Luceafărul, ianuarie-iunie 1975 (Anul 18, nr. 1-26)

1975-01-04 / nr. 1

■* I f Invitatul nostru: Radu Boureanu „E foarte bine ca un scriitor tlnăr să se gmdească cu gravitate la destinul sau“ 1. Africa, loşca Alunarul, Omul cu vioară la picior — Stimate Radu Boureanu, de prin a­­nul 1906, ziua a noua din martie, sinteţi şi bucure.­lean. V-aş ruga sâ începem convorbirea noastră chiar cu primele amintiri despre acest oraş, care, aflu in ultima vreme, a mai şi chinuit copilăria sau tinereţea cite unui scriitor român. — M-au uluit întotdeauna afirmaţiile unor scriitori despre timpul şi modul cum au deschis ochii asupra vieţii, în sensul la care mă refer eu, cel mai fabulos mi se pare cazul lui Tolstoi, care spunea că are amintiri încă de la sinul doicii. îi facem credit geniului, dar cum lucrul mi se pare imposibil îl luăm ca beneficiu de inventar. întîile imagini plastice ce-mi vin în minte, sau amintiri, cum le-ai numit dumneata, sînt de pe vremea cind, prunc fiind, împreună cu alţii de vîrste mea, făceam tot felul de jocuri din lut : corăbioare, păsări şi altele. Nu ştiu pe ce stradă, nu ştiu în ce an, „anii trec ca apa". Cam asta ar fi prima imagine conştientă despre copilăria mea. Următoarele devin, fireşte, din ce în ce mai pregnante. Unele importante pentru formarea mea, altele mai puţin. Ca la toată lumea. — Dacă v-aş ruga să vă opriţi la una dintre cele importante, adică trezind dincolo de anec­dotica simplă, la care v-aţi opri ? — La Africa ? — Cum aşa ? De ce tocmai la Africa ! Ce avea comun Bucureștiul copilăriei dumneavoastră cu Africa ? — Uite, avea. Dar e vorba de „Africa", adică a existat cîndva în București un loc viran, ve­gheat de niște oțetari, loc pe care doi copii care nu aveau împreună mai mult de zece ani l-au botezat astfel. — Cam pe unde era locul acesta şi de ce l-au botezat copiii tocmai Africa ? — Locul se afla pe Strada Romană, numărul 193, intre Toamnei şi Viitorului. Viitorul e me­reu îndepărtat, toamna a venit de mult la mine iar locul l-am botezat Africa, tocmai din pricina oţetarilor care, mi se păreau a sugera ceva din vegetaţia pe care mi-o imaginam eu existînd în acel continent fabulos, dar şi din cauza culorii coţii acelor oţetari ce mi se păreau a fi cîteodată nişte picioare de elefanţi. Sigur, prin ochi de copil, totul era uşor de imaginat. — După cum povestiţi, cred că am descoperit un fost copil care şi-a iubit orașul, cartierul co­pilăriei. — O, da. L-am iubit mult pe Moș Obor. — Oare de ce ? — Mai­ păstra încă umbra colorată a orașului balcanic. Erau bragagii, era salepul, era loşca Alunarul, care stingea și felinarul cu gaz aerian, erau zăpezile, zăpezile acelea pe care azi nu le mai vezi decit în filme sau cu prilejul unor ca­lamităţi. Da, erau zăpezile acelea venite parcă din poezia lui Villon. Mi-am iubit foarte mult oraşul, dar desele mele plecări la ţară, undeva pe lingă Tirgovişte, mi-au întregit dimensiunea interioară a acestei iubiri. A îmbogăţit-o. Am devenit, destul de re­pede, un ruskian, adică un îndrăgostit de acea natură neviciată de maşinism, de poluările de tot felul. — Spuneţi-mi, cu literatura cind v-aţi rntim­­nit ? Cum ? — Mama mea, franţuzoaică, profesoară la In­­stitutul Pompilian, a înţeles să-mi pună în mină pentru primul contact cu literatura, poveştile lui Ispirescu şi cărţile lui Creangă. E, poate, ciudat şi semnificativ, dar eu stat fiu­­de scriitor, însă nu mi-am cunoscut tatul decit aproape spre adolescentă. M-am descurcat singur printre meandrele literei tipărite. — Ce a urmat după Ispirescu şi Creangă ? — Am trecut de la literatura primei copilării direct la Sadoveanu ! în acelaşi timp citeam au­tori francezi şi nemţi. Da, am trecut la o litera­tură care nu era pentru virsta mea. — Daţi-mi