Luceafărul, iulie-decembrie 1972 (Anul 15, nr. 30-53)
1972-10-14 / nr. 42
ANUL XV Nr. 42 (546) Sîmbătă 14 octombrie 1972 10 pagini 1 leuLuceafărul ARAGON LA 70 DE ANI • PROZĂ • POEZIE • ARTE • ESEU • Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Săptămînal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România *i Sarcină infinită Pentru scriitorul autentic nu există vacanţă, prin specificul ocupaţiei sale, el se află într-o permanentă „documentare“. Acasă, pe stradă, în redacţii, în şedinţe, oriunde, viaţa lui se confundă irezistibil cu meseria pe care o face deoarece meseria lui nu cere nici mai mult nici mai puţin decît să-şi cunoască semenii *şi să se cunoască pe el însuşi, cît mai bine cît mai multilateral, în toate împrejurările vieţii. Sarcina infinită deoarece limitele obiectului de cunoscut nu sînt fixe, ele se prelungesc la nesfîrşit într-o reţea de relaţii care situează omul în interiorul unor categorii din ce în ce mai complexe. Un roman contemporan înfăţişa destul de interesant drama unui scriitor care începînd să scrie biografia unui personaj îşi dădea seama că pentru a duce la capăt în mod ideal sarcina pe care şi-o propusese, ar fi trebuit să scrie, de fapt, istoria lumii. Nu este chiar o exagerare ci numai o transpunere în absolut a unui adevăr pe care-l resimte orice observator autentic al vieţii omeneşti în integritatea relaţiilor ei. De aceea nu este surprinzător că o imperioasă nevoie interioară îl împinge pe scriitor în afara mediului său obişnuit, în căutarea unei documentări suplimentare care să-i lărgească orizontul cunoaşterii, să-i înlesnească o relaţie mai adevărată şi mai interesantă chiar cu propriul său mediu şi chiar cu el însuşi, dintr-o perspectivă socială şi istorică mai amplă, în mod ideal această perspectivă ar trebui să se confunde cu aceea a poporului în mijlocul căruia trăieşte scriitorul. O aspiraţie loială spre adevăr şi spre împlinirea unui ideal artistic, îl îndeamnă pe scriitorul autentic să plece în documentare pe un şantier, într-o fabrică, într-un sat, acolo unde viaţa socială îi poate înlesni o viziune mai profundă şi mai exactă asupra propriului său efort, asupra sensului dinamic al colectivităţii istorice din care el însuşi face parte. A scrie despre un alt mediu social, despre o altă generaţie decît aceea din care face parte, despre o altă existenţă decît aceea al cărui erou este el însuşi, înseamnă de multe ori pentru scriitor nu numai o verificare a forţelor sale artistice şi a capacităţii sale de a-şi apropria o experienţă de viaţă mai largă. Acest lucru poate implica în acelaşi timp şi o nouă potenţare a experienţei sale personale, poate determina o răscolitoare iluminare, o înţelegere superioară a lumii şi a vieţii. Cu condiţia ca asemenea incursiuni în viaţă să se facă sub semnul riguros al unei reale însuşiri a noii experienţe. Un tînăr scriitor a trimes redacţiei noastre o schiţă care descria amănunţit drama unei femei de o ,anumită“ vîrstă, consumată de singurătate şi tristeţe. O clipă, norocul îi surîdea eroinei sub perspectiva unui ,,domn“ de asemeni singur care voia să o cunoască în vederea unei eventuale căsătorii. Dar, fatalitate, un infarct opreşte inima pretendentului, căsătoria se confundă cu funeraliile. „Documentarea“ tînărului scriitor era vizibil livrescă, construcţia schiţei altfel nu rău scrisă, reproducea poate involuntar, o schemă speculată literar de inexistenţialism, de adepţii filosofiei absurdului. Dar nu aceasta era cel mai mare defect al schiţei respective, ci faptul că totul în ea era făcut, inautentic. Tînărul autor nu putuse intui decît foarte superficial drama unei femei nemăritate, de o „anumită” vîrstă. El îşi încercase puterile într-un domeniu în care avea cele mai puţine şanse de a izbuti. Prospeţimea, autenticitatea observaţiilor nu se simţeau nicăieri. în acelaşi timp, acest tînăr autor, absolvent al unei facultăţi se afla permanent în „documentare”, trăind într-un cămin de studenţi, căci nu avea, deocamdată, locuinţă. Aceste greutăţi reale pe care el însuşi le întîmpina