Luceafărul, iulie-decembrie 1972 (Anul 15, nr. 30-53)

1972-07-22 / nr. 30

I Intransigenţa literaturii Prin natura ei, literatura este o lectură sensibilă a universului. Nimic din ceea ce există nu poate constitui — teoretic — un tabu pentru curiozitatea nelimitată şi spiritul neliniştit al scriitorului. Bun şi rău, virtute şi păcat, nobleţe şi abjecţie, grandoare şi crimă, totul intră in raza de interes a literaturii cu drepturi egale deşi pentru un tratament diferit. Cuvintele pătrund cu uşurinţă în fibrele intime ale materiei şi în faldurii transparenţi ai spiritului pentru a scoate la iveală cu aceeaşi conştinciozitate, azurul şi puroiul. Scriitorul nu ezită să scrie cu lacrimi, cu sînge, sau cu mizgă şi, atunci cînd este cazul, să genereze „cuvinte potrivite“ din „mucigaiuri, bube şi noroi“. Dar amestecînd culorile pe această paletă vastă, el întinge totodată penelul într-un paradis şi într-un infern propriu. Odată cu culorile, penelul ia pe antenele sale şi o mică fărîmă de precipitat ideal, o imperceptibilă celulă de puritate şi de limpezime. Aceea dă intransigenţa literaturii. Intransigenţa etică, niciodată extrinsecă ci numai ca o altă faţă a nobilei frumuseţi, a valorii estetice, comunică literaturii marea ei forţă purificatoare. Intransigenţa etică este un adaos uman, raţional şi afectiv, care ajută apele tulburi ale vieţii să se clarifice şi să devină artă, adică viziune, concepţie, sens. Intransigenţa etică a literaturii spală sufletele noastre de contactul impur cu bubele şi cu noroiul, care fac şi ele parte din viaţă dar care într-o concepţie despre viaţă trebuie să-şi vădească vulnerabilitatea şi să poată fi, prin înţelegere, depăşite. Intransigenţa etică a literaturii ne consolează de cruzimile inevitabile ale vieţii ; chiar acolo unde adevărul literar cere ca binele şi dreptatea să parcurgă un drum mai sinuos trebuie să simţim înălţîndu-se săgeata pură a speranţei. îmi amintesc că analizînd luptele de clasă din Franţa între 1848—1850, Marx scria că progresul revoluţionar şi-a creiat in acei ani drum nu prin cuceririle saie directe „ci invers“, prin înfrîngeri, făcind, să apară o contrarevoluţie compactă şi puternică, un adversar .....prin ?■ cărui combatere partidul revoluţiei se maturizează, devenind un partid intr-adevăr revoluţionar". Deci chiar înfrîngeriie pot croi drum progresului; bătăliile pierdute de eroii literari pot întări încrederea noastră în necesitatea idealului. Intransigenţa inerentă este filonul de platină, metalul incoruptibil care ar putea susţine ca o axă inflexibilă îndreptată spre posteritate materialul, altfel degradabil, al cărţilor noastre. Georgeta Horodincă IN PAGINILE REVISTEI. REPRODUCERI DIN EXPOZIŢIA DE ARTA PLASTICA DESCHISĂ ÎN CINSTEA CONFERINŢEI NAŢIONALE A PARTIDULUI 4 V. GHEORGHE ILIESCU-CALINESTI: „OMAGIU" fiSapa-n condei şi brazda-n călimară“ O cultură modelatoare Şi mi se părea şi aveam convingerea că, de la tribuna Conferinţei Naţionale, secretarul general al partidului nostru, scruta cele trei feţe de timp ale patriei cu privirea inspirată a unui descălecător în lumea fericirii cucerite cu tenacitate şi eforturi excepţionale. Căci raportul adîncea bilanţul trecutului şi lumina prezentului ca apoi să proiecteze totul spre steaua comunistă a viitorului. Am participat la numeroase evenimente de seamă ale patriei noastre în aproape trei decenii de revoluţie; amintirile noastre sunt, de fapt, nişte anale din care literatura poate să-şi extragă sevele unei existenţe superbe. Dimensiunea