Luceafărul, iulie-decembrie 1971 (Anul 14, nr. 27-52)

1971-12-04 / nr. 49

4 DECEMBRIE 1971 «I­m­I­f Al* Balcologupoezia română la 1971 Starea de excepţie 1. Nu. Nu sunt de acord să fac asta, chiar împreună cu dumneata, cum zici (invitaţie curat retorică, de altfel, căci mi-ai băgat chestionarul pe gît expediindu-mă cu el acasă, să mă descurc singur în termen­­ de­­36 de ore ; ce fel de „împreună ?“). A defini poezia e o treabă care nu a dat rezultate, cu toate că, cel puţin de la Aristotel încoace au încercat-o capete de primă mărime, decît care, orice am crede, n-am fi noi mai deştepţi. Nu a dat şi nu poate da rezultate cită vreme ne folosim de mintea noastră omenească şi vie, şi nu de maşini. Iar dacă într-o zi, Doamne fereşte, vom avea, dată de un creier electronic, o definiţie precisă a poeziei, deci şi reţete sigure de fabricaţie, adio poezie ! S-o citească tot maşinile. Dealtminteri obsesia asta de-a merge la sigur, mai ales în do­menii ale imponderabilului, e un simptom grav al lumii contemporane, în care prea des se manifestă neîncrederea şi suspiciunea. Asta a dus la aberaţia „poeticii matematice“, care poate să epateze, poate să dea cum se zice „complexe“ mai ales celor ce se numesc „uma­nişti“, dar nu e mai puţin un delir combi­natoriu, tautologic în cel mai bun caz. Afară de asta remarc că întrebarea D-tale cere o definiţie a poeziei în genere, ceea ce presupune o judecată a priori, şi a celei ro­mâneşti în special, ceea ce presupune o judecată empirică. Numai a doua reprezintă o atitudine critică, dar nu cu definiţii for­male ci cu un examen fenomenologic, ce nu se poate expedia în cîteva rînduri de răspuns la o anchetă. 2. Cînd am avut o mare proză, adică pe Caragiale, Creangă, Ion Ghica, Odobescu, Maiorescu, am avut şi poezia mare : Emi­­nescu. E drept că numai pe el, dar face cu­ o lume. Apoi de pe la 1900 pînă după primul război am avut şi poezie şi proză destul de mediocră. Ce era bun atunci continua epoca anterioară sau o anunţa pe cea următoare, dintre cele două războaie. Atunci am avut iarăşi mare poezie şi mare proză : Arghezi, Ion Barbu, Bacovia, Blaga , Iorga, Sado­­veanu, Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Matei Caragiale. Dar cred că într-o societate civilizată, adică diferenţiată, ieşită din starea de comunitate primitivă şi intrată în dinamica şi dialectica istorică, fenomenul normal este marea proză ; absenţa acesteia nu e un semn bun. Poezia e o stare de excepţie. E păcat dacă lipseşte o vreme (cum s-a întîmplat în secolul XVIII în Franţa) dar de apărut tot apare la un mo­ment dat. Dar scăderea prozei e un semn de atrofie generală a conştiinţei, de diluare a culturii. 3. Nu ştiu care sînt aceste direcţii şi ele nu se vor putea discerne decît cu un recul pe care încă nu îl avem. în planul acesta direcţiile nu sînt totdeauna determinate de intenţii, mai mult sau mai puţin manifeste. 4. Deşi stăm mai bine cu poezia decît cu proza, nu cred că suntem­ aproape de a egala nici momentul Eminescu nici momentul Arghezi—Barbu—Blaga—Bacovia. Aş putea face şi eu o listă cu poeţii foarte buni de azi, dar probabil că ar coincide mai mult sau mai puţin cu alte liste similare. 