Luceafărul, ianuarie-iunie 1975 (Anul 18, nr. 1-26)

1975-02-22 / nr. 8

! „Aşa Incit trezim din nou pe Eminescu in mijlocul unei generaţii care are nevoie de un îndreptar. Atitea curente vin din atitea părţi şi atitea seducţiuni din atitea direcţii — seducţiunile acestea îmbracă de multe ori forme literare atră­gătoare, adesea cu atit mai atrăgătoare, cu cit sunt mai nesănătoase, aşa incit drumul către Eminescu este însuşi drumul către sănătatea a­­cestui popor“. Sunt cuvintele lui Nicolae Iorga, rostite cu ani în urmă, actuale şi astăzi dacă vrem să fim sinceri. De ce Eminescu, poetul nepereche, cum spunea Călinescu, şi nu un al­tul ? De ce timp de cinci sferturi de veac el nu numai că nu a fost întrecut, dar aş zice, nici a­juns din urmă ? Răspunsul nu este uşor de dat. Măestrie artistică au dovedit şi vor dovedi şi alţi poeţi şi scriitori români şi poate că îndemî­­narea acestora a fost şi va fi şi mai mare decit a fiului Ipoteştilor dacă e să ţinem seama de cuceririle pe care fiecare clipă le aduce, dar un astfel de individ este numai un instrumen­tist, fie el şi de geniu, un interpret al darului dumnezeesc al poeziei, socotită ca şi muzica, regina artelor ? Are el, acest histrion al cuvin­telor, numai rolul unuia ce suferă şi exultă pen­tru a crea stări euforice publicului său, format din regi şi indivizi de rînd, gata să se amuze de orice, ori să lăcrimeze atunci cind se bănuieşte că asta face parte dintr-un ighemonicon estetic ? Nu este el înainte de toate o conştiinţă, un pur­tător de idei înaintate ce duce, în ciuda tuturor împrejurărilor istorico-sociale, gîndirea unei na­ţiuni înainte, în timp, proiectindu-i idealurile cu o siguranţă ce întrece măsura vremii ? Un Byron murind pentru ideea de libertate a unui popor sau un Adreea Chenier, discutînd în că­ruţa care-l ducea spre eşafod despre poezie, iată numai două exemple cutremurătoare a doi ser­vitori ai muzelor care au plătit cu viaţa ideea lor profundă despre ce înseamnă meseria cuvin­telor potrivite. Poetul, se ştie, poate să aducă poporul pe baricade, el este un fulger ce aprinde energiile unei naţiuni, atunci cînd ea aţipeşte, glasul lui poate fi lugubru sau patetic, dar trece cu siguranţă oricînd prin zidurile de tăcere ce vor să-l înnăbuşe. Lui Eminescu i s-a spus, pe bună dreptate, poetul naţional şi poate că a ştiut-o mai bine decît oricine că este. Avea un program, o ideologie proprie, se simţea „un îm­părat poet“ pentru că poseda un imperiu de gînduri ; era un risipitor fabulos, un individ neatins de materialitate, uitîndu-şi propria-i fiinţă, nu dintr-o neglijenţă studiată, ci pentru că nu avea timp să se ocupe de sine. Sunt cîteva momente din viaţa lui care ni-l desvăluie în unica lui perfecţiune. Elev, desgustat de medio­critatea profesorilor, părăseşte şcoala ; mai tîrziu, la universitate va urmări numai acele dis­cipline ce-i conveneau. El îşi tencuia o persona­litate ce nu putea semăna cu a nimănui. S-a vorbit despre neglijenţa veştmintelor lui, de boemia în care putea fi găsit, dar lipsa de aten­ţie pentru trecătorul trup pe care noi nu o înţe­legem totdeauna se datora absenţei voite a poe­tului, din mijlocul existenţei mediocre a celor din jur. Nu e vorba de un aristocratism ce poate fi rău înţeles, cit de o ardere totală, ce nu mai permite nimic în afara imensei combustii spi­rituale. Ea, această incinerare conştientă care nu doare, are loc într-o teribilă macerare a tot ce poate fi socotit lumesc. Tînăr fiind arăta ca un actor, în trupa lui Pascali, la ieşirile de după spectacole, entuziaştii întrebau pe ceilalţi : „Ce roluri joacă domnul Eminescu ?