Luceafărul, ianuarie-iunie 1972 (Anul 15, nr. 1-26)
1972-01-01 / nr. 1
ANUL XV Nr. 1 (505) Sîmbătă 1 ianuarie 1972 8 pagini 1 leu Biblioteca mtiikipalǎ A Multă sănătate şi multă fericire lată, în munţi a început să ningă îmbelşugat, viaturile aspre ale finelui de an lovesc turnurile cu ceas ale Transilvaniei, măgurile cu oseminte ale Olteniei şi Valahiei, sus, în Moldova şi jos, în Dobrogea, de-a stingă şi de-a dreapta Muntelui-iată, Omul, se aud roţile dinţate ale vechiului an începînd să se îmbuce în roţile anului nou ; mai puternic decît totdeauna în anii din urmă, se aud pluguşoare ; peste oraşul Bucureşti pluteşte o ceaţă rodnică şi gustoasă, de a cărei margine atîrnă, moleşite, luminile electrice, de-a lungul şi de-a latul ţârii se întimplă ceva miraculos - şi aceasta este trecerea sfintă a timpului, neliniştea noastră că ne ducem şi neliniştea noastră că se nasc copiii noştri, aici, la răscrucea Carpaţilor răsăriteni, unde Dunărea se depune ca o liră cerească în Marea Neagră, unde există cuvîntul Doină şi cuvîntul Luptă, cuvîntul Pace şi cuvîntul Construcţie, cuvîntul Dreptate şi cuvîntul Socialism, cuvîntul Inimă şi cuvîntul Armă, cuvîntul Libertate şi cuvîntul Om şi omul însuşi în condiţia lui umană, în efortul, în încordarea, în îngrijorarea şi in victoria lui. Totdeauna finalurile şi finalurile de an nu pot face excepţie - sînt momente ale amintirii şi ale speranţei. Ne gîndim cum am trăit în acest an, ne gindim prin cite am trecut fiecare şi prin cîte vom avea de trecut, ne gindim cum a fost ziua de ieri şi cum va fi ziua de mîine, şi surîsul acesta - care iscăleşte gîndul amintirii şi speranţei - se datorează senzaţiei pe care noi, românii, o încercăm tot mai mult îr c anii din urmă, că de noi depinde ţara noastră şi că de noi depinde ziua noastră. Şi, pe cit de omeneşte posibil, aripile noastre bat în numele nostru şi noi suntem răspunzători, in faţa istoriei, de această bătaie de aripă. Ne gindim cum am trăit, ne gindim cum trăim, ne gindim cum vom trăi. Oamenii noştri politici hotărăsc, în văzul nostru şi în numele nostru, liniile de dezvoltare ale ţării noastre şi nimic nu e mai reconfortant, între sentimentele colective, decît această posibilitate a participării poporului la propria sa istorie, şi nu a poporului ca masă amorfă, ci a poporului ca sumă de indivizi, mîndri şi particulari, ca sumă de culori şi de nuanţe, ce vor acelaşi lucru esenţial : dezvoltarea multilaterală a omului, socialismul complex şi omenesc pe pământul României. Uneori, desigur, vorbind despre oameni, noi nu mai realizăm cu suficientă concreteţe pe omul de rînd, chipul lui, grijile lui, necazurile şi bucuriile lui. Uneori, noi vorbim despre om ca despre o idee, şi asta este de multe ori bine, dar pentru a nu fi de multe ori rău e cazul să ne amintim, mai ales la sfîrşitul anilor, cînd ne gîndim la viitor, e cazul să ne aducem aminte măcar de un om viu, de un om cu trăsături în mişcare, de un om care trece prin faţa noastră şi are pentru o clipă lumină pe chip şi nume ori biografie în ochii noştri. Pentru scriitorii care au însoţit măcar o dată pe conducătorii Partidului şi Statului nostru, in vizitele lor de lucru prin ţară, ca şi pentru oamenii care au fost vizitaţi de conducători, un lucru a rămas memorabil : grija acestor conducători pentru om. Ar fi inutil să mai subliniem că oamenii politici au datoria, întîi de toate, de a rezolva în principiu problemele mari ale colectivităţilor pe care le conduc şi că rezolvarea pentru fiecare om decurge din rezolvarea la nivel general, singurul mod de a da rigoare şi ritm, iar nu privilegii, membrilor societăţii. Acesta e un lucru clar şi n-am vrea să insistăm asupra lui. De la rezolvarea de principiu la omul viu e însă o distanţă pe care nu toate soluţiile o străbat, în toate împrejurările. Şi atunci în armonia socială intervin