Luceafărul, ianuarie-iunie 1974 (Anul 17, nr. 1-26)
1974-01-05 / nr. 1
5 IANUARIE 1974 r Această lucrare doctorală, prevăzută cu un titlu lung şi restrictiv, constituie, în fapt, prima carte serioasă, cu o largă deschidere teoretică, îmbrăţişind un secol de dramaturgie românească (1816— 1918). Desigur că, principalele piese ale repertoriului naţional s-au bucurat, cu diferite prileje, de analize dintre care unele de prestigiu, intr-un studiu sau chiar intr-o monografie, dedicate, fiecare, cite unui scriitor , dar, nimeni încă n-a privit dramaturgia drept un sector specific, evoluind în cadrul unor legi şi necesităţi foarte distincte. I pentru prima dată un istoric literar cu metodă, răbdare şi pasiune priveşte fenomenul dramaturgiei noastre atit în specificitatea lui estetică, precum şi în larga sa desfăşurare, de-a lungul unui secol de constituire şi evoluţie. Istoricul, stăruind — cum se şi cădea — asupra principalelor izbutiri ale genului, foloseşte însă întreaga producţie dramatică pentru a reliefa teme, atracţii şi repulsii, tipologii predilecte, analizînd aşadar întregul fenomen în caracteristicile sale. Datorită acestei tratări de ansamblu luăm cunoştinţă, pentru întîia dată, de fenomenul dramaturgiei noastre, cu problematica ei atît de specifică. De aici, decurge, între altele, şi faptul că anumite capete de operă ale literaturii dramatice încetează să mai apară ca insule ciudate în singularitatea lor, ci drept rezultate ale unor acumulări şi elaborări îndelungi, adesea notabile. Cartea, rezultatul unor cercetări minuţioase şi de lungă dată, impresionează, cum sublinia şi D. Micu In „Contemporanul“, prin caracterul ei exhaustiv, prin aspectul ei erudit. Pasionat al dramaturgiei, V. Mîndra se dovedeşte nu numai un cunoscător avizat şi migălos al teatrului nostru, dar şi al întregei mişcări teatrale europene, realizînd conexiunile potrivite atît cu marii scriitori cit şi cu aceia care, uitaţi azi, au avut o largă circulaţie la vremea lor. Evoluţia teatrului românesc este aşezată aşadar în contextul ei european, urmărindu-se cu pertinenţă procesul de sincronizare, mai prompt decit cel al romanului. După un prim capitol, în care istoricul literar îşi stabileşte coordonatele generale, dînd deschiderea teoretică a lucrării, asupra problemei acesteia vom reveni — se stabilesc două mari secţiuni : prima este o reconstituire completă, cu numeroase şi revelatorii inedite (articole de epocă îngropate în reviste, niciodată retipărite sau comentate), a criticii dramatice româneşti. Trebuie să constatăm cu o surprindere plăcută că această acţiune pentru prima dată realizată, ne pune în contact cu vechea tradiţie a criticei dramatice (iar nu pur şi simplu teatrale) dezbătînd cu seriozitate şi adesea la un nivel înalt, nu numai producţiile dramatice originale ci şi marile opere universale, încercîndu-se cu îndrăzneală stabilirea specificităţii dramaturgiei, dezbătindu-se căile viitoare ale genului cit şi necesităţile proprii scenei româneşti. Contribuţiile, între altele, ale unor Eliade, Alecu Russo, C.A. Rosetti, Radu Ionescu, P.P. Carp — ca să ne referim numai la perioada Începuturilor — sunt de natură să ne convingă de seriozitatea şi competenţa unei critici dramatice româneşti, cunoscută pînă acum fragmentar şi lacunar. In general vorbind, dezbaterea creatoare a fenomenului dramatic, desfăşurată pe un secol, ne înfăţişează un fenomen teoretic de un deosebit interes, la care au contribuit adesea scriitorii înşişi, şi este bine să subliniem meritul deosebit al lui V. Mîndra in restituirea integrală a acestui capitol teoretic al criticii româneşti. In acest context de sobrietate şi erudiţie miră felul sumar, minimalizator şi inexact în care e prezentată contribuţia lui Gherea, care nu a fost un simplu „tainist socializant“ ci primul care a introdus materialismul istoric în critica noastră. Dialogul Gherea—Maiorescu, depăşeşte oscilaţia combinatorie clasicism romantism, priveşte însăşi esenţa criticei, se implică, ideologia noastră într-o confruntare ce continua