“ Portretele damnaţilor din propria-i operă îl înfăţişează ast­fel : o frunte largă, ochi demonici din fundul cărora venea o melancolie ucigaşe, pe faţă i se putea citi, cum au scris atîţia, suferinţa ce avea să urmeze. îngindurat, străbătea lumea murdară în care fusese silit să trăiască cu o demnitate interioară ce nu scăpa nimănui. Martor al atîtor drame contemporane, nu reuşea să nu resimtă fluxul tragic către care era minat de o forţă nevăzută. Ne aflam în vremea cînd Avram Iancu, rătăcit şi ars lăuntric nu mai vedea munţii lui dragi şi murea nebun pe o rogojină ; vremea în care poetul Nicoleanu ,care credea că are în cap o stea pe care voia s-o taie, se sfirşea în balamuc ca şi Bolintih Mariu, fost ministru, intrat la ospiciul din Pantelimon „fără haine“ , acelaşi timp incredibil cînd o altă minte genială cum era aceea a lui Hasdeu, era hrănită luni de zile cum scria Iosif Vulcan în Familia, cu o bucată de brinză şi cu un cîrnat. Despre existenţa în­cărcată de expediente a autorului „Luceafăru­lui“ ce să mai spunem ? Sunt lucruri ştiute de­mult, nu vreau să le repet pentru că prea m-ar cuprinde scîrba la ideea că au existat indivizi ce au putut vedea în poet un slugoi de curte căruia trebuie să-i dai atîta cit să nu moară de foame deşi el îţi lăsa moşte­nire o operă de aur ce va dăinui, nu un veac, ci în vecii vecilor, strălucind din ce în ce mai mult pentru că geniilor timpul le adaugă mereu alte dimensiuni şi noi înşine nu ştim încă mărimea exactă a operei emines­ciene. La Banca de singe a artelor, acolo unde fiecare om neobişnuit pe care naţiunile îl nasc rar şi cu o ciudată economie spre a le îmbogăţi, Eminescu a plătit imperial. Ca totdeauna pleava funcţionărimii administrative răsplătea pe cel ce adusese României de totdeauna un tezaur inesti­mabil cu seci rînduri ce merită a fi pomenite . „Direcţiunea ospiciului Mărcuţa din Bucu­reşti, scria ziarul Epoca, a făcut cunoscut zilele acestea parchetului din capitală, că nu mai poate ţine-n căutare pe nenorocitul nostru poet Emi­nescu, pentru motivul că ospiciul nu poate hrăni decit pe bolnavii a căror întreţinere e plătită de primăria capitalei“. Cînd lucrurile luau o tur­nură din ce în ce mai tragică pentru autorul Scrisorii a treia Iosif Vulcan adăuga : „Pină cînd a fost sănătos, nimeni nu s-a gindit să-i dea sprijin, nici public, nici la Academie, numai cînd l-a izbit boala nenorocită, au venit amiciț­i întru ajutorul lui, dar societatea și atunci a ră­mas nepăsătoare, iar statul abia atunci i-a votat recompensa, cînd nefericitul poet nu o mai putea întrebuinţa. Tocmai citesc, că de cind Eminescu se află in casa de sănătate, nu mai primeşte nici această recompensă căci parchetul a uitat să ia măsuri pentru numirea unui tutor care să pri­mească pensia şi să îngrijească de persoana lui“. Poetul se stingea între tenebrele lui declarînd, la întrebarea medicului curant, că „este Matei Basarab, că a fost rănit la cap de către Petre Poenaru, milionar, pe care regele il pusese să-l împuşte cu o puşcă încărcată cu pietre de dia­mant cu­ oul de mari" şi, superb orgoliu, chestio­nat ce va face dacă se va însănătoşi, răspundea cu o măreaţă superbie : „Am să fac botanică, zoologie, mineralogie, gramatică chinezească, evreiască, italienească şi sanscrită. Ştiu 64 de limbi“... Odată spuse toate acestea, trebuie să înţe­legem, cu voia sau fără voia noastră, că Emi­nescu a plătit odată pentru totdeauna pentru toţi cei ce au ţinut vreodată un condei în mină, pen­tru toţi cei „pedepsiţi intru limba românească“, cum scria el însuşi, şi asta pentru vecii vecilor... Am citit undeva că în anii noştri opera emi­nesciană a fost tipărită în cinci milioane de exemplare, dacă nu în mai multe. Intraţi în acest minut într-o librărie