Luceafărul, ianuarie-iunie 1976 (Anul 19, nr. 1-26)

1976-01-10 / nr. 1-2

10 IANUARIE 1976 C­ uceritor în scrierile debutantu­lui Ştefan Pârvu este stilul. Nici un cuvînt nu pare a fi folosit la întîmplare ţi fraza ni se în­făţişează ca o savantă rotire de cuvinte ţi de sensuri: „M-am uitat pe cer,­ nici o fârîmă de nori, numai de la răsărit zburătăceau către măgura ză­voaielor crîmpeie spălăcite, aburi destră­maţi de la baltă se-ncovoiau vîrtejin­­du-se pe spinarea nopţii, căzind apoi cu faldurii, cu poalele zdrenţuite pe aripa trestiilor, a căror neclintită contemplare o văzusem mai de mult înainte de ve­nirea în sat a lui Ghimiş, adică ingine­rul de la drumuri şi poduri”. Aşa începe una din povestirile lui Ştefan Pârvu. Chip de aproape, ţi lectura tuturor povesti­rilor publicate de ei pînă acum (adunate în volumul Chip de aproape, gata de a­­pariţie la Editura „Albatros") ne con­duce la concluzia că autorul şi-a făcut un stil personal greu de imitat. Intere­sant la această scriitură este că ea nu refuză nici vocabula nouă, dar n-o dis­preţuieşte nici pe cea veche. Un­ aer de arhaitate pluteşte totuşi peste rîndurile acestor povestiri şi el provine din prefe­rinţa pentru formularea aforistică, aceas­ta fiind atît a vorbirii populare cît şi a vechilor cărţi de cult care pieptănau, a­­doptind-o necesităţilor textelor sacre, limba vorbită de oamenii de jos. Ac­est limbaj făcut, din care nu lipseşte lecţia argheziană, dar nici recentele ciştiguri ale limbii române literare, pe care le putem desprinde uneori din prozele lui Fănuş Neagu şi Nicolae Velea, este foarte potrivit pentru descripţii: „Acope­rişul căzu cu un zgomot înfundat, rămă­sese un stîlp arzînd, arăta ca un deget luminos, în negura albă a ninsoare!, fo­cul căpăta proporţii, omătul aşezat in troiene pe prispă se topea, funinginea sălta in aer, uşoară, întîrzia o clipă, apoi te aşeza molcom pe zăpadă. Cînd şi cind te repezea o aiurare de vint, o pală repezită, flăcările se înălţau spre ceruri mintoase , satul dormea sau nu dormea, clinii latrau a pustiu la lună, norii se răzleţiseră şi luna plină îşi arăta bucă­­lată chipul sever, rece ; ai fi zis că pri­veliştea e nelinişteşte, că are faţă de omul de la fereastră un simţâmînt ome­nesc. Un timp, mult timp, vremea s-a ră­sucit in jurul casei, funinginea da ro­tocoale ca nişte ereţi învrăjbiţi pe dea­supra, ferestrele cu şpreţuri, cu geamuri înguste ardeau, sticla se topea, ardea acum pragul de sus al uşii, de cite ori n-o ridicase tată-su pe Lămbriţa în braţe zicîndu-i : „tîta-mare" atingînd-o de grindă, acolo păstra, şi păstra ca pe o comoară, fire de păr blond cu fundă albastră, de pe timpul cînd l-au tuns pe roabă, pierdutul­ mamei­ pierdut, că a fost ca o trestie, ca iarba au fost zilele lui la casa naşterii" (Alcătuirea somnu­lui). In discuţie rămine funcţionalitatea acestui stil. Suficient de mlădios pentru a exprima situaţii din cele mai variate, stări sufleteşti din cele mai diferite, el este totuşi de multe ori vizibil artificios. Pagina începe să intereseze adesea nu­mai prin stil şi nu prin ceea ce se petre­ce dincolo de cuvinte. Nu suficient de personal este Ştefan Pârvu în selectarea mediilor pe care ni le înfăţişează şi mai ales prin felul in care le găsim proiectate în pagi­nile povestirilor. Multe personaje şi situaţii par decupate din prozele lui Fănuş Neagu, Nicolae Velea, D.R. Po­­pescu, Ştefan Bănulescu. Alcătuirea som­nului ne vorbeşte despre ursăriţa Lămbri­ţa, fiica unui ursar care moare în condi­ţii ciudate