Luceafărul, ianuarie-iunie 1968 (Anul 11, nr. 1-25)

1968-05-04 / nr. 18

SÂPTÂMÂNA Procesului de perfecţionare continuă a vieţii materiale şi spi­rituale, lărgirii şi aprofundării cadrului democraţiei socialiste îi este închinată activitatea neobosită a partidului, activitate care în ultimii ani ne-a oferit satisfacţia unor tot mai evidente cuceriri în drumul României spre progres, în acest spaţiu de preocupări s-a înscris recenta plenară a Comi­­tetului Central al Partidului­­, plenară care prezintă o importanţă vitală pentru dezvoltarea în viitor a patriei noastre. Discuţiile pur­tate în cadrul ei, hotărîrile adoptate, intervenţia impresionantă a Secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, relevă capacitatea partidului nostru de a soluţiona în mod profund ştiinţific problemele ridicate de mersul înainte al societăţii ro­mâneşti. De o importanţă extremă ni se par a fi în acest sens măsurile privind perfecţionarea învăţămîntului de cultură generală, pro­fesional, tehnic şi superior. Aşa cum se sublinia în cuvîntarea tova­răşului­­Nicolae Ceauşescu, reforma învăţămîntului din 1948 cu toate laturile pozitive de care, incontestabil, a dispus nu a fost capabilă să­ impulsioneze în mod corespunzător procesul de ridi­care a nivelului de cultură şi civilizaţie a naţiunii noastre. Ne­cesitatea de cadre bine pregătite, al căror nivel intelectual să se acorde cu ultimele cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii mondiale se im­pune cu stringenţă. Măsurile plenarei vin în întîmpinarea acestei necesităţi, contribuind la angajarea într-un nou curs a desfăşurării procesului instructiv-educativ, pregătind astfel terenul pentru creş­terea şi promovarea, în toate sectoarele vieţii sociale, a unor ca­dre cu o înaltă pregătire profesională şi ideologică. Sub semnul lărgirii necontenite a democratismului orînduirii noastre se află şi celelalte hotărîri ale plenarei. Respectat din ce în ce mai mult pe plan internaţional, promovînd o politică principială de colaborare şi înţelegere frăţească între partidele comuniste între toate forţele ce se afirmă împotriva imperialismu­lui, pentru pace, dreptate socială şi progres, partidul nostru se îngrijeşte continuu de întărirea şi respectarea democraţiei pe plan intern, de respectarea drepturilor individului într-o societate al cărui obiectiv fundamental este ridicarea grijii faţă de om la ni­velul de lege fundamentală. In acest sens trebuie să vedem hotă­rîrile privind reabilitarea unor membri ai partidului din sau de după perioada ilegalităţii, comunişti cu merite reale în mişcarea muncitorească din România. Dispăruţi din viaţă în urma unor procedee abuzive ale unor persoane cu funcţii de răspundere în partid, ei sunt reabilitaţi astăzi post-mortem, înfăptuindu-se astfel un act justiţiar. ■ înscenarea premeditată, procesul nedrept în urma căruia a dispărut din viaţă Lucreţiu Pătrăşcanu, militant al mişcării comuniste şi muncitoreşti încă din anii ilegalităţii Partidului Comunist este un act incalificabil, opus tradiţionalului spirit de omenie românească, act faţă de care ,Alexandru Drăghici, poartă o gravă răspundere. Măsurile luate de conducerea de partid privind reabilitarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, a lui Ştefan Foriş şi a celorlalţi activişti de partid ce au avut de suferit de pe urma unor procedee de lucru nedemne şi ilegale, sunt de natură a în­tări autoritatea şi coeziunea partidului, a ridica prestigiul său în rîndurile oamenilor muncii, a spori încrederea poporului şi înţelepciunea politicii sale. Ele sînt ilustrări elocvente ale voinţei ferme ca asemenea fapte să devină imposibile, iar cei vinovaţi de ele să sufere consecinţele atrase de un asemenea act în faţa căruia sîntem incapabili de a găsi termenul pentru a-l designa reprobator. Presa publică nenumărate opinii, adeziuni ale oamenilor muncii la hotărîrile recentei plenare. Se află în ele semnul înaltei stime cu care poporul nostru înconjoară politica partidului. Sunt ex­presia înaltei aprecieri pentru democratismul instaurat în toate sectoarele vieţii publice a statului. Respectarea normelor demo­cratice în viaţa partidului şi a ţării, crearea celor mai favorabile condiţii pentru libera afirmare a personalităţii umane sunt prin­cipii scumpe fiecăruia dintre oamenii muncii. Profundul umanism al societăţii noastre pentru care militează partidul, Comitetul său Central în frunte cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu se relevă încă o dată ca o piatră de temelie a României moderne. L. ■ d f.