din România şi cereţi un volum de Eminescu , nu-l veţi găsi. Ediţii după ediţii dispar în rafturi de bibliotecă sau ţin loc de carte de căpătîi. Cum să explicăm această uriaşe audienţă la un public atit de eteroclit ? Cum să înţelegem mulţimea de simfonii, de lie­duri, de romanţe, iscate de textul eminescian ? Cum să echivalăm studiile fără număr, născute din gîndirea celui ce a scris într-o scurtă carie­ră literară, ce nu întrece unsprezece ani, totuşi atit de multe ? Aici cuvintele mari nu ajută, ex­clamaţia nu ţine loc de judecată de valoare şi­ sughiţul admirativ pare mai curînd o insultă. Eminescu citise enorm, nu spun o noutate, avea o minte pătrunzătoare, îşi propusese opere uriaşe, in special în domeniul teatrului. O exis­tenţă mai lungă ar fi dat cu siguranţă un Shakespeare pe aceste meleaguri. Comparat cu contemporanii, şi aici nu vorbim numai de pro­ducţia lirică, dimer­siunea lui este colosală. Cînd încă-" alţii-umblau la sefrifite tocite şi romanţau cu gratie desuetă, fiul căminarului Eminovici umbla în mituri grozave. O curiozitate uriaşe îl împingea către ştiinţe, la Berlin audiase nu numai cursuri de filosofie ci şi expuneri medi­cale, în faţa măreţului spectacol de la Putna unde 5 000 de candele aprinse în jurul mormîn­­tului lui Ştefan cel Mare îi vorbeau despre în­treaga istorie a neamului nostru el imagină o epopee hugoliană pe care o şi începu şi care, chiar nedesăvîrşită, rămîne grandioasă. Iată-l tunînd din harfa-i nemaiauzită : „Eu cred că tot ce este menit de a fi mare Să-şi înăsprească trebuie superba rădăcină SPIRALE Prin viscole turbate, prin arşiţă şi-ngheţ Mai tare e-acea stincă ce a trecut martiră Prin vijelii mai multe, Popoarele barbare Ce-au cotropit românii sunt vijelii măreţe Turbate, mindre, aspre, ca orice vijelie rară şi trecătoare ca ele. Iar stejarul Poporului meu tare ridică şi-azi în vinturi Intunecata-i frunte şi proaspăta lui frunză. In lume văd popoare cuminţi şi fericite Şi mă întreb ce soarte să doresc la al meu ? Şi-un gind îmi vine aspru, adine, fără de milă Şi sfărimător de lume — Nu, nu ! N-aş vrea ca alte Popoare să mai fie c-al meu — nu merit ele Să-i semene. Poporu-mi meritu-i ca să fie Altfel de cum-s alte. Eu nu cer fericire Pentru-a lui viaţă. — O, naţie iubită ! Vei înţelege doru-mi, vei şti să-l preţuieşti ? Voi să te văd, iubito ! nu fericită-mare ! Decit o viaţă moartă, un negru vis de jele, Mai bine stinge, Doamne, viaţa ginţii mele. Decit o soartă aspră din chin un chin s-o poarte Mai bine atingă-i fruntea suflarea mării moarte !“ Marele poet e şi autorul acelei „Legende a se­colelor“ româneşti, intitulate „Memento mori“, ca singură dovadă a unei minţi geniale : „Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur Cind a nopţii intuneric-instelatul rege maur Lasă norii lui molatici infoiaţi in pat ceresc Iară luna argintie, ca un palid, dulce soare. Vrăji aduce peste lume printr-a­ stelelor ninsoare Cind in straturi luminoase basmele copile cresc Mergi, tu, luntre-a vieţii mele, pe-a visării lucii valuri Pină unde-n ape sfinte se ridică mindre maluri Cu dumbrăvi de laur verde şi cu lunci de chiparos Unde-n ramurile negre o cintare-n veci suspină Unde sfinţii se preimblă in lungi haine de lumină Unde-i moartea cu­ aripi negre si cu chipul ei frumos Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori muncite Te încerci a stoarce lapte din a stincei coaste seci Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mindre flori de aur Alta unde cerci viata s-o-ntocmesti, precum un faur Cearcă-a da fierului aspru forma cugetării reci“ Recitiţi acest poem şi o să aveţi imaginea unui poet uriaş. Sunt aici reminiscenţe din cursurile