cîteva nume. — I-am descoperit, de pildă, foarte devreme pe nordici. Pe Selma Lagherlöf, pe Björnson, Hamsun, Johan Baj­er, Ibsen etc. Recitam din Uhland : „Blestemul bardului“. Balada o ştia şi acum în întregime, după atîţia ani, fără s-o mai fi recitit vreodată. Ştiam mii de versuri: Goethe preţuia, îndeosebi, baladele lui Uhland. Mai tîrziu, şi mergind pe drum, duceam cu mine sunetul şi climatul poemelor lui Rilke. în acelaşi timp 11 citeam pe ruşi. Puşkin, ceea ce era tradus şi în franceză Pe de altă parte, de foarte devreme, am fost tentat să mă joc cu cuvintele, cu linia, grafic vorbind. Făceam Infi­nite bătălii cu oameni furnici, şi al­te de-astea, lucru care mă sustrăgea de la­ hai să le spunem aşa, îndatoririle şcolăreşti. — Pentru că vorbeam înainte despre şcoală, ce vă mai aduceţi aminte ? Mă refer, bineînţe­les, la lucrurile cu o rezonanţă deosebită în me­moria dumneavoastră afectivă. — în primul rind îmi amintesc faptul că am făcut primele clase primare la Institutul Pom­pilian, şcoală de fete unde erau admişi anual trei, patru băieţi. Mi-o amintesc pe mama, cum iţi spuneam profesoară la acel institut, cum scria, organiza serbări, cum monta piese­i de tea­tru. Eu, bineînțeles, eram actor, căci îmi plăcea foarte mult să recit. — Vă mai amintiţi ceva din ceea ce atunci re­citaţi cu mare plăcere ? — O, au fost atît de multe. îmi amintesc insă ce nu prea recitam cu mare plăcere. Erau poe­ziile unui profesor de limbă română, care făcea tot ce putea să impună recitarea poeziilor sale. Era atita tenacitate şi orgoliu în gesturile sale, incit, deşi la început mi s-a părut un om bun, amărît şi căruia eu îi spuneam „omul care are o vioară la picior“ (era şchiop, iar pantoful lui or­topedic îl botezasem o cutie de „vioară“), încet, încet căpătasem o repulsie față de el, dovedită cu anii, firească. Domnul de română trecea printre pupitre în­­chiinîndu-și făptura, cînd către un rind de bănci, cind către altul. Copiii, cum se dovedesc ades cruzi, vorbeau despre defectul lui fizic scornind cele mai absurde ima­gini și formulări. Avea laba piciorului sting prinsă intr-o gheată cum nu văzusem pînă atunci. Un obiect straniu, negru, ce aducea cu un coturn. Nu cunoșteam elementul vestimentar al actorilor tragici antici, sau ghetele de lux de origină orientală străve­che. Mie, obiectul îmi cînta. O muzică secretă, fiindcă suprapuneam imaginea ghetei ciudate a profesorului unei mici cutii de vioară. Le măr­turisisem micilor colegi că am văzut că domnul are o mică vioară ascunsă în ceea ce închipuiam că este o cutie de vioară. — Și cîntă, mă, nebunule ? mă Încolţi unul din cei trei colegi cu care învățam între o clasă de fete. — Cîntă ! afirmam eu candid. Glasul şi legănarea mersului domnului de ro­mână mă toropeau. Odată, era aproape să adorm cu capul înclinat peste ultima bătălie de­senată. El a văzut-o. N-a spus nimic. Dar trecea tot mai des pe lingă banca mea. Glasul şi mer­sul mă legănau ca un tangaj Parcă eram intr-o luntre, într-o corabie. Nu, nu m-am simţit Ulisa vrăjit de sirene. Habar n-aveam de vestitul grec şi vocea domnului de română n-avea nimic din sonurile fatale ale glasului sirenelor. Părea că aerul unei orgi puse în mişcare scapă print­r-un singur tub care, la trecerea aerului cu presiune mică, nu dă sunetul unei note, ci un oftat, un început neclar, stins, de notă cu ton mediu în gamă. Şi totuşi, „La sirene qui veut triompher sur nos coeurs“... — cum spune Sainte-Beuve — glasul s-a strecurat în auz, în inima mea. De atunci n-am mai desenat armate, arcași în sensul și forma celor de pe frescele pluri-milenare din Hogar sau Tasilli. Pe caietul meu încremeneau un zbor păsări. Cele mai curioase păsări, care n-aveau glas nici cu­ glasul profesorului. Dar cintau