istoriei noastre contemporane se amplifică însă necontenit, epopeia zilelor trăite urmînd să crească mereu în măreţie spre un viitor pregătit inginereşte. In palmaresul victoriei intră deopotrivă materia şi spiritul, spiritul fiind chemat la apel să modeleze materia în forme mai perfecte şi mai frumoase. Ştiinţa intră în lumea vibrantă a producţiei, artele ies şi ele tot mai mult necesare în for. Conferinţa Naţională, ridică, printre altele, şi această problemă a osmozei între cultură şi viaţă, a necesităţii unei culturi civice, modelatoare de conştiinţe umane. Chestiunea ţine de etica creatorului care este absolut liber să facă o cultură utilă sau nu, tot aşa însă cum consumatorul de cultură de astăzi sau de mîine este absolut liber să-l accepte sau să-l deteste. Cade în totală inutilitate, actul gratuit al creaţiei, jocul bengal al cuvintelor, fuga de miezul ideilor. Dovadă de neputinţă sau sterilitate, arta pentru artă pierde din teren nu numai în lumea comunistă ci pretutindenea unde bat inimi cinstite şi judecă minţi luminate. Artiştii evazionişti au căzut în desuetudine cam, de pildă, astrologii sau vracii. Mi se pare simbolică pasiunea cititorului pentru publicistică, ca pentru documentul cel mai viu şi mai credincios realităţii imediate. Am constatat în răsăritul şi apusul lumii aceiaşi mutaţie dinspre biografiile romanţate spre publicistica directă spre ancheta sociologică. Lumea nu mai are timp de pierdut cu fantomele şi iluziile goale. Ea vrea ca arta să-i fie de folos, s-o înnobileze. Cu atît mai mult într-un regim socialist unde domină problema educaţiei generaţiilor, a tuturor generaţiilor prin fluxul unei tinereţi continui, cultura trebuie să fie modelatoare, populară în sensul fericit al cuvîntului, democratică în acelaşi sens. Teama de simplism, de dogmă este falsă sau vicleană. De asemenea păcate posibile se teme numai scriitorul laş sau prost. Un artist care-şi cunoaşte bine puterile şi harul (există, orice s-ar spune, în autocontrol) va scrie bine şi curajos, despre realitatea care-i aparţine vital — va critica acid dar cinstit şi cu scopuri generoase, racilele existente în societatea în care respiră. Conferinţa pe ţară spune lucrurile răspicat, numeşte greutăţile cu luciditate, cere spirit critic şi autocritic, nu promite paradisuri imaginare trece prin luminile ştiinţei totul. Atunci de ce arta nu ar face la fel, de ce arta ar rămîne între cutele mic-burgheze a necontenitelor semne de întrebare şi uimire ? Cred că cele spuse cu privire la cultură in general, adica la ştiinţă, învăţămînt, arte — în raportul tovarăşului Nicolae Ceauşescu pot fi studiate cu folos şi aplicate în practică, de la actul de creaţie la gazetărie, de la şcoală la laborator. Numitorul comun rămîne contribuţia reală a culturii la procesul de educaţie a maselor. Restul este, cum ar zice Verlaine, „literatură“. Al. Andriţoiu TEODORA STENDL „LA DRUM’ „Mă adresez intelectualităţii din rîndul căreia s-au ridicat, de-a lungul secolelor, atîţia oameni luminaţi ce s-au pus în fruntea poporului, în lupta pentru eliberarea naţională şi socială , locul vostru este alături de muncitori şi ţărani ! Voi înşivă sînteţi sînge din sîngele lor“. NICOLAE CEAUŞESCU Umanism şi literatură în 1931 Ernst-Robert Curtius a ţinut la Berlin o conferinţă celebră care a însemnat un avertisment şi un strigăt de alarmă faţă de valul de barbarie ce se întrevedea. Tradusă in franţuzeşte, textul conferinţei a fost publicat în acelaşi an de „Nouvelle revue francaise“ sub titlul