dizarmonii, stări negative ce-şi caută soluţia in cadre individuale, cu forţă de exemplificare. Mii de cetăţeni ai acestei ţări, între care şi scriitori, au fost martori ai grijii cu care trece tovarăşul Nicolae Ceauşescu printre oameni, încercînd în fiecare moment să dea curs cererilorşi dorinţelor lor, necazurilor şi grijilor pe care le au. Conducătorul nostru ştie - tocmai atunci cînd este ovaţionat şi aplaudat de mulţime - să vadă acolo, printre oamenii fericiţi, şi pe acel om nefericit ce doreşte dreptate, o viaţă mai bună, mai fericită. Iar urarea cu care aproape totdeauna secretarul general al partidului încheie cuvîntările sale „Vă doresc multă sănătate şi multă fericire“ nu are numai o valoare de adresare colectivă, ci şi individuală, omenească. Intr-un memorabil moment al istoriei partidului nostru, la plenara din noiembrie, tovarăşul Ceauşescu a definit acest mod de a fi cu cuvintele „comunist de omenie“. Desigur, zestrea cu care intrăm în anul nou, după acest 1971, este privită din punctul de vedere al saltului calitativ incomparabilă. Luminată de cele două flăcări - a 50-a aniversare a creării Partidului şi plenara din noiembrie — fiinţa acestei naţiuni a devenit mai matură, în acest an ale cărui ultime secunde la petrecem cu gindul, acum. Ce vom spune mîine despre 1971 ? Vom spune că a fost un an al omului, un an al încordării şi al muncii dificile, un an al conştiinţei şi al exigenţei, unul din acei ani determinanţi pentru destinul României, unul din acei ani în care cele 21 de milioane de cetăţeni ai acestei ţări, români precum şi aparţinînd naţionalităţilor conlocuitoare au acţionat ca unul pentru marele lor ideal : comunismul, pacea, libertatea constructivă. O adincă emoţie cutremură aripile acestui zbor al nostru, acum, cînd anul 1971 devine tot mai mult o întrebare pusă anului 1972. Şi nu numai anului 1972. Ci viitorului, viitorului infinit, de nelinişte, de muncă, de grijă şi de speranţe, viitorului spre care construcţiile de azi şi de ieri, turnurile cu ceas din Transilvania, măgurile pline cu oseminte ale Olteniei şi Valahiei, pădurile Moldovei şi steagurile de sare ale Dobrogei se întorc în clipa aceasta, înfiorate de aceeaşi emoţie. LUCEAFĂRUL Odor SeiuLSccvlas.] REVISTA NOASTRĂ VĂ ON CĂLDUROS ,NU MULȚI ANI!“ Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Săptâmînal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România Un an intre ceilalţi Ciudat e sa izolezi un an literar din curgerea tuturor! O tradiţie (poate mai mult decit atit, poate chiar necesitatea resimţită în orice arie culturală de a se trece în revistă valorile in fixare) umple de fiecare dată revistele din preajma Revelionului cu „bilanţuri" : cele mai bune cărţi ale anului in diferitele genuri literare. E, de fiecare dată, o încercare sortită, deopotrivă, succesului şi insuccesului, iniiiului, fiindcă, in linii mari, critica „vede“ destul de bine scrierile de calitate, multe din intimplările şi verdictele ei s-au verificat a fi corecte ulterior. Insuccesul îşi are şi el partea lui in această operaţie, justificările sale fiind multiple : jocul proporţiilor — ceea ce pare mare de aproape, abia se mai zăreşte din depărtare — prestigiul dinainte ciştigat al unor autori, influenţind asupra receptării critice a unor creaţii noi, diversele laşităţi ale criticii in faţa unor impetuoase infatuări, nepriceperea limpede a altora... etc. etc. Memoria noastră se sprijină pe prea multe accidente, e influenţată de afect. Cind trebuie să înşirui nume după nume, o brumă de obiectivitate este imperios necesară, subiectivitatea fiind bine înţeleasă. Ca atare, vom presupune că orice semnatar al unui asemenea bilanţ literar şi-a revizuit informarea editorială şi că omisiunile sale nu sunt doar scăpări, ci hotărite treceri sub tăcere. Noi, aşternindu-ne (cu un zel minim) la întocmirea acestui