nu i-au „inspirat” nici o schiţă dar drama la care s-a oprit a fost, cum se vede, aceea a unei femei trecute de prima tinereţe. începuturile scriitoriceşti sînt fireşte aproape în chip fatal, ghidate de modele literare existente. Dar sunt tineri scriitori care vin de pe un şantier, dintr-o călătorie prin ţară cu un reportaj de o prospeţime uimitoare. Au văzut ei înşişi, cu ochii lor, fără nici un ecran literar intermediar, Viaţa. Sau au fost învăţători într-un sat şi-au scris ce-au trăit acolo. Pentru asemenea debutanţi, meseria începe să se confunde cu viaţa şi viaţa cu meseria. Nu sunt oare ei primii scriitori de mîine ? Luceafărul 0 0 . Acest număr este ilustrat cu desene de MIHU VULCANESCU ÎN ACEST NUMĂR: Proză de Teodor Mazilu Versuri de Gheorghe Tomozei De vorbă cu Ion Țiriac Durabilitate Cine a ucis pe regele Alexandru al Iugoslaviei ? Nu mai mi-aduc aminte ! Nici crima ucigaşului, nici faptele regelui, bune-rele cum or fi fost, n-au urme în memoria mea. Ca să dau întîmplării un conţinut, ar trebui să recurg la enciclopedii şi tratate ori la memoria unor contemporani mai amatori de fapt divers. Dar eposul popular sîrb, de exemplu, lupta eroică împotriva cotropirii hitleriste sau versurile prietenului meu Vaskó Popa sínt gravate definitiv, în granitul memoriei mele. A propos de ce spun aceasta ? A propos de nimic deosebit. De ani de zile, cînd nu sînt în şedinţe ori n-am cursuri cu studenţii, m-am deprins asta nu între pereţii unei camere, ci între rafturi de cărţi înalte pînă în tavan şi între mormane de reviste şi manuscrise ale mele ori ale altora. Singură crăpătura din tavan, prin care se strecoară apa cînd plouă îndelung ca şi acuma bunăoară, în toamna lui 1972 îmi aminteşte că mă găsesc într-o casă omenească menită unei încete dărîmări şi, cîndva, finalei prăbuşiri, dacă nu i-o va lua înainte demolarea. ■Caisul din faţa casei, plopii şi teii de pe stradă, în plină desfrunzire, mi-ar vorbi la fel, de veşnica trecere, dacă n-ar cunoaşte viclenia lor tăinuită în rădăcini , la primăvară iarăşi vor înmuguri şi vor înflori. Poate şi propriile mele mădulare mi-ar vorbi la fel, dacă le-aş da ascultare şi nu aş şti foarte bine că nu sînt nici prima, nici ultima vietate pe această planetă veche de cîteva miliarde de ani, probabil nu singura populată în Cosmos. Tocmai de aceea nu mai aplec aşa de uşor urechea la glasul galbenelor foi de vînt nici la plînsul picăturilor de ploaie furişate prin crăpăturile zidurilor. îmi zic şi eu ca toţi umilii urmaşi ai marelui nostru Eminescu : Vreme trece, vreme vine... Deci trece, dar şi vine ! De fapt în aceste cuvinte e glasul cărţilor, al celor înţelepte, cu omenescul în ele strîns ca vinul vechi în ulcioare. Desigur că am păstrat pe cele bune, pe acelea care, ca să parafrazez pe N.D. Cocea, conţin vin de viaţă lungă. Nu-i în ele ştiinţa longevităţii, ci a duratei despre care vorbeşte păstorul cu oaia năzdrăvană din cîntecul Mioriţei, de care vorbesc piramidele, Cîntarea Cîntărilor, poemele homerice, picturile rupestre, sculptura lui Rodin şi însuşi acest Univers fără început şi fără sfîrşit sau cu atîtea începuturi şi sfîrşituri şi tot atîtea începeri şi reînceperi. Fireşte cărţile nu sînt organisme vii supuse legilor ontogenezei şi filogenezei, nici materie anorganică nu sînt, prin conţinut, şi ca atare sînt scutite de procese chimice, fizice ori radioactive. „Visul unei nopţi de vară" al lui Shakespeare este acelaşi în eternitate ca operă artistico-literară. Acesta-i acel „monumentum aere perennius", acel „non omnias moriar" din epilogul cărţii a lll-a a odelor lui Horaţiu. Acesta este izvorul de lumină care radiază fără să se consume, dă căldură spirituală fără să aibă nevoie de combustibil. Consumul, poate istovitor, s-a făcut odată prin actul de creaţie, care exprimă năzuinţa de perpetuitate a vieţii şi de înfrîngere a oricărui obstacol, inclusiv moartea. Căci opere artistice care să predice sinuciderea generală şi renunţarea la existenţă sînt pînă la urmă refuzate de om. Bocetul însuşi nu-i decît un protest împotriva morţii. Nu-i