pe malul unui tău, unde e păzit de un mînz. Fiica îşi caută tatăl şi aduce trupul mortului în casă aşe­­zîndu-l la fereastră, ca pentru un ultim rămas bun. Nimeni nu vrea să grijească mortul şi să-l purifice pentru drumul din urmă şi, în condiţii misterioase, casa ia foc, iar ursul mortului umblă în jurul ca­sei purtînd în labe bîta de stejar cu care altădată era muştruluit. Naraţiunea e voit frîntă, la cititor ajung fragmente de discurs întretăiate de altele, planurile temporale se schimbă fără a prinde la veste. Dramatismul situaţiilor este ex­cesiv, desenul lor îngroşat pînă la ex­cesul expresionist, fiecare gest şi perso­naj capăţind o obscură funcţie simbolică. E ceva din atmosfera prozelor lul Ştefan Bănulescu, din simbolistica romanelor lui D.R. Popescu, dar şi din predilecţia Iul Fănuş Neagu pentru personaje de un gros pitoresc. Se pare că Ştefan Pârvu nu vrea să inventeze numai o limbă aparte, cea a povestirilor lui, ci şi un univers pe potriva acestui idiom artistic. Drumul viitor e din aceeaşi seria de povestiri stranii, cu un aer de dincolo de realita­te. Dacă nu prima, femeia bizară era Lămbriţa, aici ea se numeşte Gamotiţa şi are, dacă am citit bina dincolo de rîn­durile povestirii ,rolul de a elibera pe ce­lălalt personaj ciudat din Drumul viilor, Grecu, de un vechi legămînt sufletesc. Grecu trăieşte izolat de lume, undeva în pădure, într-un bordei vechi, deşi are o casă alături, bună de locuit, etc. In genere Ştefan Pârvu extrage personajele sale din cercul determinărilor sociale imediate încercînd a le plasa mereu in limitele altor determinări, străvechi, cos­mice etc. Deşi interesantă, nu aceasta e linia cea mai convingătoare a poves­tirilor lui. Alteori Ştefan Pârvu pare a voi să re­suscite mai vechea proză a „suciţilor“ lui Nicolae Velea şi D.R. Popescu. Suci­ţii, ştim, fac gesturi aparent fără justi­ficare, dar care gesturi, la o privire a­­tentă, dezvăluie un motiv adînc şi au o justificare firească. Să ne păzim Intim­­plările, naraţiunea cea mai întinsă şi cea mai probantă pentru calităţile deosebite ale autorului, ne arată cum un om e in stare de a părăsi o situaţie consolidată în timp pentru că ea îl falsifică. Eroul îşi păzeşte, cu alte cuvinte, „întîmplările* adică personalitatea. Virtuţile de scriitor realist ale lui Ştefan Pârvu se evidenţia­ză aici mai ales în descrierea lumii de la „cabana" In care cartierul îşi orga­nizează nunţile şi petrecerile de dumini­ca. Dimineaţa celuilalt ne prezintă un­ u­a alt „sucit*. Acesta e Cosoroabă căruia-i plac mult animalele şi numai dispariţia inexplicabilă a calului iubit pe care-l avea in grijă la grajdurile gospodăriei ii determină să treacă, în chipul cel mai naiv, la o altă atitudine. In această di­recţie a prozei lui, influenţată de Nicolae Velea, Ştefan Pârvu face şi dovada unui fin umor, amuzat de ticurile unei lumi insuficient adaptate ritmului modern al vieţii de azi. întrebarea este dacă nu cumva Ştefan Pârvu face literatură in marginea literaturii altora. Lumea suciţi­lor, o „invenţie", justificată la vremea ei, mai este, in vreun fel, de actualitate as­tăzi? In ciuda aerului reavăn al limbajului său, In acelaşi timp frust şi subtil, lite­ratura lui Ştefan Pârvu este mult mai li­­vrescă decit pare şi pentru a nu fi mai tîrziu sufocată de sugestiile venite din alţi scriitori, autorul trebuie să opereze o breşă In barajul livresc pe care şi l-a consolidat pînă acum. Ţinem să facem această observaţie pentru că paginile lui Ştefan Pârvu (premiul revistei Lucea­fărul