şi azi, confruntare pe care V. Mîncara. — de ce ? o evită. Dacă prima secţiune urmăreşte constituirea şi dezvoltarea criticei dramatice, cea de a doua dezbate problemele dramaturgiei pornind de la texte. V. Mîndra a procedat bine structurîndu-și lucrarea pe probleme iar nu pe autori fiindcă, în afara cîtorva opere de seamă, există numeroase încercări interesante dar inegale, precum și altele ce nu mai rezistă azi nici scenei, nici lecturii. Trebuiau acestea din urmă înlăturate ? Credeam că nu, fiindcă, pe de o parte, istoricul delimitează valoarea estetica a fiecărei piese cu precizie, fără complezențe, astfel incit riscul confuziei artistice nu există pe de alta, asistăm, spuneam, la recrearea unui fenomen viu, în concretul său, în diferitele încercări ale unor tendinţe de a se realiza. Astfel, cartea capătă acel aspect de realitate, vie, în mişcare, acea putere de evocare pe care o poate da doar bogăţia concretului şi, cum spuneam, ne ajută nu numai să cunoaştem un veac de frămîntări teoretice şi creatoare, dar şi să înţelegem munca de acumulare care a făcut posibilă apariţia unor piese memorabile. V. Mîndra şi-a propus — şi a reuşit să ne înfăţişeze nu numai cele cîteva piese ce au rezistat timpului, ci un întreg timp istoric in climatul său real si pasionat de îndrăzneli, erori, succese trecătoare şi izbînzi lente dar categorice. înainte de a vedea care au fost problemele ce au solicitat atenţia istoricului literar e necesar să ne reîntoarcem la capitolul ce stabileşte coordonatele teoretice ale minuţioasei sale cercetări. Intr-un studiu bine hrănit despre clasicism şi romantism, autorul distinge între cele două curente istoriceşte determinate şi un sens al lor, mai general, de viziune asupra lumii, de stil sau structură mentală. în acest ultim sens, clasicismul şi romantismul ar fi două necesităţi universale şi permanente ale artei, o bipolaritate etern umană. Ipoteza, emisă de Eugenio d’Ors, împămîntenită de G. Călinescu, cunoaşte de cîtva timp, la noi, o largă popularitate. Ea este, fireşte, posibilă dar trebuie folosită cu multă atenţie, sensul general foarte evanescent trebuind mereu conectat şi corectat de tendinţele reale, vii, concrete ale epocii. Clasicismul moare cu secolul optsprezece şi încercările de a reînvia sunt neviabile. Romantismul european îşi încetează existenţa cu prima jumătate a secolului trecut, existenţă prelungită încă două decenii în răsăritul continentului. Marele curent creator din a doua jumătate a secolului trecut este realismul. Folosind, deci, sensul foarte general de viziune asupra artei, acesta trebuie încadrat foarte precis în contextul artistic al epocei, altfel rămîne un simplu mod de eludare al determinismului istoric, ca şi general-umanul, valoarea în sine, feluri de a spune, că universul e încremenit iar ideile zboară deasupra istoriei şi a societăţii. V. Mîndra conjugă această ipoteză foarte generală, a unor viziuni estetice eterne : clasicism şi romantism, cu teza emisă de T. Vianu şi D. Popovici, general admisă azi, în legătură cu coexistenţa paşnică a romantismului ■ CU caiacismul, în cultura noastră. ) Cum se ştie, neavînd să înfrunte, la noi, un clasicism bine structurat, încremenit şi omnipotent, romantismul n-a trebuit să lupte pentru a-l sfărîma şi elimina de aceea cele două curente s-au tolerat reciproc, au alternat uneori în opera aceluiaşi autor, ba chiar — foarte rar — s-au şi corectat în cadrul aceleiaşi opere. Desigur, ipoteza celor „două atitudini cardinale“ aplicată unei perioade de formaţie, se conjugă, spuneam, la V. Mindra cu „efervescenţa“ lor, cu „arta combinatorie“ ce produce aliaje felurite şi, adesea, inedite în dramaturgia noastră, autorul excelind în detectarea proporţiilor mixturii. Ipoteza lui T. Vianu este pentru prima dată aplicată dramaturgiei, pe text, reuşind să explice apariţia unor forme combinate şi specificitatea unor opere. Evident, ipoteza este acceptabilă doar sub controlul sever al determinismului social, istoric, al evoluţiei sensibilităţii estetice şi al mutaţiei valorilor