Abandon de la culture, iar în anul următor Curtius repetă ■ avertismentul tipărind Deutscher Geist in Gefahr. Avertismentul ilustrului critic și romanist reprezintă încheierea unui ciclu în istoria culturii germane al cării început îl proclamase Fichte cu Discursurile către naţiunea germană. După lansarea reiterată a avertismentului său, Curtius a tăcut, înţelegînd că în planul acesta singura nădejde rămînea in cei cîţiva depozitari ai culturii cărora le revenea sarcina de a-i conserva germenii pentru o eventuală renaştere viitoare. De aceea el însuşi s-a claustrat în munca de benedictin a elaborării marii lui cărţi Literatura europeană şi Evul Mediu latin. Altceva nu mai era de făcut, din punctul lui de vedere. (Dar asta însemna, desigur, şi încredere în alte forţe, conştiente şi organizate, care acţionînd subteran trebuiau mai curmă sau mai tîrziu să irupă la lumină cu un mesaj al raţiunii fi umanismului). Tot astfel Sf. Augustin lăsa viitorimii de De civitate Dei, in vreme ce vizigoţii prădau Roma. Cărţile nu pot, fireşte, se stăvili cu fiinţa lor materială puhoaiele, care le calcă în picioare şi îşi fac o aprigă plăcere din a le pune pe foc. Dar unele cărţi au o forţă latentă incalculabilă şi pot măcar răscumpăra de nu împiedica urgiile. In dezastre şi calamităţi spiritul poate fi uneori obligat să tacă, dar dacă chiar amuţeşte totul e pierdut. Unii cred că in atari momente nu mai e timp de „literatură“ şi „nu ne mai arde“ de asemenea îndeletniciri. Dar istoria arată contrariul. Tacit a scris, după cum spune el însuşi, „intr-o vreme bogată în catastrofe, crudă şi pe timp de pace“. Liniştea din turnul lui Montaigne nu era şi a vremii in care a scris. Dacă marilor dezastre unii scriitori le pot totuşi opune mari cărţi, esenţialul e salvat. Sunt pustiiri irezistibile şi cataclisme care ucid fără urmă spiritul şi nu e nimic de făcut. Dar există şi o demisie a spiritului a cărui cauză nu e alta decit nebunia şi orbirea omenească. (Fireşte, şi faptul acesta îşi are determinările sale ce trebuiesc cercetate). Faţă de o asemenea demenţă, ale cărei semne prevestitoare se arătaseră a repetat Curtius de trei ori avertismentul său. Printre semnele prevestitoare ale părăsirii culturii, Curtius relevă cîteva care, deşi relativ înodine în aparenţă, i s-au părut grăitoare : faptul că un ministru prusian al Instrucţiunii Publice a declarat la deschiderea unui muzeu că nimic nu mai justifica grija pentru arta trecutului; faptul că „moartea clasicilor“ devenise o părere general acceptată ; faptul că un scriitor foarte apreciat ca Alfred Dublin declara nu numai că n-a citit nici un rind de Balzac dar că a nu-l citi e pentru dînsul ceva de la sine înţeles, ca şi dezinteresul faţă de monumentele şi operele de artă dintr-un mare oraş, Curtius mai consemna ca simptome de barbarie iminentă răspindirea părerii că „inteligenţa este un pericol pentru formarea caracterului“ şi că trebuie evitată „cultura unilaterală a inteligenţei". Aceste păreri erau, la o treaptă joasă, în consens cu ceea ce Curtius numea tendinţa pseudo-romantică a filozofiei lui Klages, care denunţa „spiritul“ ca pe un antagonist al „sufletului". Repudierea „spiritului" şi „raţiunii" ca vinovate de uscăciune, sterilitate şi insensibilitate e un vechi refren pe care îl cîntă lenea minţii in ipostaza ei de adulatoare exaltată a „vieţii" , generaţia mea a apucat să vadă prea bine unde a dus această „biolatrie“ şi pretinsa ei grijă pentru suflet. Greşeala pătimaşului Klages a fost de a considera