în mine. Le auzeam acompaniate de o vioară, parcă. Nu-mi mărturiseam că poate fi vioara închipuită, din cutia aceea mică, neagră, de sub pasul domnului de română. Ar fi existat pericolul să-mi fie dragă prezenţa profesorului, dacă nu treceam dincolo de aparenţe, cu acea intuiţie pe care o dovedeşte ades copilul. — Vă mai amintiţi cum ii chema ? — Sigur, dar crezi că trebuie să-i spunem nu­mele ? — N-aş insista, dar ceva imi spune că omul nu era un oarecare, că, poate, voi avea o sur­priză. — Ei bine, îl chema şi era, chiar, A. Toma. 2. Saşa, „Taras Bulba" şi Ion Slavici — îmi Închipui că pina la urmă a trebuit să vă mutati de la Institutul Pompilian, asta din „orgoliu" ? — Nu ştiu dacă a trebuit, nu ştiu dacă aveam „orgoliul“ de care vorbeai, adică cel de a mă vedea, în sfîrşit, într-o clasă cu mai multi băieţi,­­de ce n-ar fi fost un orgoliu, să mă ştiu într-o şcoală cu multe fete ?), dar de mutat, la-am mu­tat. Liceul l-am făcut la Mihai Viteazul şi, mai apoi, la Matei Basarab. — Ca fost elev la Mihai Viteazul, îmi amin­tesc că ni se povestea, aproape cu un parfum de legendă, despre marii profesori care funcţiona­seră acolo. Şi la Matei Basarab cred că era la fel. — O, da, am avut profesori remarcabili. Pe doi dintre ei mi-i amintesc întotdeauna cu mare plă­cere. Să-ţi povestesc ? — Cum să nu ? Şi nu pentru că eu v-am pro­vocat, ci pentru că în spaţiul BIOGRAFIEI DE­BUTURILOR amintirile despre cei care au con­tribuit la formarea noastră cred că își au un loc binemeritat. — Bine. Uite, la Mihai Viteazul l-am apucat pe Anghel Marinescu. Cursurile sale erau admi­rabile, pline de o mare finețe a interpretării textelor. îmi amintesc, în mod deosebit, de cursurile despre Odobescu, despre cheile pe care ni le dădea spre descifrarea unei lucrări ca Pseudo-kinighetikos. I,a Matei Basarab era Mitriță Constantinescu, profesor de latină. Oricine l-a văzut pe Ion Ta­­lianu în Cațavencu — scurt, redingotă, tăcălie, minus însă penibilul personajului caragialean dar avînd in plus o mare nobleţe, şi-l poate În­chipui uşor pe Mitriţă Constantinescu. N-avea numai o mare putere de evocare a operei scri­itorului studiat, ci şi o mare putere de a pătrun­de în substanţa antichităţii, pe care ne-a adus-o foarte aproape de suflete. Eu care declamam cu plăcere, eram foarte bun la scandare. Uite mi-aduc aminte și acum... „Sic faciat letas ul­­misque adjungere vites (dacă nu greşesc) („Virgi­­lius — vertere Mecenas“)... In schimb, la pro­zodie m-a cam prins de vreo cîteva ori în nere­gulă. „Boureanule, lăutar ce ești. Tot după u­­reche. Unu, Boureanule, nota unu, aici nu sun­tem­ la scandare“. — Nu ştiu de ce, dar mi se pare că amintirile dumneavoastră despre şcoală sunt mult mai lu­minoase decit cele ale unora dintre invitaţii a­­cestei rubrici. — S-ar putea. Oricum, mie nu mi se potri­veşte versul lui Bacovia „Liceu, cimitir al tine­reţii mele“. Am avut şi profesori mai puţin dis­puşi să ne-nţeleagă, dacă nu pestalozzic, nici măcar psicologic. Poate că şcoala modernă se va preocupa mai mult de urmărirea fenomenologică a elevului — esenţă nouă care se formează în­­tr-un laborator complex şi complicat. — Gîndindu-ne la ceea ce scriați, căci nu se poate altfel, în perioada liceului, ce momente im­portante vă leagă de acei ani ? — în primul rind debutul. S-a produs în re­vista copiilor și a tinerilor condusă de Gh. C. Costaforu. — L-ați cunoscut pe Costaforu ? — Da. Eram coleg cu Saşa, fata lui. Odată, după ce-mi apăruse o poezie, Saşa m-a­ invitat la ei acasă, sus pe Dealul Mitropoliei.. Cind am intrat în camera unde eram aşteptaţi, am zărit un personaj mustăcios, un soi de Taras Bulba care stătea de vorbă cu un bătrînel cu tăcălie, ghemuit intr-un fotoliu. S-au uitat peste poezia mea şi