţă se dovedea clădită pe temeiuri reale; condiţiile mizere de existenţă în societatea capitalistă, permanenta incertitudine materială şi morală, toate acestea făceau ca bunurile culturale să fie inaccesibile pentru omul simplu (Cît adevăr cuprindea atît de plastica expresie „teatrul cu punţile tăiate“). Dar o dată cu apariţia sistemului socialist, teoriile pesimiste asupra viitorului s-au dovedit lipsite de o valoare absolută. Planul leninist de construcţie culturală nimicea definitiv toate argumentele celor care au încercat să susţină lipsa de chemare şi non-receptivitatea maselor largi la fenomenul cultural. Lenin a revoluţionat gîndirea filozofică şi din acest punct de vedere arătînd că masele sînt dornice să-şi însuşească bunurile culturii, că vor să cunoască cele mai subtile manifestări ale spiritului omenesc. Visătorii, entuziaştii, artişti sau scriitori, întrezăriseră de-a lungul veacurilor ziua în care tot ceea ce produc ei va fi al „celor mai mulţi". Dar aceste gînduri îndrăzneţe păreau numai rodul unor utopii lipsite de o bază reală, care aveau să aibă soarta oricăror utopii. Lenin însă, vorbind despre „marele elan către lumină“ al maselor, indica şi căile reale, concrete, de pătrundere a culturii în rîndurile celor ce muncesc, trasa, şi din acest punct de vedere, perspectiva grandioasă a unei transformări revoluţionare. Din octombrie 1918, destinul culturii începe să fie altul. Artistul ştie că efortul lui este una din rotiţele imensului angrenaj social, că tot ce produce el serveşte unui scop nobil, se adresează omului. Artistul nu mai are conştiinţa izolării sau a inutilităţii lui. El a căpătat pentru prima dată în istorie sentimentul că face parte dintr-o colectivitate, că efortul său nu se soldează cu amărăciunea unor chinuri fantalice, ci cu satisfacţia artistului făurar. Bucuria de a şti că este unul din cei mulţi, că pe zi ce trece opera sa găseşte un ecou tot mai larg în rîndurile lor, fiind însuşită ca un bun preţios al vieţii, îi măreşte, în acelaşi timp, răspunderea faţă de fiecare lucrare. Documentele Congresului al XXII-lea al P.C.U.S. au deschis noi perspective muncii artistice, arătînd măreţele şi nobilele ţeluri care stau astăzi în faţa tuturor creatorilor integraţi în uriaşul front al constructorilor comunismului. Programul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice afirmă unul din cele mai măreţe adevăruri ale zilelor noastre : „Ideologia comunistă este ideologia cea mai umană. Idealurile ei constau în statornicirea unor relaţii cu adevărat umane între oameni, între popoare, în eliberarea omenirii de primejdia războaielor de exterminare, în instaurarea pe Pămînt a păcii generale şi a unei vieţi libere, pline de bucurii pentru toţii oamenii“. Un sentiment de adîncă şi de mare răspundere cuprinde pe artistul care este chemat prin opera lui să propage în rîndurile oamenilor aceste înalte idealuri ale comunismului victorios. Acţionînd pentru triumful ideologiei comuniste, scriitorul are mîndria de a contribui, pe măsura talentului său, la făurirea unor aspiraţii de veacuri ale omenirii. Pentru că aceste grandioase perspective morale sintetizează tot ceea ce geniul omenesc a produs mai bun de-a lungul veacurilor. Ele reprezintă desăvîrşirea firească a evoluţiei umanităţii spre treapta cea mai înaltă a împlinirii sale etice: comunismul. De aceea în această perioadă istorică va creşte necontenit rolul educativ al literaturii şi artei. ,,Cultura comunismului — aşa cum se arată în Programul P.C.U.S. — care a preluat şi dezvoltă tot ce este mai bun în cultura universală, reprezintă o treaptă nouă, superioară in dezvoltarea culturală a omenirii. Ea va întruchipa întreaga varietate şi bogăţie a vieţii spirituale a societăţii, înaltul conţinut de idei şi umanismul lumii noi“. Fiind o cultură a întregului popor, cultura comunismului