de mirare că de la actul de creaţie s-a ajuns la neţărmurita încredere în puterea cuvîntului şi la primordialitatea lui : la început a fost Cuvîntul ! Adică Logos. Acel Logos care s-a tradus în : Fiat Lux ! Să se facă lumină, adică ordine. De la aceasta porneşte şi Descartes cu al său Cogito, cuget, mă îndoiesc, deci sînt. Dintr-o dată subiectul se desparte de obiect, iar conştiinţa reflectă în continuare lumea în multilateralitatea ei, însăşi conştiinţa la rîndul ei văzîndu-se pe sine şi fiind reflectată. Iar actele ei devin ştiinţă, literatură, artă, civilizaţie şi cultură, cu un cuvînt construcţie specific umană, care acceptîndu-şi existenţa în timp şi spaţiu, caută mereu să se sustragă temporalităţii. Iar pe aceasta să împingă viaţa spre imortalitate, inalterabilitate în esenţa ei. Totuşi această tendinţă nu este stricta operă a Cuvîntului, originea procesului trebuind să fie căutată în rădăcinile vieţii înşile. Mai zilele trecute am vorbit cu nişte ţărani care-mi spuneau că din cauza ploilor din această toamnă, începută aşa de timpuriu, dă apa peste ei, încît în curţi nu se mai vede pămîntul. Găinile nu mai vor să coboare din pom, — jos nu mai e elementul lor, dimpotrivă. Stau pe ramuri pînă cad moarte. Fireşte că raţele sînt încîntate de mocirla ce a dat peste ele. Se vorbeşte adeseori de sinuciderea în masă a delfinilor. Cîte o turmă de delfini urmărită de o haită de balene numite criminale (Orcinus orca) nişte adevăraţi lupi de mare se refugiază în apele mici de la ţărm, unde, înghesuită, nu poate trăi, dar nici duşmanul de moarte nu răzbeşte pînă la ea. Pentru nimic în lume, însă, turma nu se mai întoarce în apele mari, iar exemplarele duse cu forţa în larg revin cît poate de repede la turma condamnată să se stingă încet. în locul unei morţi sigure este preferată agonia prelungită. Viaţa rezistă cît poate, pînă la extrema limită. Delfinul mai are un obicei curios. Primul gest al mamei după naşterea puiului este să-l ridice cu botul, ca să respire. Cînd îi moare puiul face acelaşi lucru : îl ridică şi-l fine la aer, „ca să învie“. Mai mult, un delfin ucide în luptă un tînăr rechin, care cade la fundul apei. Delfinul învingător îl ridică la suprafaţă, ca să respire, ca pe propria progenitură. E cunoscut că pachidermele, ca de altfel mai toate animalele, îşi iubesc şi apără cu orice preţ puii. O mamă de rinocer stă lîngă puiul ucis şi-l apără pînă ce cade ea însăşi istovită de foame lîngă el şi moare. La unele maimuţe, masculii constituiţi în ariergardă, cînd sînt atacate de mari fiare carnivore, acceptă să fie sfîşiate, numai ca să scape femelele şi copiii. Exemplele, luate din cele mai variate speţe animale, sînt nenumărate. Viaţa cu orice preţ. Chiar cu riscul vieţii ! Există aici un fel de credo quia absurdum, care este adevărat şi pentru om. Doar că la noi Cuvîntul caută îşi găseşte rafiuni, pentru apărarea cu orice preţ a esenţei vii, chiar atunci cînd acestea sînt de ordin metafizic ori de ordin vădit istorico-social. Desigur că Horaţiu nu mai trăieşte deloc ca persoană fizică, nici mormîntul nu i-l mai ştim, dar cine i-ar putea nega „prezenţa“ printre noi, mult mai „vie“ decît a mii şi milioane de cetăţeni vii în sensul propriu al cuvîntului sau al unor morţi pe ale căror morminte încă nu s-au veştejit coroanele de flori şi nu s-au uscat lacrimile rudelor apropiate. E vorba aici de o durată mai tare ca dintele vremii, sau, mai modest spus, durabilitate. Vremelnicia ne paşte şi aşezămintele omeneşti şi visele. Cu toate acestea noi constituim în perspectiva anului 1990 şi încă mult dincolo de anul 2000 al erei noastre, convinşică se va menţine cel puţin atît cît spunea Charles Baudelaire celei care va mucezi printre oseminte : „Alors, 6 ba beauté ! dites â la vermine Qui vous mangera de baisers Que j’ai garde la forme et l'essence divine De mes amours decomposes!" Noi cei născuţi subt steaua comunismului învingători nu vom ridica piramide-morminte pentru faraoni, care să înfrunte veşnicia, nici cărţi nu vom scrie pentru proslăvirea morţii. Noi visăm şi