­­........m i . ■ _..u Jv ' ^ , ■ ■ • • v \y v »: Âlfi®! Vfliitfl K •••. 1F Artă etruscă (bronz) "bi­du.edUSA«t Bi Proletari din toate ţările, uniţi-vă! SĂPTĂMÎNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA ANUL XI —Nr. 18 (314) © Redactor-șef EUGEN BARBU © Sîmbătă 4 MAI 1968 © 8 pagini 1 leu Wkwmini ­­tra : ■ini I ms «A» * Mihnea Gheorghiu UmanităţiUdia taurului Taurul asirian de smalţ şi cărămidă şi-a luat in stăpînire stelele emisferei boreale, ca în fie­care miez de primăvară. E o zodie robustă, care dă ghes soarelui să reverse-n ziuă singele verde al pămintului. Tot astfel în arenă, en su­­rate de luz — în costumul lui de lumină, toreadorul varsă singele taurului „de trei ori milenar“ pe altarul bravurii. De cite ori am asistat la o corrida, fără a înţelege întotdeauna subtilităţile acestui rendez­vous cu moartea la orele 5 după amiază, două puternice amintiri artistice îmi colorau atracţia orgoliosului spectacol de capă şi spadă : T a u ro­­m­ a q­u i a lui Francesco de Goya y Lucientes şi Bocetul lui Garcia Lorca la moartea to­readorului Ignacio Sanchez-Mejias. De o parte şi de alta a intrării în sala lui Goya de la muzeul Prado, străjuiesc cele două Maja, cu acel zîmbet trufaş şi reţinut care le identifică veşmîntul vaporos cu nuditatea. Mi-am figurat această poartă a voluptăţii şi ca un timp de cumpănă in viaţa lui. Iar viaţa lui, ca o­­necontenită luptă cu îngerul. Cu un înger însă aristocratic şi dispreţuitor, sar­vînd, de pe cal, cu lancea, un toro bravo lansat în arenă. Pentru că aşa mi l-am imaginat, simbol al forţei şi geniului luptei, un toro mágico, înfruntînd, ma­siv şi ager, pe nobilul călăreţ înarmat, intr-o încumetare mortală, la care publicul aclamă, pe rind, toreadorul şi taurul, ca pe doi fraţi vrăjmaşi, uniţi de aceeaşi soartă in clipa su­premă a adevărului. Ca lupta dintre leu şi balaur dintr-un desen de Leonardo da Vinci, alcătuire verosimilă dar ireală, in care totul capătă (sub simbolurile „monştrilor") semnificaţii de compa­siune umană, Garcia Lorca ar fi avut acuma 30 de ani. El a rămas tînăr prin moarte, precum se cuvine eroilor, în tragica lor comuniune cu ţărina. Mi l-am închipuit întotdeauna părăsind arena poe­ziei, însîngerat în acel „costum de lumină“ în timp ce trompetele sună un cîntec la fel de sfîşietor ca Adios a Manolete şi mîndru ca bo­cetul său La zeci de ani după aventura cu Ducesa de Alba, după Capricii. Dezastrele războiului şi Proverbe, opera finală a lui Goya (Tauromahia şi Taurii din Burceos) apare ca un cîntec­ final de slavă înălţat acestei „tragice prietenii, de trei ori milenare, între omul hispanic şi taurul neînfricat“ (Ortega y Gasset). Dimensiunile principale ale „plebeistmului“ lui Goya purced, în primul rind, de la corrideie de tauri care constituie, dintr-o mărturisită pre­ferinţă, subiectele majorităţii stampelor sale şi în care simţim rumoarea fantastică a publicului, a marelui public popular. Elogiul plastic al spec­tacolului naţional ce-l emoţionează profund­­din­tr-o scrisoare din 1825 a lui Moratin, autor al unei istorii-tratat de tauromachie, aflăm că : (Continuare în pagina a 7-a) RADU CIRNECI ...Suiam în mirezme pe înaltele scări, în adîncul de lună şi pur ; brazi lingă tîmple, cu largi înserări, păsări de jur-împrejur. Păsări de taină, cu vuiet uşor, în umeri, în braţe, în pulpe, păsări în singele nostru de dor, de cîntece