5. Răul e, după mine, supralicitarea poeziei şi confecţionarea în serii substituibile a unei poezii care nu e deloc rea, din contră, pară chiar bună, în tot cazul plauzibilă,, dar care e pseudo-obscură, pseudo-hermetică, pseudo­­naivă, pseudo-politică, pseudo-cosmică etc. Fenomenul nu ar avea importanţă dacă nu ar fi unul de proliferaţie la scară socială şi nu ar duce la revendicări ilegitime dar presante. Eu nu sunt deloc împotriva imitaţiei şi epi­­gonismului, pe care prietenul meu Horia Lovinescu spunea rîndul trecut, tot aici, că le refuză „cu înverşunare“. Imitaţia şi epigo­­nismul sunt consecinţe necesare ale marilor opere ; dacă le vrem pe acestea trebuie să le admitem şi efectele. Dar care sunt marile o­pere care să justifice imitaţia ? Ai cui sunt aceşti epigoni ? 6. Cred că în ce priveşte o revoluţionare a sensibilităţii şi deci propriu-zis a „esteticii“ (gr. asisthanomal = a simţi) orice adevărat poet produce o atare comode, deci o revolu­ţie. îmi vin în minte, aşa la iuţeală deci irezistibil, cîteva nume : Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé, Eluard, Esenin, Eminescu, Arghezi, Ion Barbu, Hölderlin, Rilke, Shakespeare, Villon, Dante, Virgiliu, etc. adică absolut toţi marii poeţi , toţi marii poeţi au avut un „rol determinant în dezvoltarea poeziei“, după toţi aceştia „fizionomia însăşi a lirismului s-a resimţit“. 7. Deşi există o poezie filozofică ce a re­zistat mileniilor, ca cea a lui Lucreţiu (sau fragmentele rămase de la cîţiva presocratici) poezia nu ciştigă nimic exprimînd idei filo­zofice. Dar există o corelaţie adîncă între starea poetică şi marile întrebări metafizice. M. Ralea, care era departe de a fi un mistic, spunea : „Orice poet mare are mai mult ori mai puţin sentimentul religios al unităţii cosmosului“, în tot cazul nu cred că poate fi cineva mare scriitor deci şi mare poet, fără o mare cultură. Şi nu există mare cultură fără orizont filozofic. 8. în privinţa poeziei politice subscriu cu amîndouă mîinile la memorabilul discurs de acum o lună al lui Eugen Jebeleanu (repro­dus î­n ziare). Poezia politică, după părerea mea, e neapărat o poezie de dragoste. Facem politică fiindcă iubim, după cum facem poli­tică fiindcă suntem­ muritori (altfel n-am face nimic). Pentru aceleaşi motive pentru care facem politică, facem poezie , fiindcă iu­bim şi fiindcă suntem­ muritori. Nu cred că se poate face poezie bună despre un act le­gislativ sau un plan economic (dar, în defini­tiv, cu geniu se poate face orice). Dar ştiu că s-a făcut poezie mare despre dragoste şi moarte, despre bucurie, durere, minte. Toate aceste mari sentimente umane, sînt, sau pot fi, şi sentimente politice. De altfel, îmi vine acum în minte unul din cele mai întunecate şi frumoase cîntece de minte şi iubire, care este cîntecul Rezistenţei franceze : „C'est à l’aube“. Poetul politic cel mai semnificativ ? Cred că pentru noi tot Eminescu. 9. Nu ştiu. 10. Cred că am răspuns la această între­bare implicit la punctele 2 şi 8. 