estetice, fără de care cele două direcţii fundamentale s-ar goli de conţinut. In schimb nu putem fi de acord deloc cu punerea în paranteze a realismului ca „factor complementar“, mai ales că in a doua jumătate a secolului trecut realismul constituie marele curent creator în proză şi dramaturgie. Iar dacă ne luăm libertatea posibilă de a acorda clasicismului şi romantismului un sens mai larg decit al curentelor respective şi atunci şi realismul are cel puţin tot atitea şanse de a se constitui într-o a treia atitudine cardinală şi a vorbi de realismul lui Moliére e tot atît de serios ca a vorbi clasicismul lui Caragiale. De altfel, prea mult „etern uman“ în istoria literară, strică. Excelente, în primele două capitole, sunt analizele dedicate „teatralităţii" clasicismului şi romantismului. Interesante şi originale aceste analize fine şi exacte stabilesc capacitatea celor două curente de a se realiza într-un gen atît de specific cum este cel dramatic şi de a se constitui in ceea ce numim piesă de teatru şi care este altceva calitativ, decit un text literar recitat pe scenă. Autorul işi vădeşte, şi cu acest prilej, întinsa lui cultură în dramaturgia universală ca şi cunoaşterea în amănunţime a structurii teatrale necesară textelor dramatice. Dacă în prima secţiune a cărţii, V. Mîndra ne restituie, pentru întîia dată, o istorie a criticei dramatice româneşti — merit considerabil — el recompune, cum am mai spus, şi o istorie a dramaturgiei noastre în primul ei secol de existenţă, grupînd piesele în jurul cîtorva probleme importante, probleme prin care se schiţează o discuţie teoretică inedită şi modernă. Prima probelmă abordată, „Eros şi Ethos“, e deosebit de originală şi ar merita, ea singură, prin ideile noi aduse, un articol special. „Istorisim şi universalitate“ constituie o înfăţişare serioasă a dramei istorice, autorul punînd un accent ardent pe militantismul naţional al dramaturgiei noastre romantice, evidenţiind, de asemeni, eforturile pieselor istorice de a se încadra unei tipologii mai largi, continentale, în „Vis şi luciditate“, V. Mîndra constată că în puţinele noastre feerii, ca şi în tîrziile drame poematice (de pînă la 1918), visului i s-au refuzat proporţiile marilor năluciri, impunîndu-i-se „o ordonare arhitectonică fermă“ (p. 169). In „Longevitatea piesei comice“ autorul demonstrează competent şi argumentat atit neta separare a tragicului de comic în dramaturgia noastră cit şi ideea importantă că, în timp ce tragicul trăieşte exclusiv în rezervaţia dramei istorice, comedia de moravuri e rezervată societăţii căreia autorii i-au fost contemporani. V. Mîndra realizează aici o precisă descripţie a „laboratorului caragialian“, în timp ce piesele citadine se menţin în cadrul „lumii bune“ ca melodrame adaptate şi fără valoare, prima dramă solidă îşi are ca mediu lumea satului : „Năpasta“, căreia i se adaugă alte drame rurale datorite unor autori socialişti : Sofia Nădejde, Ion Bacalbaşa, ş.a. Rămîne ca primă dramă citadină „Manasse“ de Ranetti-Roman urmată de „Patima roşie“ de Mihail Sorbul. La început de secol, V. Mîndra semnalează cîteva piese simboliste ce încearcă dezbateri etice implantate în contemporaneitate : fuziunea tragicului cu contemporaneitatea se realizase după abia nouă decenii (vezi: „De la melodrama tezistă la conflictul de idei în drama citadină“ şi „tendinţe în comedia şi drama ţărănească“). Ultimul capitol se ocupă de „dificultăţile dramei în versuri“ de a se adapta dramei moderne de idei. N-am făcut decit să schiţam cîteva dintre problemele dezbătute competent în această lucrare. Volumul IIi V. Mîndra constituie prima istorie serioasă a dramaturgiei şi criticei dramatice româneşti, trebuind a fi considerată ca o lucrare de referinţă, şi cerînd, prin densitatea ei, noi comentarii şi discuţii critice. Paul Georgescu V. Mindra: „Clasicism şi romantism în dramaturgia românească“ T w$mm mmm ■ ? WmP gg ' § «g |v, I m Secolul 20 Ultimul număr (8—9, dublu) al Secolului 20, dens şi variat, ne propune cîteva incursiuni în conştiinţa