articol, am căutat să recapitulăm cărţile apărute, de-a lungul, ca miine, decedatului 1971, prin răsfoirea unor colecţii de reviste. Astfel incît omisiunile ce se vor constata — cu excepţii pe care omeneşte le va putea accepta oricine: ne referim la perioada tulbure de la începutul oricărui an cînd cronicarii vorbesc despre volume mai vechi şi cind se poate intimpla să crezi că o carte proaspătă, abia ieşită din teascuri, e una recuperată din luni trecute, e posiil, de asemenea, să trecem cu vederea, neintenţionat lucrări prea de curind apărute, acum, in ultimele săptămini ale lui 1971 — orice alte absenţe, in rest, sunt voite de semnatar. Cum n-am încetat să repetăm, pentru noi istoria literaturii nu este un şir de cărfi, ci procesiunea misterioasă, pe suport social-istoric, a unor identităţi creatoare , astfel că nu vom spune că 1971 este anul cutărei şi cutărei cărţi (e atit de ademenitor tonul ferm — de fapt, superficial ! — folosit de unii cu asemenea prilejuri), ci vom reaminti cititorilor, celor care incă se mai bizuie pe eventualul Ilie CONSTANTIN (Continuare in pag. a 7-a) Continuitate şi aprofundare Intr-o încercare de cuprindere totală şi oarecum festivă, cum este cea de faţă, cuminte ni se pare a ne concentra atenţia asupra a ceea ce am numi mişcarea de subtext funcţional existentă, a fenomenului literar curent. Ideea de a puncta cu observaţia atit în sensul accentuării şi reevaluării elementelor de continuitate, cit şi în acela al sesizării eventualelor amendări şi restructurări ce se produc între timp, iată care ni se pare a fi raţiunea unor însemnări precum cele de faţă. Anul literar 1971 nu credem să se fi distins, în comparaţie cu unii dintre anii precedenţi, prin cîteva gesturi spectaculoase, circumscrise unui gen sau altul. Pe de altă parte, socotim de-a dreptul exemplară continuarea procesului de adîncire a literaturii româneşti a anului 1971 în propria-i conştiinţă estetică, dintr-o perspectivă istorică şi socială tot mai matură, totmai încărcată de spirit responsabil , ceea ce are loc, nu odată, cu preţul unor confruntări, pe cît de dramatice, tot pe atit de fireşti, între tendinţe şi opinii deosebite, dar care, în esenţă, nu-şi ignoră apartenenţa la spiritualitatea complexă a epocii noastre şi a poporului român. Sigur, oglinda vie a fenomenului, şi anul acesta, trebuie s-o constituie, în primul rînd, creaţia literară însăşi, adică volumul de poezie, de teatru sau nuvele, ori romanele ce cad realmente în unghiul de interes al cititorilor şi al criticii literare. Şi, intr-adevăr, argumentele de această natură nu se lasă mult aşteptate în niciunul din genurile amintite. In materie de poezie, ultimelor cărţi ale regretaţilor Miron Radu Paraschivescu şi Dimitrie Stelaru li se alătură acelea semnate de Emil Botta, Nina Cassian, Radu Boureanu, Cezar Baltag, Ion Caraion, Virgil Teodorescu, Vasile Nicolescu, Aurel Rău, Mircea Ciobanu, sau altele — recent apărute — semnate de Constanţa Buzea, Ileana Mălăncioiu, Adrian Păunescu, Gheorghe Tomozei, George Alboiu, Mihai Ursachi, Ion Drăgănoiu — şi care nu vor întîrzia, suntem convinşi, să se bucure de adeziunea cititorilor şi a comentatorilor literari. La rîndiul ei, proza epică — poate mai săracă decit în alţi ani — se remarcă prin cărţile semnate de prozatori în general mai tineri : Alexandru George, Alexandru Simion, Sorin Titel, Petru Popescu, Alexandru Deal. Fireşte, nu trebuie pierdută din vedere nici reeditarea în acest an a unora din operele de primă mărime ale prozei româneşti contemporane, aparţinînd lui G. Călinescu, Zaharia Stancu, Marin Preda, Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, D. R. Popescu, Constantin Chiriţă, Al. Ivasiuc ş.a. Iar „recuperări“ precum cele din Sadoveanu, Voiculescu, Heiban, sau Blecher îşi revendică şi ele locul în rîndul realizărilor de frunte ale activităţii