Luceafărul, iulie-decembrie 1967 (Anul 10, nr. 26-51)

1967-07-22 / nr. 29

L nu mai zăresc... Nu mai zăresc şi-aş sta sa mai ascult Poteca merge încă mult ? Şi cine-ar fi croit-o prin mohor Pentru un singur călător ? Nici apele, nici vîntul n-o-ntrerup. E pas de sfînt, e pas de lup ? Se­ duce, doar se duce şi nu vine, Căr­are-aleasă numai pentru mine. De cînd o umblu fără de răscruce. Nu vreau să merg și ea mă duce. M-aș odihni... Secundă cu secundă Poteca înapoi mi se scufundă. Pe drapelul negru care a atîrnat zilele din urmă pe fron­tispiciul unor înalte instituţii de cultură, ca o bucată din noaptea veşniciei, anunţînd stingerea lui Tudor Arghezi, parcă lumina nepieritoare a artei sale a scris mărunt, cu cali­grafia marelui dispărut, antologica sa poezie De-a v-aţi ascuns..., cu tot fiorul ei tragic şi cu înţelepciunea fără mar­gini a echilibrului clasic, izvorîtă din felul de a fi al acestui popor. Iată, ciudatul joc „De-a v-aţi ascuns"... atît de tulburător transfigurat de Arghezi în simbol, pe coordonatele unui su­blim tragic a devenit tristă realitate la o vîrstă matusalemică, şi pentru poetul Cuvintelor potrivite, al Florilor de mucigai, al tabletelor şi al incisivelor pamflete. Jocul viclean — „Arde-l-ar focul“ — cum îl blestema poe­tul cu nobilă amărăciune — l-a furat şi pe el în seara zilei de 14 iulie, „după scăpătat“ (ca-n versul scris cu patru decenii în urmă), cînd de pe firmamentul literelor româneşti se des­prinse un astru aruncînd spre viitor fascicole de mii de ani lumină. Nu e o lumină miraculoasă. E lumina din lumina spiritua­lităţii noastre, din sufletul curat al poporului român, din ful­gerul durerilor noastre multiseculare, din focurile haiducilor, din soarele aninat în părul Radei, ori din coşul proptit în şold al Tincăi, lumina satului unde s-a născut frumosul mort Ion­ Ion, a cîmpului unde a păscut iezii, lumina încremenită în ochii lui deschişi şi după moarte, lumina blestemată a gurilor de tun care­ au ucis 11 mii de ţărani, la 1907. E lumina din arderile mari ale efortului de a cunoaşte care străbate întreaga operă argheziană, lumina bucuriei şi­ a demnităţii rom­ane recîştigată plenar în anii socialismului. E lumina din graiul Mioriţei, dospind în cuvinte ca soarele în boabele de struguri. De aceea, poate, cuvintele care intră în sfera noţiu­nii de lumină au o frecvenţă atît de mare în creaţia arghezi­ană. S-a spus că, după Eminescu, vorbitorii de limbă română s-au exprimat altfel, mai profund şi mai nuanţat, cu sporul de sensibilitate şi gînd lăsat de geniul poetului în miezul cuvintelor. Am fi, cred, în cadrul celui mai riguros adevăr, dacă am spune acelaşi lucru şi în legătură cu Arghezi. Vorbirea şi scrisul românesc, de după afirmarea lui Arghezi, arată altfel. Şi aceasta se va vedea tot mai mult cu trecerea timpului. Saltul acesta în limba poetică românească l-a realizat el printr-un substanţial contact cu creaţia populară. Poezia română cultă, în expresiile ei cele mai înalte, a însemnat întotdeauna de la începuturi şi pînă astăzi o sinteză a valorilor spirituale, aşezate de generaţii succesive în plasma versului popular. Aplecaţi asupra aceluiaşi izvor folcloric, poeţii noştri cei mai reprezentativi au luat din el substanţe şi valori diferite, potrivite cu cerinţa structurii lor artistice. Alecsandri s-a apropiat de viaţa poporului mai mult prin baladă. Eminescu prin basm şi cîntecul liric. Coşbuc prin totalitatea etnografică. Blaga prin mit. Arghezi, deşi are poezii folclorice cu inflexiuni suave, ca Buna Vestire şi