de egiptologie, berlineze, titanica scormonire în Cronicile vechi, recoltă suavă a culegerii de cîn­­tece populare, cultivarea plină de grije a­ unei limbi pe care încă mulţi o ignoră şi astăzi. Călinescu, nici nu se putea altcineva, l-a citit cel mai bine pe Eminescu. In m­ai multe ocazii, cu o strălucită luciditate, el a refăcut anatomia măreţei opere. Poetul patriot care a fost fiul Ipoteştilor reconstituie în largi poeme, istoria românilor cu un patos epic de neegalat. Sunt cîntate marile fapte de vitejie ale istoriei şi fi­gurile memorabile ale naţiunii noastre, bătălii celebre sunt reconstituite cu un vers focos, plin de fior, trezind în cititor rezonanţe teribile. Sunt ecourile beethoveniene din „Eroica“ în echiva­lenţe lirice, încă neîntrecute în măestrie. Satira cea mai acidă ia loc in­cadenţe atunci cînd sunt biciuiţi „damblagii bizantini“, adversarii politici ai lui Eminescu, pictaţi cu o pastă groasă şi rea, vittriolantă, păstrată peste suta de ani ce trecu. Răscumpărarea acestei otrăvi ce-l devoră pe poet este o căm­are dulce, în stilul oral de la ţară : „Săracă ţară de sus Toată faima ţi s-a dus Acu cinei sute de ani Numai codru îmi erai Împrejur creşteau pustii Se surpau ,împărăţii N­eamurile-mbătrineau Crăiile se treceau Numai codrii tăi creşteau Şi in umbra cea de veci Curgeau riurile reci Limpegioare, rotitoare, Avînd glasuri de isvoare“ Decorul în care se mişcă poetul este cel mai ades unul fictiv, livresc, tiranizat de fabuloase vegetaţii, cum ar fi în poemul Egipetul sau în proza lui fantastică unde lumea este tiranizată de mari vegetaţii ce putrezesc în jur, de căderi edenice de ape virgine, de o forţă cutremură­toare, în călduri excesive, această natură se des­compune, personajele, trăind în ea, se dedau la amoruri violente sau lenevesc oriental în calcuri mirifice. Un cromatism sălbatic pluteşte în proza eminesciană şi în unele poeme. Coloane şi tem­ple repetate, ca în viziunile fantastice ale lui Piranesi, persecută viziunea poetului, zei colo­sali, nemişcaţi, cugetînd la timpul fără capăt, într-un decor, şi el pe măsura acestor nefiinţe, dăltuite în marmure, nasc geografia unor civi­lizaţii moarte de mult, rămase numai în memo­ria visătoare a celor pentru care scurgerea ore­lor nu înseamnă absolut nimic. In alte povestiri, cum­ ar fi „Geniul pustiu“, observa Călinescu pe bună dreptate, apare un gotic, şi el fabulos, cu un cavaler rătăcitor călărind în Bugeac şi statui negre. Divinul critic mai semnala şi o tentaţie eminesciană spre natura selenară în unele com­puneri ce descriu o insulă a lui­ Euthanasius­ în care totul este părăsit şi o natură vora ce înăbuşe totul, proliferînd monstruos, acolo cad troiene de flori şi de frunze, timpul devine imemorial, o descompunere măreaţă stăpîneşte totul. Dionis simte cum ii creşte părul sub căciulă ca o lavă ce va isbucni eruptiv, e plouat ca un ber­bece, păianjenii îşi construiesc sub privirile lui goale, fantastice pînze ce vor învălui totul în­tr-o reţea de mătase argintie. Un uriaş senti­ment de părăsire te cuprinde, o zădărnicie stă­pîneşte aceste suflete indice,­ sosite din lectu­rile cunoscute ale marelui poet. Nirvana arată decrepit, surpată sub ploi nesfîrşite, ucisă de parfume sălbatice, emanate de o natură nesupra­vegheată ce odată deslănţuită nu mai poate fi oprită cu niciun chip. Coniferi colosali acoperă personajele ostenite, leneşe, incapabile să acţio­neze, toropite de o langoare primejdioasă. Ve­getaţia şi fauna sunt euforice, scrie Călinescu, în frunzişul plin de cascade numai vîntul execută uriaşe leziuni vegetale, omul mărunt dispare şi greierii răguşesc celebrînd neîntrerupte rituri nupţiale. O geologie