ne străduim să înfăptuim pentru urmaşi nişte aşezăminte mai trainice ca piramidele şi să lăsăm nişte cărţi pentru cinstirea vieţii. Mihai Belliuc Conversaţii Stăm pe verandele mării la ceasul arderii pînă la praf, pînă la pulbere, formele noastre, flăcări de toate culorile, vorbele noastre — pulberi de toate culorile. Vegetale, spirite vecine, o, alcooluri ! — Despre ce ai să scrii ? — se-ntreba, se-ntrebau — vorbele flăcări de toate culorile, scrumuri de toate culorile. Stăm pe verandele mării îndeletnicindu-ne cu vorbe de toate culorile. Florenţa Albu Gindul ce străbate cînturile Ne este dat să auzim frecvent că lectorul nu trebuie să înţeleagă ci să simtă poezia, pentru că poezia nu se poate explica, nu se poate traduce în concepte raţionale. Poezia este inefabil. Pe de altă parte, nici un alt reproş adus poeţilor nu se face mai des auzit în rîndurile cititorilor obişnuiţi decît reproşul că nu „înţeleg“ unele poezii. E inutil să adaug că producţiile artistice care rămîn pentru cititori ininteligibile sînt, în spiritul acestora, ca şi neavenite. Nu mi s-a întîmplat să aud pe cineva spunînd că a fost emoţionat, zguduit, îmbătat de frumuseţea unei poezii care, totuşi, a scăpat înţelegerii lui. Se pare că misterul însuşi, înainte de a ne putea tulbura, trebuie „conceput" ca mister. Cine are oare dreptate ? Cititorul a cărui pretenţie spontană este aceea de a ,,înţelege" ceea ce citeşti sau reflecţia specializată asupra literaturii care pretinde că structura poeziei este menită aprioric să scape, cel puţin uneori, înţelegerii, pentru că ea se adresează, principial altor facultăţi omeneşti ? ■ Astfel pusă chestiunea, dreptatea este, după părerea mea, neîndoielnic de partea bunului simţ, adică a cititorului, pentru a fi simţită, gustată, apreciată, poezia, trebuie să fie înţeleasă. Este ceea ce susţinea raţionalistul Camil Petrescu în plină vogă a ,,poeziei pure“ şi a abatelui Bremond, care dealtminteri este şi cel ce a identificat poezia cu „inefabilul". înţelegerea unei poezii nu numai că nu poate dăuna receptării ei corecte dar sporeşte, neîndoios, farmecul inefabil (dacă „poezie inefabilă“ nu este totuşi o contradicţie în termeni). Poezia nu se adresează unor compartimente izolate ale fiinţei umane ci omului întreg care, într-un anumit moment al zilei, simte nevoia să se concentreze reflexiv şi afectiv pentru a recepta mesajul transmis de semenul său, poetul. Un mesaj specific, nu însă specializat în stimularea sensibilităţii, să spunem, cu neglijarea totodată a intelectului. Poetul însuşi s-a angajat în creaţia sa cu toată fiinţa, s-a concentrat atît intelectual cît şi afectiv în vederea scopului său bine determinat. Cu privire la natura activităţii specifice, ştiinţifice sau artistice, care se diferenţiază pe fondul reflectării realităţii în cadrul vieţii cotidiene, citim în Estetica lui Georg Lukács, recent tradusă în româneşte: „...acela care se exprimă într-o formă atît de extrem specializată este întotdeauna omul întreg, dar cu această modificare dinamico-structurală foarte importantă că — spre deosebire de cazurile medii din viaţa cotidiană — însuşirile sale unitar mobilizate se concentrează oarecum in acel vîrf care este îndreptat spre obiectivaţia avută în vedere de el“ (p.129-130). Cu alte cuvinte, poezia este rezultatul mobilizării|| întregii personalităţi creatoare, în vederea unui scop specific, nicidecum produsul corespunzător unor forţe speciale care ar funcţiona separat şi independent de întreg. Eu cred că obiectivul, nobil şi inevitabil al oricărei opere de artă autentice, nu este altul decît acela de a înlesni omului revelaţia lui insuşi, revelaţia potenţialităţii sale complexe, multilaterale. De altfel am observat şi faptul nu este, cred, fără legătură cu ceea ce am spus pînă acum, că cele mai puţin interesante comentarii despre poezie sînt făcute de cei care nu au căutat să înţeleagă sensul general al unei poezii sau, atunci cînd este cazul, structura unui ciclu, coeziunea secretă a unui volum, ci s-au mulţumit să sesiseze spuma superficială a unor metafore