păsări, şi suple. Suiam în mirezme spre steaua-destin, tînjind după fără de moarte, dar păsări de pofte şi păsări de chin intrară-n a trupului parte , vîrtej de dorinţi, şi prelung lunecam, pe-a sîngelui aprigă-arsură, o spaimă nebună şi dulce eram­, şi una şi-aceeaşi făptură... rouă Mă legănam în casa mea de rouă, — cristal sublim sub violeţii soli — prezent un timp pe malurile două, cu plîns de morţi şi dans de sărbători. Mă legănam cu luna lingă buze, cu Sirius pe stingul inelar, ţinteau în mine prefăcute muze, dar eu purtam însemnul legendar. Mă legănam, — se legănau în mine un salt de leu, o pasăre-izvor — mă traversa o punte de suspine — Icar învins în sîngele-mi sonor — Eram mereu lumina mea și umbra, răspuns incert la galbene-ntrebări, mă bîntuia fără-ncetare sumbra privire-a mea pe intime cărări... Castel sublim, jur-împrejur de rouă ; mereu mă lupt spre cerul alb să ies, deși legat de malurile două o singură văpaie mi-am ales. .el sa realizeze ase-c­a omul, stăpîn al mijloacelor muritor al tuturor valorilor irituale, să fie intr-adevăr iţiei, să aibă rolul principal să se bucure şi să beneficieze s drepturile şi libertăţile adevăratei socialiste - premisa fundamentală depline a personalităţii umane d­eamnă, în fond, socialismul pentru tot, pe care îl făurim şi-l desăvârşim I NICOLAE CEAUŞESCU DISTINGUO ÎNDREPTAR PENTRU CITIREA LUI PROUST dl) Sint semne chiar că firea lui feminină, sedentară şi limfatică il conducea pînă in procesul de nutri­ţie al lumii vegetale. Căci el însuşi umblă in felurite chipuri după alimentul luminii. Culorile spectrului solar, cu nuanţele lor infinit combinate, care îi smăl­­ţuiesc opera şi pe care studiosul german Uwe Daube le-a inventariat de cu­rind în teza ■ lui de doc­torat, tonurile in scădere ale unui amurg de vară, urmărite de romancier pe un turn de biserică, ver­dele multiplu asimilat Îndelung din capriciul valuri­lor, pe cind se plimba în trăsură pe ţărmul mării, ca şi tot ce este vibraţie diaprată de vitralii înlăun­­trul unei catedrale, atestă Înfometarea coloristică a spiritului şi a organismului său. Cîteodată nevoia de culoare şi lumină, care ia în alt plan forma spi­rituală a marelui său interes faţă de pictură în ge­neral, în deosebi faţă de coloriştii veneţieni şi olan­dezi, se combină cu plăcerea sedentară de interior, cum vedem în descrierea camerei de la Balbec, în care el lîncezeşte ca o plantă de apartament răsu­cită spre ferestre sau, perdelele fiind trase, spre reflexele vitrinelor de mobile : „Tapiţerul bavarez, care fusese însărcinat cu amenajarea acestei lo­cuinţe luxoase, schimbase decorul încăperilor şi, întru cit priveşte aceea în care mă aflam eu însumi cu domiciliul, hotărîse ca pe trei părţi de-a lungul pereţilor să se înşirue biblioteci scunde cu geamuri, în care, după locul ocupat de ele şi printr-un efect neprevăzut de tapiţer, se reflecta cite o parte sau alta din tabloul schimbător al mării, alcătuind o friză de marine luminoase, neîntreruptă decît de plinurile de mahon despărţitoare". Oriunde s-ar afla, Proust îşi orientează heliotro­­pic frunzele sensibilităţii pînă şi la jocurile colonis­­tice cele mai precare. Lumina e hrana spiritului său şi contemplarea îndelungată a spectrului solar după ceasurile zilei ascunde, sub descripţia literară, un proces de nutriţie tot atît de misterios ca asimilaţiei clorofiliană. Feminin, pasiv, sedentar, clorotic şi chiar clorofilic, atît ca organism, cît şi în spirit, el dispune de un imens număr de metafore descriptive, toate stînd în legătură cu cite una dintre laturile lui caracterologice şi cele mai multe provenind din lu­mea plantelor. Propriu viziunii sale, el însuşi lujer gînditor, e înfăţişarea de parc botanic a societăţii omeneşti, în Coté de chez Swann, ca şi în Sodome et Gomorrhe, presimţirea dragostei cheamă, ca s-o ex­prime, delicatul eveniment floral al așteptării pole­nului peste pistilul tremurător. VLADIMIR STREINU (Continuare în pagina a 7-a)

Next