America Latine realizate de mari scriitori sudamericani şi europeni. O primă secţiune o constituie eseurile semnate de Mariano Picón Salas, Octavivo Paz şi Hermann Keyserling care descifrează cu o deosebită ascuţime de spirit liniile de forţă ale unei spiritualităţi atît de diversă şi de contradictorie, asupra căreia spaţiul geografic înscris pe verticalitate, mediul teluric şi gradele de latitudine şi-au pus o amprentă puternică. ....America verticală. Vertebrată de Anzi, care, treptat îi crează cultura. La determinanta latitudinii, Anzii adaugă determinanta altitudinii ; ei diferenţiază sufletul din munţi, de cel din ţinuturile mai joase. Aidoma unui zid şi unei frontiere“. O secţiune etnografică grupează excelentul reportaj al lui Herbert Wendt şi memorabilul eseu al lui Ezequiel Martinez Estrada . Radiografia Pampei din care cităm : „Cimpia înconjoară atît cimitirul cit şi aşezarea. Amîndouă sunt învăluite de aceeaşi noapte, şi le luminează acelaşi soare. Aşezarea are ceva din tristeţea cimitirului ; casa morţilor este foarte asemănătoare mormintului celor vii. Populaţia vegetează şi pare să se hrănească din acelaşi pămînt“. Amintim din celelalte secţiuni (Secolul conchistadorilor, Rădăcinile anonime, Un transplant al Lumii Not in Europa. Lautréamont. Tentaţia unui continent, de la Marti la Neruda etc.). Regeştile cronici ale incaşilor de Ll Inca Garcilaso de la Vega Legendele vulcanului de Miguel Angel Asturias, poemele lui Jules Supervielle, studiile dedicate lui Jose Marti şi Ruben Dario, lui Cézar Vallejo şi Pablo Neruda poemele celui din urmă în versiunea lui Edgar Papu, elegia lui Aragon şi versurile lui Eugen Jebeleanu, ambele dedicate marelui poet chilian, piesa lui Carlos Puentes , Cortés şi Mortezuma, cele trei fragmente de roman semnate de Francisco Coloane, Arturo Uslar Pietri şi José Lezárno Lima. S-ar putea reproşa acestui număr o viziune oarecum îngheţată redusă la cîteva personalităţi de mare circulaţie, din literaturile latino-americane, o rediscutare a valorilor deja cunoscute »,« dauna prezentării literaturii contemporane de ultima oră, a fenomenului literar viu, cu variatele sale formule şi direcţii. Cu toate aceste obiecţii, această ultimă apariţie a prestigioasei reviste merită interesul şi lauda cititorilor. Evoluţie promiţătoare ? Surprinde in mod plăcut de astă dată cronica lui Al. Dobrescu („Convorbiri literare“ nr. 23 1973) consacrată lui E. Lovinescu. Tonul este acum punct şi virgulă calm şi ponderat, respectul autentic al marilor valori asigură o abordare competentă a temei. Judecăţile se sprijină pe sondaje atente, efectuate cu grija de a găsi argumentul viabil şi exact. E de semnalat efortul de a renunţa la sterile divagaţii estetiste, departe de substanţa operei, de a căuta determinările istorice, relaţiile esteticului cu structurile sociale ale timpului. Astfel, in mod judicios, credem, Al. Dobrescu se declară în dezacord cu punctul de vedere expus de Nicolae Manolescu într-o cronică din „România literară“. Nu există nicio contradicţie intre criteriul sociologic şi intuiţia valorii la E. Lovinescu. Dimpotrivă, perspicacele păreri cu privire la evoluţia civilizaţiei româneşti şi la mutaţia formelor de organizare a traiului i-au îngăduit marelui critic să aibă o privire sintetică foarte adîncă asupra peisajului cultural. Polemica este purtată cu multă decenţă, pe un ton echilibrat şi constructiv. Socotim că astfel de schimburi de idei, la obiect, animate de dorinţa stabilirii adevărului, ferite de patimă şi răfuieli mărunte — pot stimula cercetări rodnice, contribuţii reale la lămurirea unor probleme de teorie sau istorie literară. Ramuri Revista craioveană Ramuri se menţine, cu o intransigenţă demnă de o cauză mai bună, într-un anonimat constant. Cităm, pentru exemplificare, cîteva versuri : „Cînd ochiul meu se-ntoarce înapoi / împovărat de propriul său infern, / vina originară dacă nu există, / înaintea dezgustului tău mă prostern // Și mă dizolv din teama de albastru / pe rugul de flăcări in pămînt / odată cu stelele unui posibil dezastru prin care merg plîngînd şi cintind“ (Poemul „Cuvintele") sau : „In urmă-s ploile de nimb purtate I cu îngerii procesiunii roată — I şi praful stelelor de sub călcîi / cînd dă tributul ora, sub arcadă... // Se umple apa din cuvint cu umbre / extazul înfloreşte solitar genunchiului neaplecat iubirii / in risul spart al regelui precar // O, nebunia de-a mai fi odată / un vierme-n crisalidă amorţit, / cină fruntea posedatului se-nalţă / din ţesătura cititului vrăjit...