necruţătoare stă să se pră­buşească peste perechile înlănţuite în care fe­meia are rolul de agresor, gesticulaţia devine simbolică şi ceea ce spuneam că părea mărunt şi copleşit, creşte la dimensiuni nebănuite. Ritul se transformă intr-o mişcare seismică şi nu mai are nimic omenesc, împerecherea unor zei te­ribili devine o dragoste cosmică. In viziunea poe­tului, ca sub o lupă, apar fluturi uriaşi ce se aşează pe capul lui Ieronim ca pe o floare. In ţevile vegetale detună seve nebune ca într-o uzină. Cezara, ameţită de iarbă, ca după o mare beţie, la vederea acestor escadroane, lopătînd grav în aerul saturat de căldură, fuge nebuneşte la vederea teribilelor insecte care înspăimîntă prin coloratura exotică şi exagerarea detaliului. Borealismul lui Eminescu este exprimat prin­­tr-un pastel siberian în care gheaţa şi recele lucrează în memoria noastră afectivă. Aceeaşi codri, de data asta îngheţaţi, în rame de cristal, dominaţi şi supuşi de viscole teribile iau locul leneşelor peisaje încărcate de nisipuri şi de Ni­­luri albastre. Urieşenia naturii, scrie divinul cri­tic, stîrneşte în micul om copleşit de dimensiu­nile ei o stare de jale sălbatică. Locurile în care eroul eminescian se mişcă este unul încărcat de fermentaţii, de o germinaţie fără sfirşit. Ierbu­rile ca şi pădurile cresc ca o spumă uriaşe, ele golesc pustiurile, le devoră, le ucid, iarba narco­tică, plantă de lună, necălcată de om, e atit de înaltă incit ascunde animale silvestre de mari proporţii, sau, cum cîntă ,şi mai frumos, poetul însuşi : „Şi prin vuetul de valuri Prin mişcarea naltei ierbi Eu te fac s-auzi în taină Mersul circlului de cerbi" O mentalitate arhaică domină această natură nesupravegheată, locuinţa este cel mai ades o peşteră sau un castel fantastic, iar afară totul pare decrepit, se descompune, devine funerar, ameninţător. Arsenalul de cuvinte sporeşte. In peşteri apar glaciaţiuni strălucitoare, oglinzi reci şi fantomatice, aerul e de argint, focurile uriaşe par de diamant. La recepţiile închipuite de poet bărbaţii lucesc in haine ca gindacii, tapetele fan­tastice sunt adevărate cimpuri de crini, lumină­rile au o fumegaţie lacustră, o ceată invernală cuprinde saloanele, gesturile sunt moi, abia bă­nuite, nedefinitive, intenţiuni numai , cuvintele mor pe buze, vorbirea este o şoaptă prelungită, idila o agonică privire din ochii languroşi, su­puşi de demonismul partenerilor. Femeile sunt despletite, leneşe, merg ca pe un patinoar, dan­sul este o coregrafie discretă, lunară. Spaima de Cosmul a omului, scrie divinul critic, duce la o beţie vanteistică. Natura il striveşte, creindu-i fantasii monstruoase, de un naturalism asiatic. Intre om şi natură se creează imense raporturi cosmice, creindu-i o melancolie grea. Această nevoie de fabulos il face pe Eminescu să popu­leze Dacia cu chiparoşi, ceea ce după unele cer­cetări mai recente nu era chiar un neadevăr. In alt loc poetul visează să fie depus în fundul mării îngheţate ca într-un imens frigider ce l-ar conserva peste veacuri, idee mai nouă în me­dicina modernă. Să ne oprim aici şi să conchidem cu autorul acelei fermecătoare „Istorii a literaturii române" că „toată arta lui Eminescu stă in a preface ideile in muzică şi metafore. In partea lui apo­caliptică, Eminescu este grandios“, propunindu­­ni-se pentru meditaţie acele ..stele ce vin din văile chaosului, gindit ca o depresiune geogra­fică, in colonii, in roiuri, izvorînd din infinit ca apele din Edde“. ★ în încheiere vreau să vă amintesc că Florenţa pentru a spăla ruşinea de a-l fi alungat pe Dante dintre zidurile ei şi-a răscumpărat infamia prin a planta la capătul fiecărei uliţi versuri din au­torul Divinei Comedii. Ele