Sin­goare, (prima amintind de Fata morarului a lui Coşbuc), totuşi răsturnînd sensurile speciilor şi încărcîndu-le uneori cu o pronunţată notă satirică şi socială, a rămas în sfera spiritualităţii folclorice prin „blestem“, „descîntec“, prin for­mule aparent stereotipe din „jocurile copiilor“ şi mai cu seamă prin valorile lingvistice. Căci de la Eminescu şi pînă astăzi (alături de Sadoveanu) Arghezi reprezintă monumentul cel mai impunător de limbă poetică, în vers sau în roman, în articol sau cronică, în pamflet sau în tabletă (specie tipic argheziană), fie că a dat glas unui profund şi chinuitor zbu­cium lăuntric, în căutarea adevărului filozofic, fie că i-a blamat şi sfîşiat cu fierăstrăul frazei pe netrebnici şi exploa­tatori , fie că s-a îndurerat de soarta celor năpăstuiţi in trecut, sau s-a bucurat în anii regimului nostru de triumful socialismului, Arghezi a fost, oricînd şi pretutindeni, un artist desăvîrşit al cuvîntului. Cu vehemenţa verbului cu care i-a stigmatizat pe asupritori, Arghezi, însufleţit de un vibrant patriotism, s-a ridicat alături de luptătorii antifas­cişti, împotriva odioasei ocupaţii hitleriste. Pamfletul Baroa­ne, cu forţa lui de demascare şi împotrivire, rămîne o piesă antologică a genului, nu numai în literatura română. Scobo­­rînd din robii durerii unei vecii întregi, limba versului ar­ghezian, bărbătesc, colţuros, uneori cu rezonanţe metalice, transformă biciul îndurat intr-un aspru verb pedepsitor. De aceea relaţia argheziană cu folclorul şi limba populară nu e o simplă relaţie lingvistică, ci una de structură, aşa cum a fost la Alecsandri, la Eminescu, la Coşbuc, la Blaga. Din şirul lung al precursorilor ţărani, poetul a schimbat, „întîia oară, sapa-n condei şi brazda-n călimară“ şi „din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite“, el a avut „cuvinte potri­vite", cum singur mărturiseşte în nepieritorul său Testa­ment. Contribuţia lingvistică a lui Eminescu— aşa cum observa Tudor Vianu — se realizase în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, în sensul „poetizării“ vocabularului, genialul poet căutînd, în general, cuvintele care exprimă emoţii delicate, suave ; contribuţia argheziană se sprijină pe alte zone lexicale, ignorate pînă atunci în limba literară, în afară de zona graiului cu „îndemnuri pentru vite“ — despre care vorbeam —, Arghezi îmbogăţeşte limba poetică, înnobilînd cuvîntul de la mahala, „iscînd" din „bube, mucigaiuri şi noroi“, desăvîrşite frumuseţi artistice, care stau alături de puritatea limbii eminesciene — care e, în fond, o a treia zonă lingvistică frecventată de poet. Aceste fapte lingvistice se împlinesc adesea în exprimarea unui univers folcloric cu aspiraţia spre dreptate, adevăr şi echitate socială. La Arghezi cuvintele au o concreteţe uimitoare, de aceea sentimentele şi noţiunile exprimate se nasc, trăiesc, se inten­­sifică, se sfarmă şi se comportă ca nişte vieţi autentice, potri­vit stărilor pe care Ie exprimă, în sonurile lor stăruie cînd melancolia liniştei eminesciene, cînd geamătul şi scrîşnetul celor oprimaţi de strîmba orînduire burgheză , în ele se împleteşte şi murmurul apei, şi-al frunzei de fag, topită-n doină, şi ţăndări de fulger răzbunător. Dar geniul lingvistic arghezian se impune, în primul rînd, prin puterea de redare a desăvîrşitei unităţi dialectice din­tre conţinut şi formă, într-o uimitoare varietate prozodică, expresie a bogatului său univers lăuntric. înglobînd în firea sa trăsături esenţiale ale omului de la noi, Arghezi şi-a călăuzit versul după