pe anul 1974) ne arată în el un pro­zator de o înzestrare neobişnuită, o re­marcabilă promisiune. Cit mai clarificată artisticeşte este Gabriela Adameşteanu A­NL­A care debutează direct cu un roman Drumul egal al fiecărei zile a cărui materie e dată de viaţa provinciei româneşti contemporane şi de a mediilor studenţeşti bucureştene. Romanul său e construit cu mînă sigură, tehnicile literare bine asimilate. Îmbucu­rător este că stîngăciile lipsesc şi că scrisul tinerei autoare are o maturitate care-i contrazice vîrsta. Drumul egal al fiecărei zile începe în provincie, unde o fată sufocată de mizeriile cotidiene ale unei vieţi oarecare nu visează altceva decît s-o rupă cu ceea ce l-a înnourat pînă atunci existenţa. Strîmtoarea fami­liei pe care ne-o înfăţişează pe pagini întregi romanul are şi o cauză specială. Fata e crescută numai de o mamă al cărei soţ — din motive politice nelimpezite în roman — a fost arestat. Pivotul moral al familiei e acum unchiul eroinei care a ratat o mare carieră ştiinţifică, acceptînd în schimb o situaţie umilă la un liceu dintr-un orăşel neînsemnat. Tînăra lice­ana vrea să înfrîngă mediocritatea me­diului ambiant, şi soluţia este numai in­trarea în facultate, ceea ce şi reuşeşte să facă. Aici însă, surprinzător, eroina continuă să sufere de monotonia exis­tenţei şi caută o nouă supapă salvatoa­re pe care o găseşte în relaţia, umilă la început, cu un cercetător ştiinţific bine situat pe care va termina prin a şi-l a­­nexa. Sentimentul de securitate al ero­inei este satisfăcut şi romanul se termi­nă. Ce este inedit în romanul Gabrielei Adameşteanu ? La prima vedere, Letiţia Branea, aşa se numeşte personajul pe care-l studiază pe 300 de pagini Gabri­ela Adameşteanu, nu este altceva decît o „floare ofilită" de mediul provincial pe care nici chiar o schimbare decisivă n-o poate satisface. Literatura plictisului provincial şi a tîrgurilor mlăştinoase care înghit mari aspiraţii este veche la noi. Diferenţa dintre suferinţa Letiţiei Branea şi a celorlalte personaje pe care le poa­te cita criticul literar este că nu e vorba doar de plictisul curent al prozei tîrgu­rilor de provincie, ci şi de urmările unui naufragiu social-politic. Situaţie care face din Letiţia Branea o eroină interesantă, promiţătoare ca personaj românesc. Firesc ar fi ca Letiţia Branea să caute o revanşă spirituală faţă de injustiţia de care autoarea ne vorbeşte printre rîn­­duri. Nota de interes a personajului s-ar fi realizat astfel pînă la capăt, şi evoluţia lui în mediul studenţesc ar fi fost, poate, alta. Aceste virtualităţi nu le-a intuit însă autoarea sau n-a vrut să ţină seamă de ele. Demonul Interior al Letiţiei este mediocru, şi ţelul ei - adap­tarea. Legatară a activităţii ştiinţifice a unui unchi victimitar de împrejurări şi nedreptăţit, ea foloseşte lucrările acestuia ca Instrument al parvenirii. Pentru că în Letiţia Branea se ascunde un provin­cial care vrea să cucerească Capitala nu prin mijloace sfidătoare ca in Balzac sau Stendhal, ci prin altele mai puţin stră­lucitoare, dar nu lipsite nici ele de efi­cienţă. Traiectoria Letiţiei Branea amin­teşte de cea a Anetei Pascu din Rădăcini de Hortensia Papadat-Bengescu. Aneta urăşte şi ea provincia şi mediul familial şi încearcă să cucerească şi ea Bucu­­reştiul cu mijloace nestendhaliene. Ide­alul Letiţiei e la fel de mizer ca şi al Anetei : „In fiecare loc pe lîngă care tre­ceam îmi doream viaţa începută acolo de mult, intrată în obişnuinţă. Fereastra aceea de la etajul doi, cu perdeaua de