“ („Cu ■ paşi albi“). Vorbe vorbe, vorbe, umplute cu apă, cum spune autoarea. Reîntilnim, ca şi in Argeş, aceiaşi doi poeţi : Ştefan Augustin Doinaş şi Adrian Păunescu care încearcă să scoată din anonimat acest număr. Ne-a plăcut, in mod deosebit, poezia Pseudokyneghetikos a lui St. Aug. N Doinaş, din care cităm finalul : „Improspătează-ţi arcul in izvor / Cînd fiarele cutează să te-nfrunte. I nu te-ntreba de unde vin, ce vor , / loveşte-le cu-o lacrimă în frunte. / Apoi, purcede-n sus. Ca un şirag I in urma ta, spre rai, prin frunza moartă, / cerbii te vor conduce pină-n prag / si vor izbi cu coarnele in poartă“. Discordante 9 Din „Argeş“ nr. 12/1973 reţinem articolul despre Bietul Ioanide (Structuri şi sensuri) semnat de Petre Mihai Gorcea. E un fenomen îmbucurător că acest roman complex, realizare fundamentală a literaturii ultimelor decenii, stirneşte mereu alte analize aplicate şi ambiţia de a se descoperi valenţe inedite. întins pe o pagină de revistă, evident alcătuit pe criterii de metodă şi nuanţare, cu unele rezultate notabile, articolul din „Argeş“ rămîne totuşi vulnerabil la o cercetare scrupuloasă. Ce ii putem reproşa ? 1) Se preiau unele caracterizări, formulate de critici anteriori, (de pildă „demonismul“ lui Gavrilcea, starea de uzurpare etc), și nu se indică de loc sursele respective. E un mod de a sugera, cam fără modestie, că totul începe de fapt de la noul exeget, cel care face, in fine, lumină și ordine în interpretare. 2) în efortul de sistematizare se ajunge şi la evaluări hazardate : pe planul seriilor caracterologice Gavrilcea e considerat mult mai bogat in sugestii ca Pomponescu. Devin foarte greu de susţinut cu argumente asemenea ierarhii estetice ale tipurilor fără o intrare mai adîncă in substanţa cârtii. Totul pledează pentru o afirmaţie contrarie. 3) Mai discordant apare însă stilul imprecis in care sint abordate unele aspecte ale determinării in istorie a personajelor. Bietul Ioanide este hotărît, pe o secţiune a lui, un roman politic, cu foarte adinei şi clare delimitări ale formaţiunilor sociale în ideologia şi practica lor. Se întîmplă, însă că, articolul din „Argeş“ face abstracţie la un moment dat de această realitate a cărţii, şi reduce atunci personajele la o simplă clasificare morală, extrem de abstractă. La Gavrilcea se discută ambiguitatea (este el un cinic sau un egocentric ?), se invocă unele date ale naşterii care ar explica evoluţia individului, se stabileşte un raport intre mască şi esenţă. Nimic nu se defineşte însă in timpul concret al epocii, încărcat de o maximă gravitate. A spune doar intr-un loc că Gavrilcea este ,,conducătorul unui tineret dezorientat, anarhic răzvrătit împotriva «permanenţelor» burgheze“ — este prea puţin şi chiar strident eronat. Au fost desigur şi tineri dezorientaţi, rătăciţi in confuzie, dar mişcarea la care se referă autorul articolului a reprezentat in viata politică a tării o odioasă şi premeditată diversiune a celor mai retrograde forţe. Asemănarea, in această ordine de idei a lui Gavrilcea cu Pomponescu, este needificatoare, duce la uniformizarea tendinţelor. Cînd o operă de mare profunzime se sprijină tocmai pe serioase şi radicale prospecţiuni social-politice, comentariul vag şi aerian, cu disocieri de suprafaţă, în ordine foarte metaforic abstractizată, riscă să se îndepărteze de la judecata exactă şi competentă jurnal de lectură NICOLAE IOANA Cartea de nisip Editura Cartea Românească, 1973 Practicind o poezie a „stării de poezie“, mai atras de rostogolirea lentă a versurilor solemn şi impecabil