11. „Pe cerul fix, de geam curat / Ea păr şi frunte şi-a răzmat“. Nu e din 1971 ? Ei şi ? Aş mai adăuga încă un vers : „Rari nantes aparent in gurgite vasto“. Alt vers, care tre­buia să fie din 1971, dar din motive edito­riale a rămas pentru la anul : „Se cuvine tă­cerea“ de tînărul Dan Verona (versul acesta va fi titlul volumului său pe care am avut, ca editor, norocosul prilej de a-l cunoaşte înaintea publicului). Anul 1971 mai este foarte important din punctul de vedere al poeziei fiindcă în acest an s-a tipărit volumul complet de Versuri al celui mai mare poet român în viaţă : Emil Botta. Cabrida Nelinescu Forţa poeziei noastre vine din fundamentul ei folcloric­­. Poezia e un act natural, ea există obiec­tiv. Poetul lui face altceva decît s-o exprime. Specificul poeziei descinde din sentimen­tele umane şi evident că nu toate sentimen­tele sínt poezie. O anumită zonă superioară a sentimentelor sínt poezie, în afara acestor sentimente nu poate fi concepută poezia. Specificitatea poeziei românești constă în grupuri mari de sentimente recognoscibile în această arie geografică şi spirituală. S-a încercat strălucit să se dea o definiţie a spe­cificului românesc prin „spaţiul mioritic", ceva era adevărat; poezia românească are un spaţiu al ei. 2. După opinia mea, încă de la începutu­rile sale, în România poezia a fost mai pu­ternică decît celelalte genuri literare. Nu-mi explic acest lucru prin faptul că toate edi­turile tinere au o poezie mai puternică, ci deduc forţa poeziei culte româneşti din baza sa, din fundamentul său folcloric. 3. La ora actuală nu cred că există şcoli literare. Nu mai avem de-a face cu feno­menul 1960 cînd s-a putut spune că apăruse o generaţie tulburătoare. Acum, cîţi poeţi ta­lentaţi sînt, atîtea direcţii în poezia contem­porană. Şcoli precizate clar, nu sînt, dar există o mare diversitate în poezie. 4. Nu se poate judeca poezia de azi în ra­port cu cele mai înalte momente ale liris­mului românesc. Aceste mari culmi ale liris­mului românesc, cînd erau contemporane cu ele însele, nu dădeau impresia că sînt atît de mari culmi. Ca să judecăm valoric poe­zia românească contemporană e necesară o perspectivă. Să trăim liniştiţi pînă atunci ! 5. Există situaţia foarte stranie că, deşi poe­zia e foarte sprijinită ca spirit, poezia şi vai, apariţia cărţilor de poezie depinde de prea mulţi care n-au de-a face cu poezia. Lipsa de opţiune a acestor funcţionari face ca poezia autentică să răzbată mai dificil şi unei poezii sincere să-i fie preferată una cuminte şi for­malistă. Asta strică şi gustul publicului, trep­tat ! Şi mai rău este că, după apariţia aces­tor cărţi cuminţi, toţi acei care au susţinut apariţia lor, le critică cu vehemenţă. 6. Nu există poet mare care să fi influen­ţat poezia şi care să nu poată fi considerat şi revoluţionar. Cuvîntul „revoluţionar"­­ are mai multe accepţiuni dar, în genere, cum în fizică se poate spune că o idee a revoluţionat ştiinţa, se poate spune că şi în artă senti­mentele operei de artă au revoluţionat arta. 7. Nu cred că există o relaţie între poezie şi filozofie ci o zonă de coincidenţă în spa­ţiul ideilor trăite. Nu există o trăire în sine. Trăim întotdeauna ceva : un obiect sau o idee, o amintire sau un răsărit de soare. Nu-mi pot imagina „a trăi“ decît ca un act al exercitării sentimentelor. 8. în primul rînd poezia trebuie să existe, ca poezie, în măsura în care ea e un act profund realizat şi atunci ea are şi o impli­care social-politică. De exemplu consider că „Oda în metru antic" sau „Luceafărul", prin felul în care au fost îmbrăţişate de poporul român şi prin felul în care el s-a regăsit în ele, sunt poezii mai politice decât „Scrisorile“ care prezintă fapte perisabile prin epicul lor. Prin evidenţă poetul cel mai politic este Emi­nescu pentru că semnificaţia sa descinde din valoarea sa. Nu consider, în cazul artei, că semnificaţia poate să fie superioară valorii ei. 9. Niciodată adevărata poezie nu s-a rupt de poezia populară. Evident poezia cultă de reală valoare n-a plagiat niciodată poezia populară dar ea coboară direct din poezia populară. Idealul poeziei culte este de a de­veni poezie populară. 