apoi nu ştiu ce vorbe au spus despre ea, că m-am topit de tot. Cînd am plecat, bă­­trînul m-a rugat să-l conduc pînă în centru. Am făcut-o cu plăcere şi mare emoţie. Era Ion Sla­vici ! Bineînţeles, Taras Bulba era Costaforu. — Mai ştiţi acea poezie pe care a citit-o şi Slavici ? — Cred că da : „Felinaru-n colţul străzii, / Aci naşte, aci moare / Iar sergentul sună-n noapte / Lung chemarea-i cobitoare. / A-ngheţat de ger şi luna / Pe întinsul cer al serii / Şi-orice stea plînge grea / De dorul primăverii“. — Şi Saşa ? — Ei, probabil că o iubeam, dar nu i-am spus, ca-n Cehov, „Te iubesc, Sonia“. Ne dădeam cu sania pe Dealul Mitropoliei. — Ce citeaţi pe atunci ? — îmi plăceau Jules Laforgue, Baudelaire, poezia franceză, în general dar şi cea germană. Din literatura română îi citeam cu pasiune pe Eminescu şi Anghel, pe Blaga şi Pillat. Apropos de Pillat, am rămas uluit auzind pe cineva spu­­nînd : „E depăşit, domnule ! E depăşit“. Eu cred că nici un poet autentic nu poate fi vreodată un „depăşit“. Dintre prozatori, îl citeam pe Sadoveanu, pe care nici azi nu-l repudiez cum fac alţii, pe Cezar Petrescu, despre a cărui „Întunecare“ cred, că se vorbeşte nedrept de puţin, pe Cării­ Pe-­ trescu. Apoi era proza universală. Bunin, An­dreev, Hamsun, Linankowski (finlandez) autor al minunatului „Le chant de la fleur rouge“, şi citi alţii... 3. Sfatul unui bun prieten, Zaharia Stancu — Pictaţi, scriaţi versuri, făceaţi muzică. Cum aţi ajuns, totuşi, la Academia de muzică şi artă dramatică ? — Il cunoscusem pe G. M. Zamfirescu. El m-a îndemnat să dau examen la Academie. M-am prezentat cu „Vîntul“ lui Verhaeren in traducere personală. Am fost admis direct în ultimul an ! ■— Ce profesori aţi avut ? — Eram în clasa doamnei Sulandra, bună pe­dagogă, cu morbul nobleţii şi care ştia să jig­nească foarte bine. Mai avea şi un cui împotri­­va poeziei moderne. Cind îi spuneam de Blaga, Arghezi, Pillat bătea cu piciorul şi ţipa : „Bou­­reanu, cine mai sunt şi trăzniţii ăştia ?“. „Cum doamnă, nici nu i-aţi citit şi sînteţi împotriva lor ?“. Mă dădea afară din clasă, pe urmă striga după mine să mă întorc. Oricum, i-am păstrat o bună amintire. — Alţi profesori. — Doamna Alice Voinescu, prietena lui Valery şi a lui Leon Paul Fargue. Făceam cu dînsa cîteodată mă punea să ţin eu cursurile despre cursurile de istorie a literaturii dramatice şi exegeză a capodoperelor dramaturgiei universale, teatrul rus, eu cunoscind bine literatura rusă, de exemplu. Lucru care nu m-a împiedicat ca la examen să iau o notă mai mică decit colega mea Lucia Demetrius. Și tot doamna Alice Voinescu a fost cea care mi-a spus : Boureanu, dumneata n-ai să faci teatru. Nu că n-ai avea talent, dar parcă nu e de dumneata. — Cine erau colegii dumneavoastră ? — Mihai Popescu, Fory Eterlle... — Ce actori mari ați cunoscut în acei ani ? — Pe Iancovescu, de pildă, care a fost pur şi simplu entuziasmat de spectacolul nostru de producţie, adică examenul de stat de azi, cu „Strigoii“ la Teatrul Naţional. După spectacol am ieşit împreună. Ne-am întîlnit cu doamna Bu­­landra căreia m-a lăudat peste măsură. Doamna Bulandra, conform obiceiului, se făcea că nu în­ţelege bine despre ce era vorba. — Şi totuşi, aţi renunţat la teatru, deşi în două perioade distincte, 1929—1931 şi 1945—1947 aţi urcat, cum se spune, pe scenă. Cum se expli­că deci această retragere ? — Aveam trac. Dar nu unul obişnuit. Fusesem bolnav şi aveam să aflu mai tîrziu că maladia îmi afectase destul de serios sistemul nervos. Apoi s-a întîmplat că doamna Alice Voinescu a­­vusese dreptate. Teatrul, aşa cum era atunci, nu mă mulţumea. Dar asta e altă poveste. Oricum, mi-aduc aminte ce mi-a spus intr-o zi bunul şi regretatul prieten Zaharia Stancu : „Mă, Radule, de ce să-ţi pui tu cioc şi mustăţi şi să spui vor­bele altora ? De ce să nu spună alţii vorbele tale ?