pot fi citite de ori­cine rătăceşte de-a lungul Arnului sau pe lingă Podul Aurarilor. Poate cineva isteţ va face acelaşi lucru în acest Bucureşti al nostru, atit de viu şi în fermecătorul Iaşi unde Emines­cu a scris, a iubit şi a slăvit ţara. Eugen Barbu Eminescu Poetul nepereche OSCAR WILLIAMS S.U.A. Mirajul (fragment) Deodată un tunet căzu peste visele mele Privit-am în sus şi am văzut un zid cu ferestre sclipind Şi unde-n fiece fereastră iubirea-mi se-nclina Se-nclina revărsîndu-se asemenea cerului în uriaşul perete de lumini, fiecare lumină chipul ei, Aştri dintr-o mie de dimineţi înşiraţi într-o singură zi. Şi toate maşinile alergau şi mare Era zgomotul trecerii lor Prin oarba fugă a vîntului Toate ferestrele pîlpîiau cu iubirile mele Ca­merele cădeau, la o singură pală de vini Şi m-am trezit pe asfaltul flămînd al stinsei iubiri EMILY DICKINSON S.U.A. * * * Dacă se-neacă Barca în altă mare ajunge, departe Străfundul Mării-i pardosit Cu fără­ de moarte. ­­i Luceaforul Revistă editată de UNIUNEA SCRIITORILOR din REPUBLICA SOCIALISTA ROMANIA COLEGIUL DE REDACŢIE Redactor şef : Nicolae Dragoş Alexandru, Teodor Balş (secretar erai de redacţie), Geo Dumitrescu, Radu Enache, Alexandru Papilian, Adrian Păunescu, Marin Preda, Mihai Ungheanu (redactor şef adjunct). REDACŢIA : Bucureşti. Plata ADMINISTRAŢIA : Şoseaua ABONAMENTELE : 3 luni — 13 lei : 6 luni — 26 Tiparul executat la : COMBINATUL POLIGRAFIC Paginator Nicolae Ion Scinteii. Nr. 1 Kiseleff 10, tel. 18 33 99 lei s 1 au — 52 lei „CASA SCINTEII“ tinereţea clasicilor mapamond din poezia universală IN ROMÂNESTE DE VASILE NICOLESCU CONRAD AIKEN S.U.A. Muzica pe care am auzit-o Muzica pe care am auzit-o împreună era mai mult decît muzică și pîinea pe care am frînt-o amîndoi era mai mult decît pîine Totu-i acum pustiu fără tine. Tot ce era atît de frumos a pierit. Henry Matisse : „Natură statică" Mîinile tale-au atins acest tacîm Mîinile tale ţinură-acest pahar Aceste lucruri nu-şi mai amintesc de tine Chiar dacă le-ai atins şi-ating­er­ea-ţi rămîne. Tu doar în inima mea te-ai mişcat printre ele şi le binecuvîntai cu privire, cu mîinile. Doar în inima mea ele mereu îşi vor aduce aminte că le-ai atins. O, tu cea mai frumoasă şi cuminte. MAX JACOB FRANŢA Istoria Prăvălia avea obloanele desfăcute ca un evantai strîns prost. Trăiau în ea muşchetarii. Unul scuipa în tăciuni, altul stătea cu nasu-n gazeta de seară, al treilea — şi ăsta eu eram — mai trăgea aghioase cînd a intrat regele. Nu i se zărea decît silueta. Regele îmi înmîna un brevet de căpitan , spălător pe care era înșirată lista și a obiectelor de care era musai ca să ajungi căpitan. Mai mult chiar, mă vedeam purtînd în perspectivă numele lui Carol al Franţei şi asta mă puse straşnic pe gînduri. A doua zi doi drăgălaşi de copii sosiră cu puşti : erau santinelele. Le-am pus şi eu pe genunchi, de argint, un carnet de oamenilor să faci rost Maurice Wlaminck : „Orăşel pe malul unui lac" 1 MARTIN BOOTH ANGLIA Alb carnea îmi e albă oasele îmi sînt albe mîinile-mi pe gîtul tău albe alb este culoarea pe care o vezi zărindu-mă pe mine culoare curată ce nu poartă urma răutăţii şi nu ascunde nici un dram de perfidie culoare a loialităţii uite-o cum încetineşte !Priveşte-o cum naşte roşu şi verde albastru negru galben indigo şi de acestea trebuie să te fereşti indigo îţi va umple gura cînd mina mea albă va strînge negru va fi culoarea sîngelui cînd cuţitul va străpunge roşu va fi cea din urmă Va fi prin ochii închişi va fi ultima sclipire a soarelui va fi ultima dorinţă se va împături într-o minusculă pată topindu-se în cutele minţii tale şi amestecîndu-se cu celelalte formînd alb formînd alb

Next