10. Poezia se scrie în cadrul istoriei. Cu cît poezia e mai valoroasă cu atît se dove­deşte că participarea ei la istorie a fost mai intensă. II. Din decembrie 1883, cînd a văzut lu­mina „Oda în metru antic", şi pînă în de­cembrie 1971, cel mai frumos vers al tuturor anilor este : „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată“. 1­2. Sunt unii care reduc totul la proză , pentru aceştia poezia fiind tot proză (sau o specie a prozei !) întrebarea dumneavoastră este nulă şi neavenită. Eu însă cred că între proză şi poezie există, din punct de vedere estetic şi structural, nu numai o interferenţă şi o mutaţie pasageră ci o permanentă mişcare dialectică, pentru că poezia care ignoră proza este o falsă poezie, şi invers : cel ce utilizează limbajul nu în scop poetic, ci ca mijloc pentru a obţine alte rezultate, dacă vrea ca proza sa să fie eficace, trebuie să ia în considerare poezia, aşa cum s-a creat in mediul său, întrucît realitatea se prezintă ca o sinteză a poeziei şi a prozei, res­pectiv a necesităţii şi a dorinţei. Dacă există (şi există fără îndoială) o legă­tură de la cauză la efect între materie şi for­mă, raportul dintre aceste două realităţi pre­liminarii nu poate fi decît dialectic. Deşi imaginea stă dreaptă pe picioarele ei deasupra materiei, forma nu este altceva decît o reacţie a celei din urmă. Proza furnizează materia primă asupra că­reia se exercită sublimarea poetică a limba­jului, iar dorinţa este nevoită să ia întotdeau­na în considerare realitatea concretă. Lucrul acesta se poate observa cel mai bine în folclor : nevoia de transfigurare, imperioa­sa dorinţă a fiinţei umane de a rezolva, din­colo de logica obişn­uită, întrebările pe care şi le pune asupra destinului omenirii şi asu­pra propriului său destin, plecînd de la viaţa imediată, stă la baza întregii producţii poetice orale, avind un caracter determinant. Transfigurarea prozei, transfigurarea realită­ţii concrete, iată ce conferă poeziei noastre, şi poeziei in genere, o pondere superioară în universul de cercuri şi elipse care constituie rezolvarea şi afirmaţia antitezei. Ca plămadă de conştiinţă, ea deţine pri­mul loc. Şi aş zice că datorită poeziei omul ocupă locul pe care îl ocupă în lume. 3. Ceea ce caracterizează poezia română în 1971, şi nu numai in 1971, (lăsîn­d la o parte imixtiunea unor vechi practici poet­fee, de fapt născute moarte şi deci inoperante, deşi cîte­­odată jenante prin frecvenţa lor, lăsînd la o parte pretenţiile tehnicismului infatuat) — este cred : pasionanta şi neîntrerupta investi­gare a problemelor fundamentale ale existen­ţei omului în noua societate. E vorba deci de un efort poetic real, abso­lut indispensabil astăzi, un efort poetic căruia poeţii adevăraţi i-au acordat toată atenţia, căci investigarea de care vorbeam, e strîns legată de inovarea mijloacelor de expresie pentru a fi rodnică, de lupta împotriva ten­dinţei de­ a înlocui realitatea cu clişee gata făcute, care se multiplică