editoriale consacrată fenomenului epic (într-un fel) contemporan. Poate că ne înşelăm, dar din extrem de zgîrcita producţie editorială consacrată cărţii de teatru, spre deosebire de anul 1970, anul acesta n-am reţinut decît volumul lui Teo- Nicolae CIOBANU (Continuare in pag. a 7-a) Marţi 4 ianuarie 1972, orele 18, la prima sa şedinţă din anul 1972, Cenaclul revistei „LUCEAFĂRUL“ va fi onorat de două prestigioase prezenţe: EUGEN JEBELEANU va citi din noua sa carte de poezii „POARTA LEILOR“ MARIN PREDA va citi un fragment din noul sin roman MAURII, SINGURATIC“ (in curs de apariţie) Desen de TUDOR JEBELEANU PUNCTE DE VEDERE Televiziunea poate face concurenţă literaturii ? În urmă cu cîteva săptămini, colegul Adrian Păunescu vorbea — tot în coloanele revistei „Luceafărul" — de faptul că la noi televiziunea încă nu face concurenţă literaturii. Afirmaţia cred că poate da naştere unei discuţii cît se poate de fructuoase asupra relaţiilor pe care le are cu literatura cel mai nou mijloc de comunicare şi aş spune cel cu o influenţă, pozitivă sau negativă, care aşa cum demonstrează statistici străine duce la schimbări uluitoare ale curentelor de opinie1). Ce concurenţă poate face televiziunea literaturii — astăzi sau mîine — şi mai ales dacă putem vorbi de concurenţă între aceşti doi termeni. Dacă pornim de la treapta cea mai de jos a discuţiei şi anume factorul tip trebuie să fim de acord cu toţii că televizorul răpeşte în bine sau în rău un număr de ore omului pe care acesta îl dăruia înainte fie teatrului, fie cinematografului, — spectacolului in general — şi cărţii. În chip empiric se vorbeşte de comoditatea individului care „inhalat şi papuci" consumă arta ca pe orice alt produs fără să mai facă nici cel puţin efortul deplasării spre sala de spectacol. Dar oricît ni s-ar părea de banale aceste adevăruri şi la îndemîna oricui ele ascund un mare adevăr psihologic , televiziunea contribuie — în fond — la restrîngerea cîtorva din dilemele pe care le trăieşte omul modern. Nu mă refer numai la opţiunile şi dilemele morale sau de idei şi ele destul de numeroase şi adeseori dramatice ci la invazia bunurilor — pe care noi încă nu o cunoaştem în toată plenitudinea ei — care ne pune în faţa necesităţii de a alege pînă şi amănuntele vieţii sale de fiecare zi. Şi atunci televiziunea îl ascuţeşte de cîteva dileme în ceea ce priveşte distracţia , evaziunea prin film, teatru , delectare prin muzică, instruirea prin cultură2). în faţa lungilor liste de piese de teatru, filme, rafturilor de cărţi ce se reînnoiesc zilnic toate reprezentind un risc şi nu o certitudine, cititorul se simte adeseori dezorientat şi atunci preferă comoditatea selecţiei făcută de alţii. Iar dacă aceasta mai are şi girul unui mare nume de actor, cîntăreţ sau autor atunci cu atit mai bine. Deci o parte din timpul pe care omul îl destina pînă acum lecturii este furat de televiziune. Tn bine — în rău ? Nu cred că avem pînă acum — maiales în ţara noastră — datele ca să dăm un răspuns exact acestei întrebări care priveşte deopotrivă şi celelalte crte. Dar dispunînd de mai puţin timp el este obligat la o selecţie, are să citească ce este mai bun, sau ce este mai sigur, sau ce este mai verificat în timp. Şi atunci în chip indirect televiziunea îl obligă să se îndrepte la operele de primă mărime, să rişte mai puţin cu autori şi opere al căror nume nu-i spun mare lucru. Şi aceasta cu atit mai mult cu cît noţiunea de cultură generală începînd încă de pe primele trepte ale şcolii include mai întîi operele capitale. Această funcţie conservatoare a televiziunii se argumentează din două puncte de vedere : cele mai multe din ciclurile de succes pe tărîmul iniţierii culturale şi artistice folosesc cum este şi firesc ca material ilustrativ lucrări clasice3), indiscutabile sub raportul valorii artistice şi al puterii de a exemplifica