“ 4. „Era ca la umbra unui salcîm . Mi­rosea şi bine, era şi frumos" . Fiindcă aţi amintit de regretatul Zaharia Stancu, haideţi să ne apropiem de anii premer­gători debutului dumneavoastră editorial, ani în care, după cite ştiu, aţi legat multe prietenii, printre care şi cea amintită. Ce făceaţi ? Cu ce vă petreceaţi timpul ? Cine erau prietenii şi co­legii dumneavoastră de aspiraţii ? — Făceam de toate. Desenam, scriam, umblam prin expoziţii, îmi căutam servici împreună cu Zaharia Stancu, încet, încet ne apropiasem de „Adevărul literar“ unde am şi... redebutat. I-am cunoscut atunci pe I. Siclovan, poet de talent căruia mă străduiesc să-i scot un volum, pe Ci­cerone Teodorescu, pe Jebeleanu. Ba nu, pe Je­­beleanu îl cunoscusem ceva mai înainte. — Cînd şi cum ? Vă mai amintiţi ? — Da. Eram în turneu la Braşov cu „Flacăra sfîntă“ de Somerset Maugham. La sfirşitul unuia din spectacole, s-a suit pe scenă un băiat cu o şapcă de liceu in mină şi mi-a dat un buchet de flori. El era­ Jebeleanu. Pe urmă s-a întîmplat „să ne cunoaştem mai bine şi să ne împrietenim. Acum,, cind ,vrea să mă tachineze şi-mi zice „Papa“, îi reamintesc cum ne-am cunoscut şi că, la urma urmei, nu ne despart prea mulţi­ ani.» « '• — Spuneaţi mai înainte „Desenam, scriam, umblam prin expoziţii“. Ce însemna, de pildă, desenam ? — Lucram întrerupt, cu o plăcere de diletant. De altfel, singurele „ore“ pe care le-am luat au fost cele „furate“ peste umărul lui Tonitza, cind picta vis-à-vis de casa noastră, la un cumnat, unul Climescu, în rest, totul la întîmplare. — Totuși, diletant, diletant dar aţi obţinut două premii la saloane. — Adevărat, dar asta nu schimbă cu nimic lu­crurile. Uite, vezi portretul acela al lui Pallady ? Toată lumea spune că este unul dintre cele mai bune care i-au fost făcute pictorului. Eu nici acum nu ştiu cit e de reuşit ori nu. — Cum v-a „pozat“ Pallady ? — O, ce pozat ! Pallady numai cînd vedea că te uiți la el mai atent începea să se zbîrlească. L-am desenat într-un atelier unde venise să „desineze“. Era un om plin, cum se zice, de bizdîruri dar cu mari deschideri de noblețe, de generozitate. — Ce plasticieni preţuiaţi atunci ? — Ca şi azi pe Tonitza, Pătraşcu, Pallady, Luchian, Andreescu. Eram prieten cu Padima şi Dărăscu. Pe Grigorescu l-am înţeles mult mai greu. Pot spune că am luptat cu el. Mă luasem după unele modele care, de pildă, scriau despre „mandolinistul Eminescu“ ! Păcatele tinereţilor. — Din păcate, neavînd servici, aveaţi destul de mult „timp liber". Aţi consumat o parte din el mergind la cenaclurile epocii ? — Deşi n-am avut deloc o fire „cenaclieră“, am fost la cîteva cenacluri. La cel condus de Mihalache Dragomirescu, de pildă, am citit şi o poezie care se numea „Cherhanaua de-altădată, cherhanaua de azi“. La sfîrşit, Mihai Dragomi­rescu mi-a spus : „Boureanule, cu asta eşti lingă Eminescu !“ M-am speriat aşa de tare de peni­bilul situaţiei, că n-am mai călcat pe-acolo. La Lovinescu am citit fistune sau colina goală. Au primit-o rece. De altfel, mai tîrziu, Lovines­cu m-a Încartiruit pe nedrept Intr-un capitol al Istoriei literaturii sale drept „poet al bălţilor“. — Pentru că ati trecut prin cele două cena­cluri mari ale vremii, spuneti-mi ce credeţi că te deosebea ? Ce-i deosebea, după cum i-aţi cunos­cut, pe Dragomirescu şi Lovinescu ? — La cenaclul lui Lovinescu era mai multă subtilitate, dar şi mimetism. Se clamau, se de­cretau mari poeţi. Lovinescu era, după părerea mea, un clasic ce lupta cu structura sa. Se vroia un modern. Dar în legătură cu tot ce se citea mai modern in cenaclul său nu el exprima judecăţile de valoare, ci mai tinerii săi „locotenenţi" A­­derca, Barbu, Beps