de la sine în dis­preţul conceptului heraclitian. De aici decurge diversitatea de stiluri, de forme, de modalităţi. Poezia română scrisă în 1971, şi nu numai în 1971, a demonstrat, pe de-o parte, că orice conştiinţă artistică, atunci cînd există, se deo­sebeşte de toate celelalte forme de conştiin­ţă, tocmai prin travaliul specific elaborării imaginei,­­care nu poate să apară, bineînţe­les, fără obiectul care o produce, dar poate trăi, totuşi, în absenţa obiectului care a furni­zat-o), şi, pe de altă parte că între efortul nos­tru poetic şi marea poezie revoluţionară a lu­mii s-a stabilit un transfer inalterabil. 4. Nu mai prejos. 5. După mine răul acestui moment poetic (mai mare, mai mic ?) este derapajul, dera­pajul limbajului care urmează derapajului perspectivei. 6. Există o poezie revoluţionară în înţelesul pe care i-l dau la punctul 3. E poezia care res­piră dincolo de cadrul poemului, aşa cum res­piraţia obiectului se aude dincolo de cadrul lui utilitar. E poezia care smulge forţele imaginei, stra­tificările succesive ale conformismului, pînă dă de sîmburele translucid al realului, poezia mereu inspiratoare, în ciuda aglomerării noas­tre organice. Preocuparea ei de căpetenie e sforțarea de (Continuare în pag. a 7-a) Nicolae Balota 1. Artele poetice ale secolului nostru tră­dează, printre altele, o intenţie obsesivă a poeţilor şi grămăticilor, deopotrivă , voinţa de a separa poezia non-poezie, de a întemeia poeticul pe o diferenţă specifică. Bunul abate Brémond distila decoctul poetic în căutarea unei poezii pure. Pentru el, ca şi pentru Croce ori Valéry ori atîţia alţii după ei, poe­zia e de fapt proză plus o graţie inefabilă. Preocupările noastre mai recente privind limbajul ne interzic, însă o identificare a poeticului cu vreun inefabil oarecare. Ver­bul poetic nu este c­uvîntul profan, prozaic ce dobîndeşte, într-o anume împrejurare, o demnitate poetică. Nu împrejurarea face po­ezia ci cuvîntul însuşi. Poemul e, înainte de toate, un act de limbaj. Şi întrucît omul s-a făcut ,pe sine, mai presus de orice, prin lim­baj, poezia este un act de construire, de con­stituire a umanului. Genurile proxime ale poeziei sunt celelalte acte prin care omul se face prin cuvînt. „Proza“ este unul dintre a­­cestea. O diferenţă specifică print­re altele : limbajul poetic spre deosebire de altele nu se reclamă de la sensuri şi valori prestabilite, ci le creează. La limită, e limbajul care îşi creează limbajul. Poetul este sau, mai exact, ar trebui să fie asemenea acelei păsări din folclorica grădină a lui Ion care „cată să se facă om“, cît mai om prin cuvîntul său. Este esenţială de altfel, în poezia română , poematizarea acestui act primordial al poetului. De la anonimul poet al Mioriţei pînă la tinerii poeţi din zilele noastre, cor­zile lirei româneşti au fost deseori strunite pentru a celebra o nuntă. O poetică nuntă a cuvîntului cu necuvintele. Rodul acestei nunţi a fost mai mult decît strict poetic. Ea ne-a făcut pe noi, în bună măsură, cei care suntem. 