opuse două noţiuni distincte, e adevărat, dar corelate şi solidare : sufletul şi spiritul. Nu tot ce e distinct e opus ; nu tot ce e opus e in contradicţie; nu orice contradicţie e dialectică. E bine să amintim câ.in cînd în cînd aceste truisme. Rupte unul de celălalt, sufletul şi spiritul se atrofiază : mni pot să fiinţeze decit împreună iar absenţa lor nu e altceva decît barbaria, aşa cum s-a arătat în timpul pe care-l vestise Curtius. Nici azi nu avem dreptul la chietudine şi automulţumire. Dorinţa şi voinţa omenirii de pace şi dreptate nu sunt scutite de împotriviri. Triumful ştiinţei şi tehnicii e atît de impresionant incit binele pe care l-ar putea aşterne asupra plantei e ţinut uneori in suspensie din cauza autoepurării şi a delirului tehnolatru ce tulbură şi împuţinează conştiinţele. Omenirea deţine azi, ireversibil, virtualitatea propriei ei distrugeri. Faţă de această perpetuă şi apocaliptică primejdie, se impune o lărgire a conştiinţei un spirit umanist. Aceasta nu se poate fără o cultură clasică, ceea ce înseamnă neapărat şi o cultură literară. Nu puţini sunt cei care consideră cultura literară şi clasică un lux frivol şi superfluu, o formă de agrement ce nu mai corespunde ritmului vieţii de azi. A reapărut în lume puterea că „umanismul e perimat“. Un fost coleg de Universitate imi spunea nu de mult că „nu se mai poate discuta literatura", că „structurile culturale sunt condamnate la dispariţie, fiind înlocuite de structurile ştiinţifice“ şi că noţiunile de „valoare“ şi „artă“ vor fi complet golite de înţeles în lumea de mîine. Opoziţia dintre cultura şi ştiinţă este exact cea pe care o făcea Klages între suflet şi spirit. Ea reapare aşadar cu semn schimbat. Părerea că ştiinţa e nu numai separată de cultură ci chiar in opoziţie cu ea e o aberaţie nu mai puţin pernicioasă. Cultura şi ştiinţa sunt inseparabile, iată încă un truism ce trebuie proclamat. Nu a existat niciodată vreun mare om de ştiinţă care să nu fi fost şi un om de cultură umanistă şi clasică. Să reamintim mărturisirile lui Heisenberg, şi să nu uităm că J.R. Oppenheimer avea nu numai o solidă cultură greco-latină, dar cunoştea şi sanscrita. Rachetele, computerele şi ce mai poate mintea umană să mai dea în mileniile viitoare sunt mare lucru numai dacă nu uităm că şi mai mare lucru e mintea umană, ea însăşi, aşa cum s-a întruchipat în Arhimede şi Platon, în Dante, Leonardo da Vinci, Balzac şi Dostoievski, în Marx, Pasteur, Beethoven sau Lavoisier şi cum desigur se va mai întruchipa. Şi sunt foarte puţin lucru dacă devin fetişurile unei lumi ce tinde a abandona cultura şi nu mai crede in valorile umanismului. Aceste valori riscă să fie date uitării dacă, aşa cum observa tovarăşul Nicolae Ceauşescu în raportul său prezentat la Conferinţa Naţională a partidului, formaţia profesională a tinerilor tinde la o specializare îngustă, lipsită de perspectivă. Formaţia profesională nu poate fi despărţită de un orizont cultural cuprinzător. Intre viaţă şi cultură, respectiv între aspectul practic al existenţei şi exemplaritatea ei absolută, nu poate fi decît o permanentă osmoză. Producţia de bunuri materiale trebuie să fie luminată de un sens înalt, care se traduce efectiv prin calitate şi adecvare la necesităţile omeneşti; cultura, la rîndul ei, nu are decit de ciştigat din praxis, pentru a se confrunta cu finalitatea ei umană. Cultura nu poate fi decît umanistă, iar umanismul nu e de conceput fără literatură. Al. Paleologu Sentimentul unei nobile răspunderi Scriitorul este