frazate decît de organizarea lor într-un sens orientat de lirism (faţă de care scriitorul este mereu circumspect), Nicolae Ioana îşi stăpîneşte elanurile pînă la a le face invizibile, semnul acestei „obstrucţii“ lăuntrice fiind o continuă încordare, deghizată în oficiu auster, fără a se elimina însă impresia de artificialitate. Se înţelege că poetul îşi va căuta, de fiecare dată, o „postură“ , dar fără să ajungă întotdeauna şi la o identificare. Precedentul său volum (Moartea lui Socrate, 1969) îşi trăgea efectele, remarcabile, din conformarea deplină la o situaţie simbolică şi faţă de omogenitatea de ton şi substanţă de acolo mulţimea ipostazelor din Cartea de nisip nu poate decît să contrasteze, deşi registrul poetului s-a amplificat sensibil ; culegerii ii lipseşte, cu observaţia lui Lucian Raicu „un motiv central“, de unde şi sentimentul unei întinderi uniforme de versuri, în ciuda seriilor uneori obositoare de „posturi“ pe care le experimentează, poate dintr-o secretă nelinişte, scriitorul ; căci, neputînd evada dintr-o monotonie de fond, el se schimbă totuşi în permanenţă. Rezultatele celemai bune sunt obţinute — şi poate că nu întâmplător — atunci cînd voinţa de gravitate nu mortifică printr-un exces de „meditaţii“ curgerea liberă a poemului : „în noaptea aceea prin case căzuse ,/ zăpada. / Mă privea o lumină de sus/ şi chipul meu lumina sau era negru / cum sunt în unele momente / copacii. / Rîul era părul unei femei care privea în pămînt, / peşti printre crengi şi crustacei înaintau / pe florile rochiei tale, / iar prundul se mişca fără să văd nici o frunză, / nici o frunză !/ Era multă zăpadă. Zăpadă în vase şi sub pomi / zăpadă sub case, pe care nu puteam s-o vedem. / Sîrme se încurcau pe cîmp./ Pomul era ca un pămînt, pămîntul era ca un pom,/ zeul cobora un pămînt/ să adoarmă-n zăpadă“. Unor încercări de a fi reflexiv („Mai lasă-mă, nu mă ridica,/ trecerea spre fereastră e un abuz, şi crinii după geam/ la fel/ cu cei ce nu vor să vadă fîntîna/ care umblă prin noapte să ne amăgească/. Uşor e, Doamne, să pleci, dar greu e să stai“. ( s.n.), de fapt simple exerciţii de prolixitate, le este de preferat naturismul discret, plin totuşi de o forţă calmă, în ale cărui unduiri stăruie un ecou îndepărtat din poezia lui Blaga : „acum mă întorc spre iubita/ poftitoare. Ţăranul strigă la viaţă/ tresar seminţele. /Acolo unde luceafărul se destramă, /adevăr negrăit şi necăutat /de nimeni, unde ţăranii stau /în seminţe pînă la gît, /bocind in scăfîrlia cerului, /ascultă Yorick. Ţăranul ride la viaţă /şi viaţa inchipuindu-l pe cîmp ca într-o capsulă. /Trăiesc seminţele, deşi omul e pe o scară, /abia îşi mai ţine răsuflarea, /acolo îl vom găsi precum bogăţiile toate într-o colină, /Legaţi-i aripile şi va începe să evite /cu umbrele pămîntului drept gratii. /Femeile trec pe pămînt cu potirul în gură /şi cîntă in oase de scrib /şi se tăvălesc prin iarba care prinde păsări /şi sub pămînt îşi îndulcesc oasele. /Acoperişuri verzi şi iedere plîngînd la geam /ca femeia în umbra bărbatului /urcă. Pe acoperişurile negre şi verzi /berzele au lăsat un ou /şi scriu văzduhul /în libertate". Nu alta este şi sursa invocării strămoşilor rurali. „Prin acest oraş unde îmi plimb sîngele /deschis sub stele, /unde cînd dor m-aud şi cînd sînt treaz citesc, /unde mă aflu teStitreisprezece, ani... /şi în care poate încă / ,treisprezece ani, voi. să stau, /prin acest oraş cu învăţători care nu/mai predau greaca şi nici turca, /stauîn zăpezile minţii încăpăţînat, / ii mănînc pe ai mei în pîinea care în oraş intră /oprită uneori la barieră cînd trece vreun tren / ducînd pe un prieten al meu într-o ţară străină /să-şi închipuie munţii şi să rămînă culcat /sub lacrima cerului plîngind de bucurie /pe bucata de piine şi pe ierburile ce vin din sud din care străinşii mei mai intră cînd viii sting farurile maşinilor“. Eroarea poetului este de a nu-şi fi „regizat“ volumul, deşi prezenţa acestei vitalităţi supravegheate putea constitui un principiu polarizator , citind incă una dintre cele mai