2. Poezia română de pînă acum a izbutit să alcătuiască un continent liric cu un relief specific, cu resurse proprii. Sau, ca să folo­sesc o altă imagine geografică, ne regăsim în poezia noastră, de un secol, ca intr-un mare nostrum. Nu putem spune același lucru de­spre proză cu toate evidentele reuşite ale na­ratorilor noştri. Şi totuşi, observăm în ulti­mii ani o mutare a „ponderei“ în literele noastre, dinspre lirică spre naraţiune. Fe­nomen determinat doar de generala prefe­rinţă pentru speciile narative ? Nu, desigur. In paginile lor cele mai autentice prozatorii noştri procedează la un examen al conştiin­ţei publice. Examen salutar. Să nu uităm, însă, că în sensul celor afirmate mai înainte , poezia este marea iniţiatoare, cea menită să deştepte în om noul. 3—4. Am convingerea de mai cîţiva ani de a fi intrat într-o nouă epocă de aur a li­rei româneşti. Ce s-a cîştigat ? O nouă con­diţie de sine a Poetului. O mai amplă des­chidere a Poeziei spre trecutul ei, spre ma­rile experienţe moderne, spre realităţile is­torice şi morale ale timpului. S-a depăşit treptat falsa contradicţie între tradiţional şi modern. Pe de o parte, prin acea deschidere a poeziei spre tradiţiile ei, iar pe de altă parte, prin explorarea unor ţărimuri noi, prin tehnici moderne. Avem conştiinţa de a porni de la platoul înalt, atins şi stăpînit de cîţiva predecesori străluciţi. Desigur, înaintea lui Arghezi, a lui Blaga fusese Eminescu, fusese Macedonski. Dar Blaga tînăr, venind la Bucureşti, după primul război mondial, îl căutase pe Vlahuţă. Generaţia pe care îmi place să o numesc or­­fică, a poeţilor care au intrat în marea tă­cere după cel de-al doilea război mondial, murind — Blaga, Barbu, Bacovia, Arghezi, Pillat, Voiculescu — s-a format (cu excepţia prezenţei incitatoare pentru unii a lui Ma­cedonski) în atmosfera unui început de se­col, minor, al literelor noastre. Nu tot astfel, pleiada poeţilor de azi. Ei i-au avut maeş­tri tocmai pe marii înaintaşi pe care i-am amintit. Aceasta, dar nu numai aceasta, a dat o siguranţă nouă verbului poetic româ­nesc. Am asistat în anii din urmă la o diver­sificare a demersurilor poetice, la o lărgire a sferei poeticului. Avem conştiinţa de a a­­sista la o erupţie a verbului liric românesc. 5. Ceea ce mă irită uneori citind poezii publicate în presa noastră literară este o a­­numită răceală, o indiferenţă. Ce înţeleg prin poezie rece ? O poezie care elimină patosul — în sensul propriu, grav al acestui cuvînt. Desigur, sînt departe de a repudia o lirică a ideilor poetice. Marii poeţi ai veacului nos­tru — un Eliot, un Valéry, un Ion Barbu, un Blaga — au creat o lirică a intelectualului patetic. Ideea, abstracţia însăşi, poate fi vie, după cum imaginile, emoţiile afectate pot fi moarte. Dar întîlneşte uneori prea multe cu­vinte lipsite de acoperire. Luciditatea nu este o primejdie pentru un liric. Dimpotrivă. Dar totodată lirismul este patetic prin excelenţă, poezia este patos, sau — ca să folosesc cu­vîntul orfic al lui Rilke — cîntarea este viaţă. 6. Poezia este locul în care s-au desfăşurat şi continuă să se desfăşoare grave experien­ţe ale sufletului modern. Marile revoluţii so­ciale, ştiinţifice ale secolului, marile cutre­mure prin care a trecut fiinţa umană în acest veac, nu puteau să lase cuvîntul — acest prea sensibil instrument al omului, acest chip al umanului — în statutul său anterior. Trăim o revoluţionară mutaţie a condiţiei umane şi totodată a cuvântului. Lucru ce a­­pare cu evidenţă şi în poezia modernă. Poe­zia revoluţionară este aceea în care se în­corporează experienţele unui om nou care-şi făureşte o lume nouă, o viaţă nouă. Să nu­mesc revoluţionari „al căror rol a fost de­terminant in dezvoltarea poeziei şi după care fizionomia însăşi a lirismului se resimte" ? Macedonski la noi, Rimbaud aiurea. 