destinul poporului său, împrumutînd în creaţiile sale noi ceva din siguranţa, optimismul şi prospeţimea morală a constructorilor socialis­mului. Vigoarea verbului său cu un caracter din ce în ce mai pronunţat popular, trăieşte acum o strălucită tinereţe. De aceea poezia argheziană, pentru a fi pătrunsă deplin se cere uneori plînsă ca doina, alteori şoptită ca descîntecul, sau zvîrlită-n faţă ca blestemul şi „sudalma“. Am greşi, desigur, dacă am reduce complexa personalitate argheziană numai la o dimensiune folclorică şi naţională şi dacă am ignora relaţiile ei cu spiritele strălucite ale culturii universale, cu poeţi ca Villon şi Baudelaire sau cu prozatori ca Rabelais, Swift, Cehov ş.a. Dacă am insistat, totuşi, numai pe această latură, refuzînd exemplele — este pentru că o socot o latură esenţială şi cea mai evidentă a personalităţii lui poetice, în această împrejurare o singură strofă îmi îngădui să citez: — aceea ce învie astăzi pe buzele fiecărui cititor al lui Arghezi: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris, încet gîndită, gingaş cumpănită . Eşti ca o floare, anume înflorită Mîinilor mele, care te-au deschis“. Cinstire veşnică pe care o săpăm pe fruntariile operei argheziene, alăturîndu-i cuvintele scrise pe cenotaful mare­lui florentin din biserica Santa Croce . ONORATE L’ALTIS­­SIMA POETA I­ ­ON DODU BĂLAN Proletari din toate ţările, uniţi-vă! SAPTAMINAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA • Redactor-şef EUGEN BARBU • ANUL X — Nr. 29 (273) Sîmbătă 22 IULIE 1967 — 8 PAGINI. 1 LEU / Oraţie la moartea lui Tudor Arghezi S-a stins, după mai mult de şaptezeci de ani de ardere spirituală, confratele cel mai de seamă al scriitorilor români contemporani. Ca nici unul al­tul din întrea­ga istorie a literaturii noastre şi chiar a altor literaturi, el a luminat ca un înalt stîlp de flăcări conlucrarea a trei-patru generaţii de poeţi, petrecîndu-le în bună parte şi la veşni­cele rînduieli. Mare intre cei mari, Tudor Arghezi n-a fost niciodată o măgură de Bărăgan. El s-a ridicat încă de copil de lingă Eminescu şi Macedonski dintre poeţii români, iar dintre cei străini de lingă Baudelaire şi Hugo, pentru ca la glorioasa lui maturitate să se vadă inconjurat de piscuri româ­neşti ca Bacovia, Blaga, Barbu şi alţii, ca şi de culmi europene, acestea mai albăstrii în perspec­tivă, ca Valéry, Esenin şi Rilke. Numai relieful muntos, cu concurenta lui de creste, a peisajului care il cuprinde, ii declară adevărata altitudine. S-a stins astfel poetul cel mai de seamă al timpului nostru national şi totodată s-a stins unul dintre poeţii universali ai secolului douăzeci. Față de conaţionali ca şi față de străinii omologi în valoare, Arghezi şi-a dat ca rost propriu pe lume golirea de necurăţenii a spiritului omenesc. Aceasta e opera de teribil ecarisaj moral, pe care numai el a întreprins-o cu o minte de Ezechiel mo­dern, dar şi cu o supunere iluminată, tenace, ne­cunoscută încă. Viitorul, care ni se ascunde pen­tru un timp, va aduce desigur pe criticul, frate bun al poetului, care îi va vedea fără îndoială chipul de victimă a purităţii visate. Ştiindu-l de o viaţă, la tinereţe şi deopotrivă la anii gîrbovi, aplecat mereu peste o foaie de hirtie, e aproape de neconceput să ni-l reprezentăm re­semnat şi întins la odihna neființei. Dar ştirea morţii, difuzată intr-un miez de noapte, care P­ el l-a cuprins pentru totdeauna, catafalcul evident şi datinile, care au şi început să-şi desfăşure în­tunecimile, înfring orice rezistenţă şi ne conving pină la urmă