nailon umflată de vînt, ar putea fi a camerei mele. Ocoleam în drum sticlele pline cu lapte, prinse în coşuri de sîr­­mă. Va fi o dimineaţă cînd am să cobor odată cu ei, să-mi cumpăr de aici ia­urtul, şi­ alături, în prăvălia mică plină de borcane prelungi cu bomboane şi stafide, am să intru ca toţi adulţii ora­şului să-mi iau din timp în timp cafea­ua*. Pasiunea Letiţiei are însă un re­zultat artistic notabil : paginile dedicate vieţii oraşului ies de la sine în relief. Letiţia nu doreşte să lupte, să învingă, pentru o semnificaţie ucisă mai de mult, ci să se strecoare, să se adapteze. Dacă la Hortensia Papadat-Bengescu, în Ră­dăcini, Aneta era privită ca o fiinţă in­sipidă şi insuportabilă, bolnavă psihic cum s-a dovedit în cele din urmă, autoa­rea îndreptînd către ea un ochi curios, în cartea Gabrielei Adameşteanu, Letiţia este un personaj către care au­toarea întoarce compătimirea cititoru­lui. Miza personajului este prea mi­că, şi bătălia Letiţiei Branea nu e marcată de înălţimea aspiraţiei umane. Romanul ar fi cîştigat mult dacă narato­rul şi-ar fi precizat poziţia faţă de perso­najul său. In partea a doua a romanu­lui Letiţia Branea îşi pierde din interesul pe care ni-l ciştigase în prima parte a cărţii. Spiritul de observaţie al autoarei e treaz, pagina e de un mare realism, di­secţia sufletului feminin este remarcabilă, şi rezistă in sine, dar nu mai are o justi­ficare morală de ansamblu. lată de ce impresia pe care fragmentele de roman apărute în presă, luate în parte, e mai bună decît o lasă romanul luat ca tota­litate. Absenţa unei mize morale superi­oare scade meritele unei cărţi scrisă cu un control artistic demn de toată lauda. M. Ungheanu , cronica literară Doi tineri prozatori: Gabriela Adameşteanu şi Ştefan Pârvu Nicolae Baltag Critica debuturilor t­itular, cîndva, al unei rubrici de „Cronica debuturilor“ la un cotidian pentru tine­ret, nu mi-am pierdut într-atîta umorul şi, sper, însemnele vîrstei încît să articulez, cu insolentă morgă, fiecare cuvînt într-o pretenţioasă profesie de credinţă. Cîteva gînduri, desigur, care transcriu o experienţă trăită acolo, în linia întîi a criticii curente, acolo unde anonimatul încearcă să-şi nege­­ printr-un nume, printr-un titlu — propria condiţie, se pot exprima numai cu o imensă simplitate şi modestie. Este exact ceea ce îmi propun in cele ce urmează. Critica debutanţilor este o operaţie riscantă, în faţa căreia criticul se află, întotdeauna, descoperit. Cînd privirile îţi alunecă în Necunoscut, trebuie să te orientezi sigur, într-o cumplită lipsă de repere şi intr-o copleşitoare lipsă de prejudecăţi. Critica debutanţilor presupune intuiţie rapidă şi sigură, însoţită — necontenit — de tact. A desco­peri personalitatea incipientă — spunea Călinescu — este fapta critică cea mai pozitivă. Personal, nu mi se pare, insă, suficientă : un virtual scriitor nu tre­buie numai descoperit, ci şi lansat, impus în conşti­inţa cititorilor. Talentul se impune şi singur - e ade­vărat - însă, astăzi, la noi,­­ unde se scriu şi se publică multe, multe cărţi - cititorul ezită între atâtea nume şi titluri noi, fără a reuşi să le parcurgă pe toate. De aceea, mai ales în cazul debutanţi­lor, el urmează, de regulă, „sugestiile" criticilor. Dar acestea pretind onestitate şi o pedagogie superioară, atît faţă de autorul în discuţie cît şi faţă de cititor. Un debutant nu trebuie nici descu­rajat, nici flatat fără măsură. Lui trebuie să i se spună adevărul, cu argumente irecuzabile, însă în­tr-o formă cordială, spre