Dellavrancea. Şi Dragomirescu era tot un clasicizant. El nu teoretiza la fel de bine ca Lovinescu, dar cred că avea, uneori, intuiţii mai puternice decit Lo­vinescu. Din păcate, cenaclul lui, mai ales dato­­rită paradelor maestrului, avea un uşor aer pe­nibil. Poate că sunt puţin cam dur cu cele două cenacluri dar îmi place să fiu sincer. — Cum aţi caracteriza anii aceia de dinaintea debutului editorial ? — Drept o perioadă de mare efervescenţă, luni în care planificam­ viitorul. Căci, de pild­ă,­ dacă nu-mi scria de la Turnu Măgurele că mă aş­teaptă acolo, Stancu îmi scria despre planurile lui literare, despre „Codane“, pe care nu a scris-o niciodată şi care, probabil, s-a transformat un altceva. Era o efervescenţă în care, noi, prietenii ne transmiteam unul celuilalt ce-aveam mai bun, grijile noastre, speranţele, temerile. Nu eram un grup, dar încercam să ne constituim ca personalităţi, să ne lansăm. — Care erau relaţiile dumneavoastră, ale celor care de-abia vă pregăteaţi să intraţi în arenă,­­cu consacraţii vremii ? Cum vă tratau ? Cum îl căutaţi ? — Eram primit­ tacit, dar mai mult din cauza sfiiciunii noastre şi mai puţin din cauza vreunei bariere pe care ar fi pus-o între noi marii scri­itori. I-am cunoscut atunci pe Gib Mihăescu, Harie Voronca, Philippide, Arghezi, Rebreanu, Matei Caragiale, Blaga, Minulescu. Ne simţeam bine în umbra lor. Era ca la umbra unui salcîm. Mirosea şi bine, era şi frumos. Mergeam la Arghezi în casă şi, deşi el vorbea cu noi foarte apropiat, cald uneori, noi nu puteam trece peste sfiala noastră. — Care este „istoria" Zborul alb, volumul cu care ati debutat in 1932 ? — Deloc neobişnuită. Un unchi ,ţie­-al­ meu mai Înstărit mi-a dat nişte bani. Cu ei şi cu manus­crisul m-am dus la editură. Cartea a apărut,,aşa cum probabil ştii, în colecţia „Azi“.­­ — Cum a fost primită ? — în general, bine. Alt scris pozitiv Pompilu Constantinescu, Perpessicius şi alţii. De „rău“ a scris Robot, ultramodernistul, care nu prea a gustat versurile mele cu voievozi şi alte „tradi­­ţionalisme“. Şi, dacă asta contează, pot să-ţi ■i spun că Zbor alb a primit şi premiul Societăţii Scriitorilor Români. — Eu nu ştiu dacă şi cit contează, dar pentru că tot a venit vorba, stimate Radu Boureanu, poate marca un premiu obţinut pe prima carte destinul unui scriitor ? — Cred că da. Poate să-l dărîme pe debutant, poate şi să-l stimuleze,­ dar asta ţine de multe, foarte multe lucruri. Premiul lansează, cred eu, numai în măsura în care concordă cu vocaţia certă, autentică, puternică a tînărului scriitor. Oricum, înţeleg, de ce mi-ai pus această între­bare şi e foarte bine ca un scriitor tînăr să se gîndească cu gravitate la destinul său,­ care în mare măsură nu rămîne numai un destin parti­cular, în sensul de obişnuit. Cit despre mine, premiul Societăţii Scriitorilor Români mă gă­sise oarecum „pregătit“, căci cu un an înainte mai obţinusem un premiu, al „Adevărului lite­rar“, pentru sonetul „Bîtlamil“ ! — Care credeţi că este cel mai important lu­cru pentru inceputul oricărui destin literar ? —Foamea de autenticitate, de personalizare. Decalcomania nu­­ poate duce nicăieri. într-un timp aveam prea multi care scriau ca Barbu, şi mai multi scriau ca Blaga, multi ca Arghezi, alţii ca Esenin. Eu cred că in generaţia mea a existat un număr foarte mare de voci personale. In ceea ce mă priveşte, nu m-am împăcat nici­­odată cu ideea de tutelă , oricare, ar fi, fost ea. Nu mi-a plăcut să trăiesc la lumina lămpii al­tora. Cit am reuşit, n-o mai pot stabili eu, ci alţii. Dorin Tudoran­ ­9 Nu i-am spus „Te iubesc, Sonia” • O doamnă cu morbul nobleţii 9 „Furt" peste umărul lui Tonitza • Mai tinerii Aderca, Barbu, Beps Delavrancea » „Nu mi-a plăcut să trăiesc la lumina