nu numai parte integrantă din poporul său, nu numai seismograf şi porta-voce al poporului său, dar însăşi fiinţa lui cea mai intimă, arta lui, se hrăneşte din această matrice, se înalţă sau cade împreună cu ea. Literatura română actuală beneficiază, în sensul celor de mai sus, de condiţii pe care niciodată poporul român nu le-a putut oferi artiştilor săi. Posesori ai unei istorii vechi de mii de ani dacă ne gîndim la strămoşii dacoromâni, depăşind o mie de ani dacă ne gîndim la fiinţa şi conştiinţa românească, oamenii acestui pămint numit România, trăiesc de aproape trei decenii o nouă şi splendidă tinereţe numită revoluţia şi construcţia socialistă. Aproape trei mii de cetăţeni ai patriei noastre, trei mii de oameni vrednici, dintre cei mai vrednici, au dezbătut la Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român, din anul 1972, problemele puse de „dezvoltarea economică socială a României în următorii ani şi în perspectivă“. Poate, şi aproape sigur, că pentru generaţiile tinere sistemul acestui mare conclav periodic, care se întruneşte şi dezbate problemele de bază ale dezvoltării ţârii, statului, poporului, pare ceva firesc, în ordinea lucrurilor, ceva necesar ca lumina şi aerul. Verbul inspirat, chibzuit, ultralucid al Secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, a înfăţişat pe larg, cu avînt şi cumpătare în acelaşi timp, realizările poporului român, proiectele lui, visurile lui şi căile care pot duce la înfăptuirea acestor proiecte şi visuri, întregul raport ca şi impresionanta întrunire a acestor bărbaţi şi femei, respiră un aer de puternică încredere, o garanţie că „visul de veacuri al omenirii“, comunismul, se va înfăptui, într-un viitor ce nu mai este atît de îndepărtat, pe meleagurile Carpaţilor româneşti. In faţa acestei grandioase manifestări de forţă, forţă paşnică şi demnă, a poporului român scriitorul comunist al deceniului al optulea din marele secol XX, are, după părerea mea, două sentimente fundamentale. Primul, este, nu ezit s-o spun, sentimentul mîndriei, mindria de a aparţine şi de a trăi, în mijlocul, unui popor care înţelege să se străduiască a fi pe cele mai înalte cote ale istoriei mondiale contemporane. Al doilea, este sentimentul unei grave şi nobile răspunderi, aceea de a corespunde cu sîngele artei sale, nu numai cerinţelor actuale ale spiritualităţii româneşti dar, pe cit se poate, chiar şi unora dintre exigenţele viitorului. De cite ori deci condeiul nostru se va aşeza deasupra unei pagini încă albe, să ne aducem aminte de viaţa şi fapta şi sufletul acestor constructori ai omului şi să încercăm să le semănăm. Al. I. Ştefănescu Soarele viitorului Conferinţa Naţională a Partidului, a aprins o strălucire fără egal, in sufletele oamenilor conştienţi, din toată România. Să-mi fie îngăduit, să înfăşor această delicată strălucire vie, din inimile noastre, in petalele trandafirilor ’roşii] ca să-şipăstrezi, peste veacuri,cagnnl împliniriide azi, pasiunea, devotamentul şi dorinţa arzătoare a desăvîrşirii acestei redeşteptări sociale şi naţionale. Partidul Comunist Român, prin glasul tovarăşului Nicolae Ceauşescu, a aşezat la fereastra României, soarele viitorului, un viitor demn şi rodnic, pe care îl merită din plin acest popor bătut in veacurile care pentru totdeauna au apus de nenumărate vicisitudini. Un izvor renăscător freamătă pentru tot ce este şi va fi nou, in sufletul fiecărui muncitor conştient, ce dăruieşte munca sa societăţii pentru a mări, în folosul tuturor, pentru a spori totalitatea