a nu-i răni sensibilitatea şi a nu terfeli iluziile. Să nu-i ascunzi imperfecţiu­nile. Să nu-i ascunzi imperfecţiunile, eventual, aju­­tându-l să şi le descopere singur, prin referire la modele ilustre. Demersul critic nu trebuie echivalat cu dădăceala critică, repugnantă şi ineficientă. El are un sens constructiv, chiar şi în actul negaţiei. Ca orice critic - dar într-un grad sensibil mai înalt - criticul debutanţilor trebuie să iubească lite­ratura şi nu propriile prejudecăţi despre literatură. Şi, mai ales, prejudecata că literatura este un teri­toriu închis, interzis tinerilor. „Cînd am fost tinăr — mărturisea Arghezi într-un interviu - m-au iritat zidurile păzite, dincolo de care ospăta literatura cu uşile închise". Criticul, am adăuga, se justifică mai ales In măsura in care deschide canaturile cetăţii literare spre a permite Intrarea valorii autentice, necunoscute anterior. Cel care încearcă să împie­dice sau să amine nejustificat accesul debutantului de talent la spaţiul artei, se exclude singur din breaslă. In primul rînd, în sens moral. Iar critica fără morală devine propria ei caricatură. • Publicăm acest articol inedit al colegului nostru, distins cu premiul revistei Luceafărul pentru critică, pe anul 1974, tinăr ce se anunța drept un critic de reală inzestrare, ca un omagiu pentru autorul său, dispărut prematur, şi ca o sugestie pentru vreun editor de iniţiativă. Patrel Berceanu într-un anume unghi Intr-un anume ceas al zilei, sub un anume unghi — două boabe de rouă pe o cutie de conservă abandonată, o prezenţă fascinantă. In această conjunctură favorabilă umilului, dacă vi se spune că poezia este o graţioasă copilă neştiutoare de carte, să credeţi. Nu-i nimic imi scriu poemele pe un colţ de pîine neagră recunosc că există pîine mai bună neobişnuite să gîndeascâ în şoaptă cuvintele mele au pieptul deschis nu-i nimic mai lesne ii este razei de soare să le sărute pe inimă. De e adevărat ...Oricum, de e adevărat că pietrele am să aduc pe braţe un munte in faţa unui lan de griu ce încă de pe-acum miroase în spatele tăcerii voastre a pîine albă şi a piine neagră. Amiaza bătrîna hrănind porumbeii oraşului dintr-un coşuleţ de răchită în urma ei o răcoare subţire de psalm de parcă s-a-nălţat pe umerii căldurii o catedrală cu toate uşile deschise o pasăre cinta cu ochii închişi acum acum vor incepe să ningă cireşii în spatele grădinii cu ziduri de piatră visează fîntinile cu ochii deschişi pentru cei ce n-aşteaptă pe nimeni. vorbesc , ÎNjţ I î XI premiile «luceafărul»-1974 U­ n alt scriitor român se bucură de o înaltă distincţie, semn de recunoaştere a talentului şi originalităţii, a contri­buţiei aduse la drumul de glorii al cu­­ciutului către conştiinţa lumii. După ce Arghezi, Philippide, Zaharia Stancu, Jebeleanu, Franyo Zoltán au cunoscut, de-a lungul anilor, recunoaşterea valorii importantelor lor opere, iată că lirica românească, printr-una din cele mai originale voci ale ei, primeşte o preţioasă confirmare. Poetul care a înţeles că sentimentele, intr-o lume a ideii, nu sunt suficiente pentru poezie, fără organizarea lor intr-o viziune de amploare, poetul care a înţeles că după secole de­ creaţie lirică există încă nenumărate secrete inlăuntrul cuvintelor limbii româneşti, sensuri , ce trebuiesc căutate şi scoase cu superbă îndrăz­neală la lumină (ce altceva sunt „necuvintele" dacă nu o faţă inedită a cuvintelor ?), poetul care a parcurs cu o privire ingenuă vechi teorii filozofice, poetul care a propus o gramatică a poeziei