lămpii altora" . biografia debuturilor 1­ 4 IANUARIE 1975 I 4 m Cele trei volume de poezie ale lui Dumitru Popescu, poartă ca ani ai apariţiei cifrele 1968, 1972 şi 1974 şi la o evaluare globală, în afara lucrurilor scrise în articolul tre­cut, mai putem adăuga că au o temă comună: scrutarea istoriei noastre din punctul de vedere al unui poet pa­triot pentru care marile teme ale existenţei rămîn cele ale demnităţii, iubirii unui prezent demn şi slăvirea unui trecut încărcat de glorie. Acestui patrimoniu de simţire îi dau tîrcoale nelinişti majore, îndoieli cutremurătoare şi fluxul liric ia o alură agitată pe măsură ce ne apropiem de delta desăvîrşirii, enorme valuri cresc şi bubuie în ţărmuri, fluviul de simţire cară ia vale, într-o teribilă m­uncă, aluviuni turburi, odată cu imense depozite vitale, încă din prefaţa primului volum, cu modestie, autorul pe care ni l-am propus în aceste rînduri, declară că el nu e decit unul dintre cei mulţi care-1 pregătesc pe Messia a­ cuvintelor, cel ales, cel încă necunoscut, strălucitul ce va repeta destinul Luceafărului. Cîntecul din acest „pentru cel ales" este molcom, dis­cret, înduioşat. Se începe cu un ciclu ce priveşte trecu­tul, intitulat „Pergamente“ în care, tribunalul bătrînilor, pietrificat oferă o lecţie profundă : „C-o aripă neagră, cu prafuri de stele , cu zeamă de lună fiartă-n ulcele / vraciul de noapte cetate-a vrăjit / Şi străjile-n turnuri au adormit / Numai statuile, tăcute de piatră i nopţile nu mai dorm niciodată / Bătrînii cetăţii, uitaţi / ve­ghează oraşul pietrificaţi / Au în orbitele goale, uscate I zădărniciile lumii, pe toate / Umerii roşi sînt de vînt şi de vreme / de frunza căzută in toamne, alene I Cine-nţelege semnele lor? / Unde arată? Ce vor? ! Şi purpura lingă ei veştejeşte / Eternă piatra in piept încolţeşte / Noaptea mă cheamă la judecată / areopagul statuilor albe, de piatră / Purificată, ca apa prin stîncă / e vocea străbunilor, de de­parte, adîncă“. Aici sentimentul durabilităţii e sugerat toc­mai de o neclintire voită a modelelor exemplare. Intr-un alt poem (Astronomie), bătrînii stînd la sfat, pe prispe, noaptea, par a ţine pe umerii lor toată bolta ce­rească, făcînd de mii de ani, astronomie ca domnul Jour­­dain. Şi dacă vorbeam despre tenta de gigantism a poe­tului, iată imaginea unor ţărani pe cîmp în „Pămîntul“ : „Păreau pe brazda neagră / ţăranii împrăştiaţi pe cîm­­puri / seminţe desgropate de corbi / duse de vînturi", ima­gine argheziană, cum este şi cea care urmează : „Pe gar­duri, în ogrăzile bătrîne / Negre, grele / se hodinesc oasele lor / topite în ulcele“, în cel mai curat spirit tradiţiona­list la culegerea recoltei. Dumitru Popescu face invitaţia : „în palme frîngem pîinea­­ caldă, coaptă / gustaţi şi plăs­­nuiţi cu noi / străbunilor / roata cea nouă / laolaltă“. în „Credinţă“ se cîntă sentimentul ospitalităţii româ­neşti, atît de particular : „Cînd nucile pocnesc în vii / și paznicii bostanelor s-au dus / picioarele le spală rouă ier­bii / ca Magdalena pe Isus ! Capul femeilor e-n nimburi / pipăi şi nu-i nimic / se scaldă cozile lor negre / un spume moi de borangic ! ... o mină bate stins în poartă / uscată, noduroasă / noi nu­ întrebăm cine-i streinul / şi îl poftim la masă / Cînd pe-ndelete-n cerul gurii­­ cercăm vinul din cană / ne-mpărtăşim pentru mai bine / căci am gustat / şi din amar şi din prihană / Şi dulgherind lăcaşuri, trai­nic / pe pămînt / cu aripile credinţei lui Manole / ne az­­virlim în vînt“. Lingă sentimentul bucolic, finalul mito­logic lasă un mare fior cititorului „Străjile“ vorbesc şi ele despre bornele Istoriei noastre, adevărate avertismente pentru cei ce trăiesc pe acest pămînt : „Retrase-n mînăs­­tiri I sub lespezi, în pereţi / veghează umbre / netopite / de voevozi măreţi / In ghizduri nepătrunse / de fîntini I stau treze capete tăiate / de triburi I Prin sate, pajure de bronz / de fier / pîndesc pe socluri / vămile din cerb, în „Neliniştitul“, Decebal, legendarul rege dac, este prefăcut în cerb de munte şi îşi inspectează pămînturile, prin „Ba­lade“, bate un vînt nepotcovit ceea ce e foarte frumos spus. Iată şi o scurtă acuarelă lirică, de o mare semnifica­ţie, realizată cu mijloace sigure : „Cînd căluşarii înghe­suie / mărunt / pămîntul / sub opinci / sonorizînd miste­rioase porţi adinei / e semn pentru-ai părinţilor părinţi / că sîntem tot aici, neclintiţi“. într-un alt poem, de sor­ginte maiacovskiană, găsim imaginea colosală a tribuna­lului tăcut al nopţii, ceea ce poate invidia orice poet. O grea ameninţare prevesteşte „Geologie“ : „Am deschis­­ craterul vremii / timpul ţîşneşte ameţit / Fumegă marele Fuji-Yama / pe cerul spălăcit“ în „Litanii“ există ace­laşi avertisment dur faţă de cei ce ar ameninţa încă o dată pacea noastră, adică cei ce altădată „au împuşcat idea­lurile in inimă“ într-o terifiantă imagine „postbelică“, o­­raşele strivite de furia războaielor care au trecut peste ele arată ca nişte galere străvechi scufundate şi acoperite de alge, unde sugestia putregaiului marin este substituită unei nopţi cu lună verde cînd chiar mizeria poate să ca­pete fosforescenţe nebănuite, într-o „nevroză postbelică“, „aproape transparent / oraşul a ieşit din casă ! Se leagănă in plasă / cu mîini subţiri şi albe de dement“ care amin­teşte imaginea oraşului lui Durrel­ din „Mount­live“ (ora­şul văzut ca printr-un balon de săpun) Foarte propriu bacoviană, cum anunţă şi titlul mi se pare : „Pace surî­­zătoare / Duminică / Pe undeva, un vals modern / Toate uşor se clatină / ca pe un vapor / în neant, de platină / No­­roaiele-n adine se cern / Suris convalescent de clinică“. Unde excelează Dumitru Popescu este mai ales în inscripi­­ţiile scurte, încărcate de semnificaţii : „Noaptea neagră, alba zi / nu-s izvoare de timp, vii / Faţa lumii, ca un gîde / c-un ochi plînge şi-altul rîde". în buna manieră a descîntecului popular este cîntată existenţa, cu o seninătate mioritică în „Alb“ : „Trei giul­­giuri albe îşi desface / ca trei drapele vechi de pace / scu­tecul pruncului­­ năframa de mireasă / şi pînziala mortu­lui din casă / înfăşurat un alb mister / cade din veşnicie, pur / în efemer / Tîrziu îşi regăseşte crisalida albă / şi obosit / tăcut / se reîntoarce singur­­ în necunoscut“. în „Răzvrătire“, întîlnim ecouri din Victor Hugo : „Sînt pantheonul celor vechi / nemuritori / Şi cei care-au murit uitaţi de bocitori / găsiră-n mine un mausoleu / Eu sunt olimpul / oropsitului din urmă zeu / Şi sunt sicriul celor ce nu şi-au dat / obolul / dar şi-au trimis în mine / um­brele şi golul“, în „De ajuns“, un distih turburător: „A­­tîrnă lingă mine o lungă întrebare / ca laţul de spînzu­­rătoare“ iar în „Autumnală“, gigantismul pomenit în pa­ginile de mai înainte „în copaci / ard galbene făclii de toamnă­­ încremenite prin iarbă / se odihnesc gînduri vechi / de statuie“. Iată-ne în faţa finalurilor tăiate, ba­­coviene sau a surprizelor, aceluiaşi care putea să scrie : „ninge cu bancnote“. La Dumitru Popescu­­,craniul unui armăsar este legat cu benzi de telegraf“ sau „începe me­lodrama primăverii care e iubită cu buze de înger“ sau, şi mai pregnantă, prezenţa poetului „plumbului“ în acest ca­tren : „Sunt şi ploi albe / radioactive / Iarna poeţii viner buneau / Aşteptau, corbii pe portative / Mîine, cu oamenii, totu-n picioare-am să iau". Acest fin volum de debut nu anunţa prezenţa aspră a polemistului din următoarele, şi el o­ surpriză totală pen­tru mulţi. Eugen Barbu Continuare în pag a 6-a Poezia conceptuală !

Next