se va adresa fiecărui om al acestei societăţi, dîndu-i posibilitatea nu numai să cunoască şi să folosească din plin tot ce geniul uman a creat ci să-şi dezvolte necontenit aptitudinile sale artistice. Comunismul cheamă oamenii să devină într-o cit mai mare măsură creatori de frumos. De aceea o caracteristică importantă a culturii comunismului va fi faptul că „tezaurul artistic al societăţii" se va dezvolta şi se va îmbogăţi prin îmbinarea necontenită a activităţii milioanelor de artişti amatori cu cea a artiştilor profesionişti. Partidul leninist al proletariatului afirmă încă o dată în programul construcţiei comunismului înalta sa grijă pentru dezvoltarea artei. Partidul comunist, conducătorul şi făuritorul revoluţiei culturale, îndrumă pe toţi artiştii pe drumul maximei înfloriri a capacităţilor creatoare, asigurând în acelaşi timp optime condiţii materiale şi morale. Un întreg plan de măsuri concrete menite să asigure pătrunderea efectivă a literaturii şi artei în rîndurile tuturor oamenilor muncii pentru ca viaţa lor să devină mereu mai frumoasă, mereu mai bogată, este cuprins în Programul P.C.U.S. Acest program măreţ de dezvoltare a culturii, care statorniceşte în istorie scopurile şi cerinţele artei şi literaturii comuniste, aşează în faţa scriitorilor sarcini de o excepţională însemnătate. Exprimînd aceste înalte sarcini, Programul P.C.U.S. arată în acelaşi timp care sunt trăsăturile fundamentale ale literaturii comunismului. Diametral opusă artei aşa-zis „gratuite“, „lipsite de scop“, „impersonale“,, arta comunismului este profund educativă. Ea se adresează omului nou, cu scopul de a sădi în conştiinţa lui trăsăturile de caracter ale adevăratului comunist, de a face din el purtătorul celei mai umane ideologii care a existat vreodată. De aceea arta şi literatura comunismului se caracterizează prin optimism şi încredere în viaţă. Regăsim în aceste trăsături, izvorîte din însăşi esenţa societăţii comuniste, din trăsăturile dominante ale caracterului omului ce construieşte visul de aur al umanităţii, împlinirea şi desăvîrşirea unor căutări de veacuri. Deprimarea, resemnarea, dezamăgirea eroului literaturii din trecut vor rămîne ca documente ale altor căutări dramatice, ale lipsei de orientare şi de perspectivă. Eroul literaturii comunismului este optimist pentru că viaţa, realitatea de fiecare zi, întreaga evoluţie a societăţii îi dau încrederea în forţele sale şi îi garantează împlinirea integrală a tuturor idealurilor sale. într-o strînsă corelaţie dialectică se află şi cealaltă trăsătură a literaturii şi artei sovietice, şi anume, dezvoltarea în conştiinţa omului nou a acelor trăsături de caracter specifice constructorului comunismului. Un optimism activ, constructiv, exprimă bucuria omului nou, făuritor al propriului său destin, încrederea sa nestrămutată în triumful cauzei partidului comunist. Programul P.C.U.S. subliniază faptul că : „Linia principală în dezvoltarea literaturii şi artei este întărirea legăturilor cu viaţa poporului, oglindirea veridică la un itait nivel artistic a bogatei şi variatei realităţi socialiste, exprimarea inspirată şi vie a ceea ce este nou, cu adevărat comunist şi demascarea a tot ce se opune progresului societăţii“. O literatură tonică, educativă, o literatură care să fie izvor de bucurie pentru toţi oamenii, nu poate creşte decât din viaţa de fiecare zi, din cunoaşterea apropiată a realităţii socialiste, în drum spre comunism. Această temeinică, nedespărţită legătură cu realitatea a făcut posibilă crearea operelor lui Şolohov, Ehrenburg, Fedin, Vera Muhina, Şostakoviei, Haciaturian, înscrise în tezaurul culturii universale. Ea propulsează continuu lucrări de înaltă valoare artistică în care optimismul constructorilor comunismului trăieşte în toată magnifica lui desfăşurare. Legătura cu viaţa, izvorul trăiniciei şi frumuseţii