menită să convieţuiască in paralel cu gramaticile uzuale constituie, in lirica româ­nească actuală, un nume de indiscutabilă originalitate, infătişindu-se in actele sale lirice PREMIUL HERDER Nichita Stănescu fundamentale ca un veritabil înnoitor. Cuvintul aşezat la temelia versului şi a ideii are la Ni­­chita Stănescu suavitate, transparenţă, vigoare, mărturisind pared existenţa unei lumi infinite, contradictorii, ce se restructurează după impre­vizibile şi inefabile legi. Intr-un lung serial găzduit in paginile Luceafărului, scriitorul Eugen Barbu credea a descoperi un Nichita Stănescu pe „Sbură­­torul“ poeziei româneşti remarcind, totodată, universalitatea poeziei sale. Nimic mai adevărat, înnoitor prin structură, continuator al unei pres­tigioase tradiţii de poezie românească, propu­­nind, cu luciditate, o viziune proprie, forţind ti­pare prozodice, modelind cuvintul spre ipostaze cîteodată şocante, cu încrederea făurarului ce ştie că metalul supus flăcării devine blind şi acceptă forme greu de închipuit de cei nedăruiţi, Ni­chita Stănescu a înscris pe harta poeziei o con­stelaţie proprie, inconfundabilă. Acum, cînd un premiu de prestigiu ii este acordat­ lui Nichita Stănescu şi prin el poeziei române (avem cu toţii convingerea că poetul se află încă departe de a-şi fi încheiat opera), ii a­­dresăm, din acest colţ de pagină, colegiale fe­licitări, cu bucuria de a recunoaşte in el un crea­tor animat de nobilele sentimente ale respectu­lui faţă de tradiţia poeziei noastre, al dragostei faţă de patria şi timpul in care trăim, aşa cum o atestă creaţia sa lirică, aşa cum o atestă emoţio­nanta lectură propusă de el asupra unor mari inaintaşi. Un poet ce işi intitulează volumele cu titluri ca „Roşu vertical“ ori „Un pămint numit România", „In dulcele stil clasic", „Carte de re­citire", şi ştie să adune intre coperţile lor ver­suri şi gînduri adinei, de durabilă veneraţie a istoriei patriei sau a sentimentelor şi idealurilor contemporanilor săi ne reprezintă intr-un grad înalt. Nicolae Dragoş Ion Trif­ileşav Moldova răspunde dulce Zăpada noastră e închiriată de mirese, singeie meu nu mai mintuie treaba. Nimănui nu-i râmin ochii ca două vii culese cit pot strămoşii muta de pe un umăr pe altul desaga. Că ferestrele casei au miros de lună, ştiu. Ţăruşii de la poartă au prins rădăcini. Palmele ţăranului sunt scutece pentru bobul de griu. Moldova mea-i un cuptor plin cu piini. Haralambi avea barbă aspră şi-a locuit aici, vorbea cu oile şi cu oamenii din sat. Casa lui o vezi cum pleacă de pui mina pe bici dar el a înfăşurat picioarele in neguri şi-a tras cizmele lui mari şi-a plecat. In tabacheră i-au mai rămas ţigări, prin fumul lor de „Mărâşeşti* ostaşi români Işi cinta ţara Haralambi işi sărează mincarea cu stele strinse din mări, Moldova răspunde dulce şi la bunâ-ziua şi la bună-seara. Vor pricepe drumurile mele Anii mei de furci de casâ-s buni, in acest loc pe toţi i-aş implinta. Ici uşa, dincolo vor creşte pruni, din cer pentru perdele voi tăia. Am venit in satu-acesta mic, dealurile au bărbia ridicată. Tâcerea-i treierată pînă la ultimul spic, străzile mi-au dat de urmă şi mă ceartă. Vor pricepe drumurile mele cu holde vreau in mersul meu să am. Ţinuţi din scurt de luminoase stele prunii vor creşte grabnic lingă geam. Grigore Georgiu Arheologie Ce lumină necuprinsă e gura poetului uneori şi inima lui cu picioare de lemn călătorind in legea pierderii. Cu orice preţ spre obirşii cu orice preţ spre noi inşine in rocile cuaternare unde ard ochii