7. Una de conjuncţie, nicidecum de opozi­ţie. Chiar şi atunci cînd un mare filozof precum Platon a condamnat poezia, acesta din urmă se răzbuna infuzîndu-i gîndirea, fertilizînd-o cu „mituri filosofice“. 8. Arta, arta în general e, in acelaşi timp, o consolare şi o putere. Adversarii poeziei au fost cei dinţii care au simţit, cu o sensibili­tate în alarmă, puterea care rezidă în poe­zie. Aceasta nu e un simplu divertisment chiar şi atunci cînd pare că se joacă. Poetul îşi asumă, cuvîntînd, răspunderi ce depăşesc sfera strict estetică, răspunderi etice, politi­ce şi altele. Astfel, poezia politică nu este doar cea care celebrează sau condamnă acte politice. Ea este, in sine, expresia unei po­ziţii politice. In acest sens, cel mai semnifi­cativ poet politic al lumii cred că este, to­tuşi, Dante. 9. O comunicare subiacentă cum se cuvine să fie aceea între izvorul ascuns, îndepărtat şi rîurile care aleargă la vale. 10. Cuvintele lui Aristotel din Poetica IX sunt încă actuale. îmi îngădui să le transcriu : „istoricul nu se deosebeşte de poet prin a­­ceea că unul se exprimă în proză şi altul în versuri (de-ar pune cineva în stihuri toată opera lui Herodot, aceasta n-ar fi mai puţin istorie, versificată ori ba), ci pentru că unul înfăţişează fapte aievea întîmplate, iar ce­lălalt fapt e ce s-ar putea intîmpla. De aceea şi e poezia mai filozofică şi mai aleasă de­cît istoria , pentru că poezia înfăţişează mai mult universalul, cită vreme istoria mai de­grabă particularul“. 11. Puriştii obişnuiau mai demult să extra­poleze versuri din corpul unor poezii. Am putea renunţa la acest obicei alexandrin. Cu inteligenţa mea fără viitor, limitată fiind (o privesc şi eu, îndoliat) şi dacă nu ar fi adevărată declaraţia, spiritul meu ar străluci, mirat citesc acest chestionar pe care a binevoit să mi-l aducă o tovarăşă din ad­ministraţia „Luceafărului“, cineva care mi se pare a fi un model de omenie. Şi omenia mă emoţionează profund şi de loc nu mă intimidează. întrebările, rapid expediate, au tonul, accentul violent al unei somaţii, al unui ulti­matum. întrebările în sine, crede inteligenţa mea fără viitor, alungă, elimină conceptul de real şi ireal care defineşte frumoasa, mîndra Literatură. Căsătoria Pămîntului cu Cereasca lumină a lunei, este anulată, mirele şi mi­reasa aveau actele false şi călătoreau fără bilet. Dar îl întreb pe tînărul meu prieten Adrian Păunescu, pe care l-am cunoscut. Au trecut şase ori şapte ani (Evoc poemul său : Nu­mără, numără, tinere domn...). Să-mi spună d-sa, de la ce înaltă catedră vorbeşte ? Sen­­tenţele sale nu sunt ale suplinitorului, ci ale pedantului titular al înaltei catedre. De unde tonul acesta justiţiar ? Peste ocean dacă aş fi, aş recunoaşte fără dubiu, tonul acestui test, sunetul acestor investigaţii , prestigiosul institut Gallup. Acum, făcîndu-mi-se şi mie dor şi foame de lumină, voi răspunde la întrebarea cea din urmă a chestionarului , care consider a fi cel mai frumos vers al anului 1971... Da, iată. Nu este de fapt un vers, ci o epopee, este cuvîntul-miracol : ROMÂNIA. Leonid Dimov 1. Activitate­a spiritului pentru spirit, poezia poate