operei de artă, al vitalităţii ei, constituie o cerinţă de bază a literaturii realist socialiste. Lucrările celui de al XXII-lea Congres al P.C.U.S. ne-au arătat că această trăsătură esenţială a culturii comuniste va duce pe culmile cele mai înalte literatura vremurilor noi, literatura viitorului. Adică literatura oamenilor care îşi construiesc cu propriile mîini fericirea. Valeriu Rîpeanu ■ (Urmare din pag. l-a) astenizat din pricina obsesiei absurdului ori „dramele“ unei prostituate care şi-a pierdut vocea sau şi-a fracturat femurul. Tudor Arghezi răspundea parcă pentru toţi scriitorii la această aparentă dilemă : „Ispitele uşoare şi blajine n-au fost şi nusunt pentru mine“. Esenţialul este mai greu de zugrăvit, fructele se obţin mai greu decât florile (care de multe ori se prezintă ca simple culori sterpe, efemere). Prestigiul unui scriitor, valoarea lui vor fi însă cu atît mai reale, cu cit scriitorul va lupta pentru descifrarea şi înfăţişarea în opera sa a esenţialului, nu a accidentelor şi incidentelor cotidiene nesemnificative în ciuda stridenţei lor (său poate din cauza această). Printre aspectele şi fenomenele semnificative ale vieţii noastre, cel mai esenţial, dacă se poate spune aşa, îl constituie prezenţa şi activitatea clasei muncitoare. Este limpede pentru oricine faptul că societatea noastră se dezvoltă pe baza ideologiei clasei muncitoare, că societatea noastră este practic organizată şi condusă de această forţă, că bunurile şi valorile cele mai însemnate se datoresc activităţii acestei forţe, că stabilirea şi cristalizarea unei morale, a unei etici noi este condiţionată de activitatea clasei muncitoare. Cu toate acestea literatura noastră reflectă încă palid rolul covîrşitor pe care clasa muncitoare îl deţine în viaţa şi societatea noastră. Acest minus a fost şi este explicat prin lipsa unei tradiţii literare care să aibă drept obiect activitatea clasei muncitoare ca o clasă care conduce, organizează şi defineşte societatea. S-a spus şi se spune în continuare că lipsa acestei tradiţii poate fi suplinită prin cunoaşterea vieţii, prin ceea ce denumim, cu un termen foarte uzat, documentare. După părerea mea documetarea, cunoaşterea vieţii, reprezintă încă problema nodală a literaturii. Eu cred că această problemă este şi va continua să fie, încă multă vreme, actuală, extrem de actuală. Cîţi dintre scriitorii noştri, care vorbesc despre literatura clasei muncitoare, cîţi dintre criticii noştri, care în nenumărate articole se arată a fi foarte preocupaţi de această literatură, pot spune că, de pildă, cunosc mecanismul de funcţionare a unei uzine ? Pentru că activitatea esenţială a clasei muncitoare este activitatea socială şi ea se petrece în primul rînd în întreprindere. Acolo se produc in primul, rînd bunuri, valori materiale, acolo oamenii consolidează prin însăşi activitatea lor o nouă morală, acolo se petrec o multitudine de fenomene care reflectă spiritul revoluţiei noastre. A cunoaşte numai principiile de funcţionare (şi chiar a unei maşini chiar dacă ar fi cea mai modernă ca tehnică şi concepţie), a cunoaşte un muncitor sau un inginer în toate amănuntele vieţii lor, reprezintă, după părerea mea, extrem de puţin. Problema documentării tehnice, cred eu, trebuie, înţeleasă in sfera ei generală pentru a deveni eficientă în activitatea noastră. După mine, documentarea, în acest sens, este o elemen-* tară problemă de onestitate și constatcmitate profesională. Ea nu este descoperirea noastră, există de cînd există literatura. Cite tratate de strategie și tactică militară, cite surse de informații despre războiul din ÎS12 a cercetat, de pildă, Tolstoi intre, prima variantă şi ultima formă a operei sale capitale „Război şi pace".? Cite procese, cite colecţii de Ziare, cite tribunale a audiat, a cercetat şi a vizitat Dostoievski pentru a scrie ..Crimă