şi să speculeze semnificaţiile lor parţiale, desprinse de întreg. Ori într-o poezie reuşită nimic nu este întîmplător iar în creaţia oricărui poet autentic există indiscutabil, un sens al întregului, o viziune generală care susţine într-un echilibru ideal, aş spune într-o coerenţă vibrantă, într-o tensiune cosmică, diversitatea cea mai autentică, punctele aparent cele mai îndepărtate în spaţiu. Cunoscuta declaraţie a lui Breton din Primul manifest al suprarealismului, după care imaginea cea mai puternică este aceea care „prezintă gradul cel mai înalt de arbitrar“ trebuie înţeleasă în chip dialectic, „hazardul obiectiv" fiind o idee împrumutată de teoreticianul suprarealismului de la Engels. Arbitrarul este adus în poezia suprarealistă în funcţie de necesitatea secretă a arbitrarului, necesitate care nu trebuie în nici un caz să scape nici cititorului, nici comentatorului şi fără de care arbitrarul însuşi ar înceta să fie arbitrar. Necesitatea care structurează orice poezie adevărată, este cu alte cuvinte, propriul ei înţeles şi acestui înţeles trebuie să-i răspundă în cititor o vibraţie spirituală complexă, altfel nu cred că se poate vorbi de o receptare reală şi deplină. Cu atît mai puţin am putea vorbi despre un sens umanist, despre revelaţia prin poezie a deplinei umanităţi a omului. Aceasta nu înseamnă însă a traduce poezia în concepte raţionale şi aici greşesc acei cititori care îşi închipuie că a „înţelege“ o poezie înseamnă a transforma in Georgeta Horodincă (Continuare In pag. 2) Surse de vitalitate Dintre marile sărbători ale muncii, „ziua petrolistului” semnifică o zi în care evocăm tradiţiile glorioase de luptă ale petroliştilor, munca lor neobosită şi în acelaşi timp slăvim într-un fel aparte, pămîntul ţării cald şi bun, binecuvîntat de natură, purtînd în profunzimea lui aurul negru şi gazele, valori naturale, surse de mare vitalitate ale ţării în care ne-am născut. Am ştiut întotdeauna ce înseamnă bogăţia naturală a unei ţări, ce reprezintă pentru progresul social-economic aceste resurse materiale şi mai ales în acest secol de vîrf al dezvoltării tehnicii şi ştiinţei înţelegem că bunăstarea vieţii noastre în viitor depinde atît de mult de aceste rezerve de materie primă ale pămîntului. In politica de industrializare socialistă a patriei noastre, se pune un accent deosebit de important pe lărgirea bazei de rezerve de hidrocarburi, pe dezvoltarea industriei de extracţie şi de prelucrare a ţiţeiului şi gazelor. Au apărut noi centre petrolifere : Argeş, Oltenia, Cîmpia Bărăganului. S-au construit rafinării moderne, s-au automatizat şi mecanizat lucrările de extracţie şi prelucrare a ţiţeiului şi gazului metan, fapt care a dus la dezvoltarea şi modernizarea unei importante ramuri a industriei naţionale. In toate rafinăriile din ţară s-a desfăşurat o largă acţiune de diversificare a producţiei care a dus la valorificarea superioară a ţiţeiului, la creşterea valorii produselor obţinute din materia primă supusă prelucrării. Dar ziua petrolistului nu este numai un bun prilej de a face un bilanţ al acestor realizări ci şi un prilej de scrutare a perspectivelor de evaluare a posibilităţilor de care dispunem. Obiectivele majore ale petroliştilor vizează în deosebi exploatarea raţională a rezervelor şi recuperarea completă a ţiţeiului din zăcămînt. Acum cînd în întreaga lume pămîntul pare secătuit de avuţiile sale se cuvine să preţuim ceea ce ne-a rămas, să precupeţim cu inteligenţă darul vital al pămîntului. De ziua petroliştilor ştim că s-au realizat mii de apartamente, cluburi, cămine culturale, şi importante centre de specializare în extracţia petrolului şi gazelor, dar mai ştim că tot de ziua lor, petroliştii au depăşit planul de producţie şi au realizat importante economii diminuînd pierderile de fabricaţie şi manipulare, înregistrînd astfel beneficii considerabile. Le adresăm un fierbinte salut, harnicilor muncitori care duc mai departe tradiţiile acestei munci dificile, şi ne închinăm pămîntului şi oamenilor lui, bogate surse nesecate de vitalitate. Observator