părinţilor. Pe urmele înnegrite vine cuvintul şi iată popoare de cîntâreţi dezgroapă el din ţarina mucedă. Să priveşti in minţile arse — soarele metaforă infernală extaz al pustiului in ochii profetului. Trece luna şi cerne calcarul din oasele stirpei. De jur-împrejur poartă cuvintul sihăstrii de secetă in aripi. In clarobscurul pulberii să decupăm firile vremelnice ale vieţii. Cu orice preţ spre obirşii cînd bat în somn vedeniile mării şi murmurul lor răzbate pină in sufletul nostru incurcat de minunile lumii. Revelaţie După chipul vorbelor mele nimic nu se mai aseamănă. Vezi clar civilizaţiile acelea iubite cum au pierit in timpul măsurat atît de exact de calendarele lor săpate in piatră. Să stăm zidiţi in umbra radioactivă a cometei in această retină pietroasă căci iată asemănările nopţii au început să prindă rădăcini in noi. O, stă noaptea cîntârită pe corzile lirei. Nu cumpăni aerul dintre gene nu cumpăni zborul acestei aripi cu semnele vreunei profeţii să nu zădărnicim truda părinţilor atîtea lucruri nepătate aşteaptă cuvinte de-ntemeiere. Premiile C.C. al U.T.C. pentru literatură La sediul C.C. al U.T.C. a avut loc festivita­tea decernării premiilor C.C. al U.T.C. pentru literatură pe anul 1975. La festivitate au luat parte reprezentanţi ai Uniunii scriitorilor, scriitori, critici literari, ziarişti. Premiile au fost înmînate de tovarăşul Ion Traian Ştefănescu, prim-secretar al C.C. al U.T.C., ministru pentru problemele tineretului. POEZIE — Dan Mutaşcu — volumul „Ţara ca Meditaţie“, Editura Militară ; George Ţăr­­nea — volumul­ „Starea de iubire“, Editura „Facla" ; Kenéz Ferenc — volumul „Az átvilá­gított földgomb" (Globul luminat). Editura „Kriterion“ . Werner Söllner — volumul „Wet­terberichte“ (Timpul probabil). Editura „Da­cia“. PROZA — Gabriel Gafiţa — romanul „Lumi­nă pentru cei singuri“. Editura „Cartea româ­nească“. S-a acordat o menţiune publicistului Romu­lus Lai pentru volumul de reportaje „Epopeea Transfăgărășanului“, Editura „Scrisul româ­nesc“. Jubileul Editurii militare Editura militară a aniversat de curind, in­­tr-un cadru festiv, 25 de ani de activitate. In acest răstimp editura a publicat peste 2 000 de titluri în circa 20 de milioane de exemplare; metaforic vorbind putem spune că fiecare român a citit o carte editată aici. Drept recunoaştere a meritelor incontestabile, cu cinci ani în urmă, la cea de a 20-a aniver­sare a înfiinţării ei, Editurii militare i s-a con­ferit „Meritul cultural“ clasa I. Subliniem că printre prestigioşii colaboratori ai editurii nu s-au aflat doar matematicieni, tehnicieni, medici, istorici, teoreticieni al­ artei militare, ci şi un număr impresionant de scrii­tori. Astfel, pe lîngă editarea unor opere de mare valoare artistică şi patriotică din fondul de aur al literaturii române (Alecsandri, Kogâlniceanu, Haşdeu, Coşbuc, Iorga, Rebreanu, Istrati, Ar­ghezi, Călinescu ş.a.) au fost publicaţi de către Editura militară o seamă de scriitori contem­porani, dintre cei mai reprezentativi, ale căror opere, prin vibrantul lor mesaj, au găsit audi­enţă plenară la cititori. Dintre aceştia pome­nim pe Marin Preda, Eugen Barbu, Laurenţiu Fulga, N. Tăutu, Titus Popovici, D.R. Popescu, Ion Lăncrănjan, Radu Theodoru, Mihu Drago­­mir, Dan Deşliu, Gheorghe Tomozei, Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Teodor Balş, Haralamb Zincă, Ion Grecea, Ştefan Popescu, Victor Tul­bure, Alexandru Andriţoiu şi atîţia alţii. O aniversare, un bilanţ care aduc mărturii despre nobile fapte de cultură.

Next