de inadmisibila realitate. Aşa că ne închinăm resturilor lui efemere, asu­pra cărora timp de peste şaptezeci de ani a su­flat duhul etern al poeziei, contemplăm cu adîncă evlavie cuibul gol, pe care aproape trei sferturi de veac au filfîit aripi prea largi, ca să nu se ră­nească de marginile lui de pămint prea strimte; cădem in genunchi lingă forma omenească degra­dată, din ca­e forme indefectibile de artă s-au înălţat afit de îndelungă vreme, incit am putut crede că marele spectacol nu se va mai sfîrşi. Dar s-a sfîrşit el cu adevărat? Cindul ni,se ridică din prosternare şi, cuprinzind văzduhul cul­turii noastre, îşi interzice bocetul pentru cel nea­­semeni, care­­ stă azi aşternut la pămint după legea tuturor semenilor. Căci poetul Cuvintelor Potrivite, al Florilor de Mucigai, al Cîntării Omu­lui, al prozei din Ochii Maicii Domnului şi din Ci­mitirul Buna-Vestire, ca şi al prozelor din Bilete de Papagal, din Ce-ai cu mine, Vînture ? sau din Manual de Morală Practică şi din toate celelalte, a şi devenit element al biosferei noastre spirituale. Pentru omul de cultură ,contemporan, el este aproape străveziu, neidenticabil şi întremător ca aerul, a cărui putere de viaţă o respirăm, fără a mai reflecta asupra ei. In cea mai măruntă ino­vaţie a tinerilor poeţi de azi, cunoscuţi sau necu­noscuţi încă, se află imboldul geniului arghezian, fie ca nevoie a unei alte viziuni lirice decit a lui şi a altora dinaintea lui, fie ca dorință de aso­ciere scăpărătoare a unor nemaiîmpreunate cu­vinte. Cititori ai lui, rămaşi o clipă fără memorie, pri­vim cu ochii şi gîndim cu vorbele lui înfăţişări şi fapte ale geografiei şi istoriei naţionale, trăim vîrsta modernă a ciobanului transhumant în spaţiu carpato-dunărean, ne umplem de viziunea de foc a unei purităţi spirituale, pentru a cărei scoatere la iveală din imundiciţie şi abjecţie el n-a ezitat nici să-şi pingărească miinile. Dăinuind în chip de nutriment intern al culturii, Tudor Arghezi s-a mu­tat in fiecare dintre cititorii lui. Disputa sa crîncenă cu lumea şi mai ales cu sine este azi o dispută a înseşi culturii noastre şi, după acea lege a marei poezii care, pornind de la metafora cuvintelor, ajunge totdeauna la meta­fora poetului cu cititorul, ea se va compune mul­tiplu şi neîntrerupt cu toţi cititorii care, veac de veac, pe durata limbii române, se vor recunoaşte în viziunea argheziană, sporind-o totodată cu ecourile sensibilităţii lor. Şi, amintindu-şi de poemul binecuvîntatei trude plugăreşti, Belşug, adevărat act de naştere al ma­relui poet, referindu-se la Testament, ale cărui versuri sunt arătate de autorul lor ca deveniri ale „îndemnurilor pentru vite", luate din chiar gura strămoşilor ţărani, cîntărind îndelung amestecul indisociabil pe vecie dintre expresia modernă şi expresia de bucoavnă mănăstirească, ce se află în opera lui întreagă, observîndu-i practica alternan­tă a ritmurilor culte şi populare, nimeni în acel depărtat viitor al limbii şi literaturii române nu va mai deosebi geniul poetului de geniul po­porului nostru, care s-a exprimat prin el. Aşa ne apare nouă Tudor Arghezi cel de după lepădarea din urmă, lepădare de veşmintele pă­­mînteşti, şi numai aşa este el intocmat cum însuşi a vrut să fie de-a lungul celor peste şapte decenii de nedesminţit avînt creator. Nimic prin urmare nu ne va convinge că, în jurul mormintului, a putut fi altceva decit un ritual, o înscenare so­lemnă, curat joc pentru copii ca în nemuritorul poem de viață și moarte al poetului De-a v-aţi as­cuns... VLADIMIR STREINU

Next