fi găsită peste tot. Atunci cînd cizmarul meșterește un elegant pantof de damă, prefi­­gurînd miracolul unei gambe, înseamnă că el a fost animat de un principiu poetic. El nu este,n­icid­ecum animat de acest principiu însă, dacă îi vine să scrie pe bombeul unui pantof un vers din Iliada. Activitatea poetului e însă, prin definiţie, demiurgică. El e silit să construiască o lume care, prin corespunderi, să adaoge o aură de supremă­ intimitate lucrurilor. Aşa s-a şi în­tîmplat în poezia română modernă, care, da­torită lui Ion Barbu şi Lucian Blaga, ar ocupa intr-o ierarhie ideală primul loc în poezia eu­ropeană. Din păcate, redusa circulaţie a lim­bii noastre — ea însăşi aflată în rîndul celor mai de seamă limbi „încă“ poetice — şi neiz­­butirea traducătorilor, n-au permis omologa­rea acestui fapt. 2. Nu ştiu ce este proza. Constat, uluit, că ea există dar nu reuşesc a o defini. Detectez însă, cu precizie, imixtiunile poeziei şi, de cele mai multe ori, ele mă supără (spun „de cele mai multe ori“ pentru că, de pildă, Creangă şi Matei Caragiale rămîn neîntrecuţi). Dacă mă gîndesc la proza propriu-zisă, constat, cu spaimă în faţa incapacităţii mele, că am ră­mas la Dinicu Golescu şi la Ion Ghica. Masi­vul edificiu al prozei româneşti din prima ju­mătate a acestui secol îmi impune. Poezia ro­mânească din această perioadă, însă, a ţintit şi a nimerit mai sus. In anii din urmă (de după 1965), cînd s-au statornicit aşezările fi­reşti ale artei, proza nu s-a bucurat (avind în vedere specificul ei) de aceeaşi „libertate de mişcare“ ca poezia. A le compara nu mi se pare, de aceea, a fi ştiinţific. 3. Ce n-aş da să pot răspunde la această întrebare. Nu că s-ar opune cineva. Dar eu dau o mare pondere cuvîntului „direcţie“. 4.5. Eu cred că de la „Junimea“ încoace poezia românească n-a trăit un moment mai deplin decît acela din anii trecuţi. Ba, îndrăz­nesc să spun că niciodată efervescenţa, cali­tatea şi îndrăzneala producţiei poetice in an­samblu, nu au fost mai mari. Există într-unul din basmele lui Ander­sen o probă peremptorie , aceea de a simţi bobul de mazăre ascuns sub şapte perini. Dară am socoti că bobul de mazăre e poez­a, sunt convins că nenumăraţi poeţi sau cititori ar trece cu bine prin proba de mai sus. Din păca­­te nouă ne place mai mult „Fetiţa cu chibri­turi“ Care nici el nu-i un basm urît dar e mai trist. 6. Evoluţionişti şi nu retrograzi fiind ne dăm seama că revoluţia înseamnă o grăbire a unui proces mai mult sau mai puţin inevi­tabil. Momentul Rimbaud a fost, fără îndoia­lă un moment revoluţionar în poezie. Ca şi momentul Lautréamont. Ele au pregătit cloco­tul poeziei europene de la începutul secolu­lui. Poate ca tot ele o vor scoate din impasul în care a ajuns astăzi. Generaţia poetică din ţara noastră ar putea contribui mult la reali­zarea acestei nobile sarcini­­. Poezia nu este filosofie. Are unelte mult­ prea gingaşe pentru a putea scormoni in ro­cile fundamentale ale cunoaşterii. Din fiece poezie autentică însă, se poate „structura“ o filosofie sau chiar mai multe. Asta nu înseam­nă că poezia trebuie să fie o „ancilla philo­­sophiae“. 8. Următoarele versuri : Vir­o con go eo lig (Continuare în pag. a 7-a) Virgil Teof­orescu Emil Botta Necesitate şi dorinţă Marea iniţiatoare întrebări pentru întrebări Rezultantă a momentului istoric

Next