frumoase poezii ale cărţii, vom spune că lui Nicolae Ioana ii lipseşte puterea de a-şi ordona „mani poetică“ în ale cărei aluviuni strălucesc adesea şi mari bucăţi de aur curat : „Prin iarbă aleargă picioarele tale / se strigă unul pe altul în apus / cind soarele se stinge ca după o lungă petrecere. / Departe în întuneric pămintul tremură i se închipuie şi dispare, /ne înveleşte ca pe un atlantic sau ca pe o boală /şi ne lasă goi / să ne atingă umezeala şi greierii. /Maria, aici sîntem închişi, /frunzele toate sint bărci — /grozav mai seamănă dealul cu părul tău/ in care luna a apus“. Sculpturi de NICAPETRE (In paginile 4, 5, 6 și 7 alte lucrări de același autor) azi in librarii EDITURA „ION CREANGA“ — MIHAIL LUPU : „Basme bătrîne“ — 138 pag., 7,25 lei. — ELENA CATALINA PANGRATI : „Țara soarelui“, versuri — 58 pag., 4 lei. — MARIA KRÜGER : „Mărgică albastră“, povestiri. Traducere din limba polonă de Olga Zaicik — 168 pag., 6,25 lei. — IORGOS ILIOPOLOS : „1, 2. 3... ABC“ — 48 pag., 11,50 lei. — ILIE MIREA, C.I. MIREA : „Desenăm şi împletim (ţesem) motive româneşti“ — 40 pag., 8,25 lei. — ÁRVAY ÁRPÁD : „Pictorul Szathmary Pap Karoly“ (în limba maghiară) — 296 pag., 12,50 lei. — IRIMIE STRAUŢ : „Alungarea balaurului“, povestiri — 84 pag., 6 lei. EDITURA „KRITERION“ — ION CODRU DRAGUŞANU: „Erdélyi peregrinus“ (Peregrinul transilvan) Colecţia „Téka“ — 264 pag., 10,50 lei. — AUREL RAU : „Törékeney Lányok“ (Firavele fete), versuri — 136 pag., legat : 12,00 lei. — MIHAI BENIUC : „Az égő sas“ (Vulturul de foc), versuri Traducere de Kiss Jeno — 150 pag., legat 12 Iei. — BERNARD MALAMUD : „A mestrember“ (Micul meşter) Colecţia „Horizont“, 308 pag., broşat : 9.50 lei , legat : 14 lei. — SLAWOMIR MROZEK : „Tangó" Colecţia Drame — 112 pag., legat : 8 lei. — BRETTER GYÖRGY : „Párbeszéd a jelennel“ — (Studii si eseuri) — 320 pag., legat : 10,50 Iei. — LAZAR ILICI : „Kad mlade vode laubore“ (Cînd apele tinere încen să murmure), povestiri — 120 pag., 5,25 lei. EDITURA „JUNIMEA" — MARIN SORESCU : „Astfel“, versuri — 156 pag., 13 lei. — GH. SCRIPCARU, T. PIROZYNSKI : „Relaţia om-vehicul-stradă“ — 256 pag., 925 lei. EDITURA „FACLA“ — „Uneori zborul“. Şapte poeţi tineri. Selecţie, prezentări şi cuvint înainte de Anghel Dumbrăveanu —136 pag., 15 lei. — ALFRED HEINRICH : „Tentaţia absolutului“ — 184 pag., 7,50 lei. EDITURA „DACIA“ — KOSZTOLÁNYI DEZSŐ : „Mátyás menyasszonya“. Nuvele (Col. „Biblioteca şcolarului“) — 274 pag., 4 lei. — IOAN MARUSCIAC : „Metode de rezolvare a problemelor de programare neliniară“. (Cu un rezumat în limba franceză) — 174 pag., 8,75 lei. EDITURA „UNIVERS“ — ANDRE SALMON : „Amintiri fără sfîrșit“. Corespondenţă, memorii, jurnale. Traducere de Sebastian Vexier. Prefaţă de Irina Mavrodin — 482 pag., 22 lei. — CHARLES LAMB : „Eseurile lui Elia“. Traducere de Ştefan Popescu şi Luminiţa Petru. Prefaţă de Stefan Popescu — 292 pag., 11 lei. — FERNANDO DE ROJAS : „Celestine" Traducere şi note de Nina Ecaterina Popescu şi Lazăr Sebastian. Prefaţă de Paul Georgescu (Col „Clasicii literaturii universale“) — 301 pag., 9,50 lei. „EDITURA PENTRU TURISM" — DUMITRU ALMAS. ION SCURTU : „Turism cu manualul de istorie“, 276 pag., 11,50 lei. — TUDOR OPRIŞ : „Cu rucsacul prin lumea florilor“ — 148 pag., 11,50 lei. ALEXEI RUDEANU Focul rece Editura Eminescu, 1973 Focul rece, a treia carte a prozatorului sucevean Alexei Rudeanu, este un mic roman sentimental şi simbolic, epica propriu-zisă, deşi articulată după toate prescripţiile prozei narative, deschizîndu-se în permanenţă către spaţiu aflat dincolo de suprafaţa imediată a faptelor. La acest nivel, romanul lui Alexei Rudeanu poate fi chiar suspectat de o anume frivolitate, mai ales că tonul relatării este dezinvolt, ironic, de un jurnalism ostentativ, refuzind voit orice inflexiune cu intenţie gravă, uşor bagatelizant, de o ireverenţiozitate tipică. Ca într-o altă „Carte a Nunţii“, o accidentală întîlnire între doi tineri pe terasa unicei cofetării dintr-un oraş de provincie determină întemeierea unui cuplu de îndrăgostiţi ; protagoniştii, un medic stomatolog şi o juristă, numită tandru „Greierele“, proiectează construirea unei locuinţe, o „colibă“, cu parter şi etaj, înălţată după o concepţie personală, legătura lor urmînd a fi oficializată în momentul în care clădirea va fi gata. Sunt apoi descrise tribulaţiile administrative obişnuite — obţinerea aprobării de la primărie, a împrumutului de la C.E.C. , a vizelor şi autorizaţiilor necesare (sau nu), nesfîrşitele tergiversări ale constructorilor, totul desfăşurîndu-se pe fondul entuziasmului celor doi. Construcţia înaintează, dar cînd parterul este sfîrşit, cuplul se destramă fără un motiv anume şi foştii parteneri vînd „coliba“ plecind din oraş fiecare în altă parte. Al doilea mare capitol al cărţii („Etajul“) relatează revenirea eroului din satul în care se refugiase ; el se hotărăşte să continue construcţia, după ce o recuperează, ii scrie „Greierului“ şi aceasta işi anunţă sosirea printr-o telegramă care încheie romanul. O serie de detalii tulbură însă liniştea acestei naraţiuni sumare şi rectilinii, atît de contrastantă cu „tonul“ întrebuinţat de autor, fiindcă ironia afişată reprezintă o modalitate de ascundere a unei puternice agitaţii ; din „firescul“ apropiat de banalitate al „poveştii“, pe care am rezumat-o cu toată fidelitatea, se desprind, parcă invizibile, sugestiile unui „nefiresc“ în stare să modifice integral perspectiva asupra cărţii. Oraşul în care cei doi încearcă să-şi construiască îndelung visata „colibă“ se cheamă Tîrguscat , şoseaua ocoleşte așezarea, făcind un viraj violent, iar una din marile plăceri ale localnicilor este să privească şuvoiul de automobile care se, scurge indiferent pe, lingă ei,. De altfel, în localitate se pătrunde greu. „La Tîrguscat se ajunge relativ complicat ; drumul de la ultimul nod feroviar pînă la gara aceasta, capăt de linie, durează în cel mai bun caz două ore ; şoseaua care leagă oraşul de restul lumii este de importanţă minoră , doar în momentul în care vrei să pleci totul devine mult mai simplu ; e suficient să ieşi la intersecţia cunoscută sub numele staţiei PECO“. Raportată la această precizare, ideea unei construcţii — şi încă a unei construcţii care violenţează obişnuinţele locuitorilor — într-un oraş parcă rupt de lume devine uşor bizară. Locul are puterea misterioasă de a-i transforma pe noii veniţi fără a-i accepta : „După cîteva zile de şedere aici devii alt om. Nimic nu te-ndeamnă să te-mbraci dimineaţa după ce te-ai trezit, şi faptele cele mai importante îşi pierd ca prin farmec semnificaţia, in timp ce lucruri mărunte capătă sensuri nebănuite, şi o dată prins în mreaja locului vei fi respins neîncetat, cu obstinaţie înacceptat, chiar dacă rămîi pe aceste meleaguri două sau trei decenii. La plecare, impresia este de fugă dintr-un spaţiu de claustrare, în cel mai bun caz — de despărţire temporară, iar la sosire, sentimentul va fi de teamă sau de îngrijorare , ce ţi se poate intîmpla, oare, în acest perimetru cu străşnicie păzit“). In piaţa centrală „se varsă cinci străzi“, dar la ieşirea din piaţă la capătul, fiecăruia se află un indicator de circulaţie. Acesta este „locul“ în care urmează să se ridice „o construcţie“ prin care toate obişnuinţele vor fi sfidate; şi dacă „forţele oculte ale aşezării triumfă pentru moment, alungîndu-i pe „întemeietori“, la reîntoarcere eroul va constata cu surprindere că exemplul său fusese totuşi urmat, fiindcă pe locurile virane din preajma „colibei" sale începuseră să se ridice alte clădiri .„Se lucra la fundaţiile vecinilor şi maşinile aduceau materiale. Acum aveam nevoie de ei şi voiam să-i văd terminîndu-şi mai repede casele. Aveam foarte mare nevoie de ei. Nu mai puteam suporta, sub nici o formă, spaţiile goale din jurul meu“). Focul rece este un roman subtil şi discret poetic ; faţă de precedentele sale cărţi, Alexei Rudeanu a evoluat mult şi în bine, numele său neputînd fi omis de pe lista celor mai interesanţi prozatori ai momentului. " Mircea Iorgulescu * I Reînnoiți-vă abonamentele la revista LUCEAFĂRUL pentru anul 1974