şi pedeapsă“ său „Amintiri din Casa morţilor“ ? Am citit mai de mult un roman de Balzac care poate fi considerat un adevărat studiu economic şi social despre o provincie franceză într-o anumită epocă. Cît şi cum s-a documentat el pentru acel roman ? Este cunoscută munca, de informare pe care a depus-o Cării Petrescu pentru a scrie „un om între oameni“. Cîte locuri din ţară a vizitat şi cîţi oameni a cunoscut Mihail Sadoveanu pentru a zugrăvi uriaşa frescă literară pe care şi-a dăltuit numele ? Dar pentru a-şi realiza romaneti istorice cîte colburi de pt cite hrisoave şi documente vechi a împrăştiat cu suflarea sa . Eu cred că şi despre clasa muncitoare e foarte greu să scrii sau să apreciezi scrierile despre ea, privind-o din principii şi din fotolii, cunoscînd cîţiva oameni sau citeva maşini, visitînd — dacă se intîtaplă lucrul acesta — o dată lă doi ani, o întreprindere. Numai trăind multă vreme într-una sau în mai multe ■uzine, familiarizîndu-ne cu mecanismul de funcţionare a întregului ansamblu (relaţiile dintre oameni, secţii, servicii, organizaţii politice), devenind sufleteşte părtaşi la ceea ce se întîmpla acolo, numai astfel vom putea înregistra fenomenele esenţiale, vom putea şi mai ales vom dori să scriem. Pentru că presiunea oamenilor şi a faptelor, în toată amploarea, generozitatea şi nobleţea lor nu ne poate lăsa indiferenţi, ne obligă să ne aşezăm, la masa de lucru. Cunosc înă seteă de ideal a acestor oameni care produc bunuri şi valori materiale, descoperind umanismul şi conştiinţa forţei pe care o reprezintă, dorinţa lor de a se vedea zugrăviţi în opere literare, dorinţă care emană din conştiinţa lor de clasă, vom înţelege că a scrie despre ei nu înseamnă numai datoria, noastră de a respecta cursul istoric al societăţii, dar şi o bucurie şi posibilitatea (poate chiar egoistă) de a ne îmbogăţi, o dată cu problematica,, resursele şi virtuţile artistice. Clasa muncitoare ne învaţă, in primul rînd, să iubim şi nu există pentru un artist sentiment mai necesar, mai tonic, mai bogat în stimulente, că dragostea. Eu cred, că înţelegerea şi cunoaşterea acestui fenomen esenţial al vieţii şi societăţii noastre contemporane — prezenţa şi activitatea clasei muncitoare — reprezintă pentru scriitor o adevărată apă vie în Stare să-l desmorţească, să-l tonifice, să-l descătuşeze de unele preocupări mărunte, neesenţiale, paralizante. Pentru aceasta ni se cere însă, în primul rînd, onestitate, conştiinciozitate, pasiune, dragoste. Adică ceea ce vom găsi din belşug în nenumăratele uzine ale patriei, noastre. Constantin Chiriţă . ÎN CĂUTAREA ESENŢIALULUI plllllllllllllllllllllllllliillillllllllillllllllllllHllllllllillIflIlllillllllllllllllllllllllllllllllllliiiiiiíiiiiiiiiiiiiiiiíiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii'i JULES PERAHIM : Ilustraţie la „Poezii“ de M. Eminescu („O, romîi") I Leiifia Papu I == £3 I D _ SE ist I . i Lunecă lingă noi plaurii somnoroşi H Cu poveștile-n poală, i Nufărul, deget de aur, § Sparge vitraliul verde al apei. s Îmi mîngîie faţa u Umede gene albastre de nu-mâ-uita. = Pădurea de stuf şi sălcii =| H Leagănă-n braţe legenda || || Ca pe un prunc. || H Prin lanul violet de amurg 3 H Nava matroană îşi taie cărare §§ 1 Purtînd aninată-n odgoane 1 H Lunga salbă de bărci. H Plutesc peste ape pescarii 1 §p Cu palmele goale, tihnite. m = Seara la foc ş Ascultăm fierbinţi, înşelate M H Întrebări şi răspunsuri =| H Despre luntrea stelară î Şi despre puterea măruntului soare | = Închis în atom. % §§ Inima mi se leagănă 1 H Ca o luntre prea încărcată S= gj Şi-mi vine să cint |§ H Sunt ale mele, ale mele, ale mele, §1 U Şi să alint gratiile de stuf, ş U Şi dezgropatele ziduri, şj Şi inimile arzătoare, §§ 1 Iar amintirea mi-a fulgerat ca un vis rău H Trecuţii ani de sînge ş H Cînd frumuseţea ta, ţară g U Mă durea. H luceafărul 0