în chip ideal un gen, un curent, o structură artistică. Şi este iarăşi firesc ca omul care nu le cunoaşte — mai ales cînd ele îi sînt prezentate parţial — să fie tentat de acestea fie de alte opere ale autorului respectiv sau de cele din aria lor de expresie care au fost într-un fel sau altul amintite1). Apoi serialele televiziunilor mondiale (exclud pe cele de aventurişi poliţiste) pornesc fie de la capodopere ale prozei şi dramaturgiei (Forsyte Saga, Casa Budenbrock, Doamna Bovary, Punct şi contrapunct etc) fie de la romanele populare ale vremii lor (vezi abundenta producţie a televiziunii franceze după Dumas sau a englezilor după Dickens). Un bun serial de televiziune aduce după sine vînzarea cărţii aşa cum s-a întîmplat la noi cu multe din serialele „de luni“ care au sporit „ritmul de desfacere" al unor cărţi ce trecu- Valeriu RÂPEANU (Continuare în pag. a 6-a) Mărturii despre Ion Ţuculescu - Dintr-o convorbire cu dr. Maria Ţuculescu - Stătea în genunchi şi picta — V-aş ruga să indicaţi cîteva locuri de unde îşi procura culorile pentru pictură Ion Ţuculescu. — Cînt trecea peste graniţă, toţi banii îi băga în culori, de obicei, culori extra fine. Grija că i se vor termina culorile era un chin pentru el. Incît făcea chiar abuzul de a transforma uneori casa într-un adevărat depozit de culori.— Unde sînt situate casele în care a trăit, sau a lucrat temporar Ion Țuculescu ? — Voi aminti cîteva. Prin 1925, știu că a locuit pe strada Postelnicul Firu, din Craiova. Student fiind, la Bucureşti, a locuit o vreme la Căminul mediciniştilor. După ce ne-am căsătorit, la început, am locuit într-o mansardă, la etajul 8, pe strada Tache Ionescu nr. 27, în Bucureşti. De acolo, ne-am mutat la o soră a mea, pe B-dul Mărăşti. Am rămas o iarnă acolo. Pe urmă, ne-am stabilit în casa pe care nu am mai părăsit-o, în str. Lizeanu din Bucureşti. — Localităţile din ţară unde a trăit perioade mai îndelungate Ion Ţuculescu ? — La Sinaia, la Institutul ştiinţific al profesorului Biznoşianu, a lucrat timp de 3 ani la un studiu asupra furnicii de pădure. Manuscrisul acestui studiu s-a pierdut. Cine l-a găsit nu a avut bunătatea să-l restituie, pentru a fi publicat. Pe urmă, Ion Ţuculescu a lucrat ani de-a rîndul la Institutul de la Agigea și în laboratorul de la Techirghiol-sat. La Mangalia, de asemenea, a locuit şi a pictat mult. Locuia de obicei, cînd se apuca să picteze, în împrejurimile mării, în casa unui ţăran. Ii plăcea o cameră modestă, aranjată cu gustul sobru al omului de la ţară. A locuit şi a lucrat, de asemenea, la Costineşti şi la Schitu, în toate aceste localităţi din preajma mării a pictat mult. Picta cîte două pînze pe zi. — Spuneaţi că a distrus multe lucrări. Au avut şi lucrările pictate pe malul mării aceeaşi soartă ? -r- O parte. Dacă i se părea că o lucrare aminteşte de stilul altui pictor o distrugea. — Cînd nu a mai ieşit la peisaj, unde a pictat Ion Ţuculescu ? — Ion Ţuculescu n-a avut niciodată ceea ce se cheamă un atelier. (Continuare in pag. a 3-a) ichita stănescu orfeu în vechea cetate Poetul, cu un şoim pe umăr intră în cetate. El se simte foarte tulburat şi întocmai ca steaua Canopus, cea din emisfera australă cea văzută numai de cei care poartă ochelari la inimă. Nu-l vede nimeni pe poet. Unii nu-l văd pentru că nu au vedere. Alţii nu-l văd pentru că nu au inimă. In fine restul nu-l văd pentru că nu sunt. Toţi însă spun în cor : Poetul nu este de băut, deci nu-l înţelegem! Poetul nu miroase cum floarea. Cum putem să-l înţelegem cum putem să luăm ceea ce nu miroase ca floarea drept floare ?! Poetul merge pe strada cea mare. Du-te dracului îi suflă şoimul de pe umăr du-te dracului de prost îi suflă şoimul de pe umăr. Poetul se face că n-aude nimica. Am văzut cu ochii mei un poet intrînd în cetate. El ţinea în mina dreaptă, în pumnul lui drept un şoim sugrumat.