resurselor materiale şi spirituale. Întregul popor muncitor este conştient, mai mult ca oricind, că drumul înainte, drum greu, dar cu atît mai necesar trece numai prin construirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Manifestarea plenară a personalităţii colective şi individuale se poate desfăşura numai in condiţiile unei creşteri, a unei înălţări, prin muncă. La nivelul forţelor de producţie, mereu prescinde, societatea noastră îşi perfecţionează, cu atenţie sporită, relaţiile de producţie şi cele umane, îşi lărgeşte democraţia, favorizează dezvoltarea personalităţii umane, işi făureşte şi îşi perfecţionează o etică şi o echitate socialistă. Trăim un moment înălţător din care putem scruta cu luciditate victoriile viitoare ale poporului român, liber şi stăpin pe soarta sa. Traian Iancu Viza pentru matcă Am contemplat de multe ori, într-o revistă, nişte fotografii extraordinare ; ele reprezentau aceeaşi femeie muncind într-o fabrică, apoi într-o hală mare făcînd cumpărături, apoi în bucătărie, preparînd mîncarea familiei, pe masa de operaţie născînd, supraveghindu-şi copilul, iubindu-şi bărbatul şi apoi, ca intr-din cerc, din, bou muncind, fărăppţire ,fiind mişcarea ei. Am senzaţia, privind aceste imagini, că în secolul nostru, femeia e asemeni acelui motor care învîrteşte mecanismele fine, o subtilă energie a secolului modern. Nu mai putem bineînţeles să înţelegem acel respect sacru, aproape religios al atitudinilor care considerau femeia matcă, regina împodobită cu ghirlandele puternice ale naturii omeneşti, după cum nu mai putem înţelege de ce în secolul nostru răscolitor nu dispare totuşi cu desăvîrşire prejudecata în legătură cu incapacitatea socială a femeii. în societate există legi care apără femeia ; deşi prejudecăţile s-au clătinat, nu s-au spulberat încă, în psihologie legile pătrund greu. Există chiar acum (şi spunînd acest lucru, e limpede că îmi asum chiar şi ridicolul unui pătimaş feminism) mulţi care nu-şi dau seama că emanciparea femeii, promovarea ei în funcţiile de conducere în societate este un fenomen inevitabil. Femeia, cu rolul ei activ în societate, nu trebuie numai să aibă drepturi egale dar conştiinţa ei trebuie eliberată de acel complex de inferioritate care o face părtaşe la micile egalităţi şi nu la cele majore. Tocmai de aceea m-au emoţionat, în Raportul ţinut de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, la Conferinţa Naţională a partidului, cuvintele limpezi şi exacte cu privire la necesitatea promovării femeilor în societatea noastră. Astfel, s-a subliniat cu claritate că această conferinţă trebuie să reflecteze la îmbunătăţirea compoziţiei Comitetului Central prin alegerea de noi membri din rîndurile oamenilor care lucrează direct în producţie, precum şi a unui număr mai mare de femei. în timpul nostru, femeia a dat dovadă de o mare capacitate de muncă, de simţ social, de cinste şi mai ales de caracter. Puternică, ea poate susţine în acest secol poverile atîtor munci esenţiale, prin extraordinara ei receptivitate, ea participă la mişcările esenţiale ale spiritului uman, are o forţă rară de a iradia sensul mare al naturii, refuzînd convenţiile şi stereotipiile. Aş identifica geniul feminin cu geniul dăruirii. Logica naturală a acordat la început drepturi mari femeii. în secolul nostru, în care logica s-a dovedit a nu fi consecventă cu ea însăşi, bunul, marele simţ al naturii apără prezenţa femeii în societatea modernă. Gabriela Melinescu 22 IULIE 1972 ADINA ŢUCULESCU „COMPOZIŢIE II"