Luceafărul, iulie-decembrie 1976 (Anul 19, nr. 27-52)
1976-09-11 / nr. 37
y r V-A-' din spiritul orientărilor , , i iile «luceafarului manualul de literatura romana na dintre ideile fundamentale ale expunerii rostite de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la • Congresul Educaţiei Politice şi al Culturii Socialiste sublinia rolul educativ al şcolii, datoria de onoare pe care aceasta o are în formarea unor deprinderi care să cultive în rîndul tineretului trăsăturile morale specifice omului nou, constructor al socialismului. „In legătură cu aceasta", spunea secretarul general al partidului, „consider necesar să atrag atenţia asupra necesităţii de a se acorda mai multă grijă istoriei, literaturii, limbii române, creaţiei poporului nostru - aceasta constituind un factor important pentru educaţia socialistă a tineretului patriei noastre". Interpretată în sensul acestor afirmaţii, predarea limbii şi literaturii române in şcoală este o activitate educativă menită nu doar să transmită un bagaj cit mai mare de cunoştinţe dar şi să obţină efectul atît de înviorător al sentimentului patriotic , satisfacţia legitimă faţă de o cultură de mare tradiţie şi intensitate spirituală. Considerînd că în realizarea acestui deziderat, manualul de limbă şi literatură română este o verigă extrem de importantă, revista noastră solicită, prin ancheta din care publicăm în acest număr o primă parte, opinia tuturor celor ce consideră că au de adus contribuţii în această problemă. ) 11 SEPTEMBRIE 1976 Manualul se cuvine sa fie:» manual — Se cuvine să subliniez faptul că manualele de literatură s-au îmbunătăţit, in ultima vreme, de la o ediţie la alta — ne-a declarat lectorul univ. dr. PETRE MIHAI GORCEA, că autorii au eliminat supărătoarele vulgarizări de altă dată şi şi-au precizat mai bine poziţia estetică, vădită atît în selectarea autorilor şi operelor, cit şi in prezentarea lor analitică. Desigur, această apreciere este valabilă doar în linii generale, puţind fi semnalate numeroase deficienţe de ordinul amănuntului; este însă necesară această apreciere, căci ceea ce urmează este nu o discuţie tehnică, ci una, de concepţie. Autorul acestor rânduri exprimă o poziţie pur personală, fără pretenţia de a da indicaţii şi sfaturi, ci cu speranţa de a incita la discuţii fructuoase. O primă cerinţă, cu totul elementară, faţă de un manual este caracterul său formativ. O carte ştiinţifică oarecare poate fi doar informativă ; manualul se diferenţiază de ea prin caracterul său formativ. Autorii manualelor de literatură română par preocupaţi exclusiv de transmiterea unei anumite cantităţi de informaţie, ca şi cum elevul de liceu este un specialist gata format, ca şi cum el este gata să citească cu ochi maturi operele literare propuse analizei, ca şi cum gustul său este cert şi acum nu-i mai rămîne decit să-l nuanţeze. Singura preocupare unitară a autorilor pare să fi fost cea selectivă, adică alegerea scriitorilor şi operelor propuse studiului ; în rest, citim mici monografii atît de diferite de la autor la autor incit este imposibil să găseşti firul călăuzitor în munca de formare a priceperilor de lectură şi analiză şi a gustului elevilor. Studiul literaturii naţionale pare, dacă ne ghidăm după aceste manuale, o activitate pur cantitativă. Or, în expunerea rostită la Congresul Educaţiei Politice şi al Culturii Socialiste, tovarăşul Nicolae Ceauşescu sublinia tocmai obligaţia limbii şi literaturii române de a deveni, prin intermediul şcolii, instrumente de educaţie, apte să cultive în rîndul tineretului trăsăturile morale ale eticii noastre socialiste. „Profesorii au datoria de cinste şi sarcina de mare răspundere de a-i forma pe tineri ca cetăţeni conştienţi şi devotaţi ai patriei“, spunea secretarul general al partidului. In acest context, informaţiile primite despre cutare sau cutare scriitor nu pot fi rezultatul liberului arbitru al redactorului minimonografiei ce i se dedică ; aceste informaţii nu-şi răspund în manual, nu se completează şi nu se ridică la o metodologie a analizei literare, părînd că această analiză depinde de bunul plac şi de inspiraţia autorului de manual sau a magistrului de la catedră. Cu excepţia unor capitole, stilul este eseistic, nu didactic (în sensul bun al acestui cuvînt) ; or, manualul se cuvine să fie... manual. Scurtul capitol de,introducere în studiul literaturii“ este cu totul insuficient dacă noţiunile — cam puţine şi sărace, dezvoltate -- pe , care le cuprinde , nu sunt sistematic reluate, spre a forma la elevi deprinderi analitice. Situaţia se îngreunează şi mai mult prin, faptul că, datorită modului diacronic de abordare a materiei, elevii din primul an de liceu sunt confruntaţi cu opere ale literaturii vechi şi premoderne, opere care necesită spre a fi „gustate“ estetic, o pregătire filologică de specialitate. în continuare, firul cronologic relativ și capricios aduce o succesiune cu totul neregulată de genuri, unei poezii urmindu-i prezentarea unei drame, apoi iar a unei poezii, apoi a unei proze etc. Raportările la estetica genurilor literare sunt vagi și neconcludente, iar raportările la estetica curentelor literare sînt sărace şi neinteligibile pentru un elev încă neformat... In sfîrşit, sistemul reproducerii de fragmente mi se pare defectuos : întîi pentru că ocupă spaţiu editorial ; al doilea pentru că obişnuieşte elevii cu rezumarea unor întinse părţi din operă. Opinii ale profesorilor şi elevilor Am adresat unui număr de profesori, elevi şi studenţi întrebarea : „ Cum apreciaţi manualul de limba şi literatura română?" GHEORGHE BURCESCU, profesor, preşedintele societăţii literare „Relief românesc“ . O lacună bine cunoscută de noi a manualului este aceea că el dă elevilor exact ceea ce ei ştiu. Aproape fiecare elev după ce a citit romanul, ştie exact tot ce s-a spus şi în manual, pentru că manualul se limitează de cele mai multe ori să facă rezumatul unui roman, şi cîteodată — mai eronat — al unei poezii. El rămâne cu totul străin tocmai de partea esenţială, de analiza stilistică, problemă care l-ar interesa pe elev. O bună parte din defectele manualului ar putea fi eliminate dacă s-ar reproduce în unele capitole analize literare integrale ale unor mari personalităţi. De exemplu, la „Enigma Otiliei“ cea făcută de Pompiliu Constantinescu, pe care a reprodus-o şi George Călinescu în „Istoria literaturii române“. In ce-i priveşte pe poeţii contemporani, de exemplu Nichita Stănescu, noi sîntem convinşi de valoarea lor autentică, dar manualul ne spune atît de puţin, atît de neconvingător, incit parcă — unii elevi mi-au şi spus asta — am simţt nevoia ca autorul manualului să-şi dea cuvîntul de onoare că Nichita Stănescu e un poet mare. Şi la fel stau lucrurile cu Adrian Păunescu, cu Marin Sorescu. MIHAELA MOLDA, elevă : Autorii contemporani sînt tratati foarte sumar şi incomplet. Ultimele lor opere sînt în general ignorate. Nu sînt pomenite nici măcar la bibliografie. Nu se aminteşte de imposibila întoarcere a lui Marin Preda, de ultimele volume ale lui Marin Sorescu, de Cîntec pentru floarea secerată de Eugen Jebeleanu... ALEXANDRA OPREA, elevă ! Probabil autorii manualului au crezut că din cultura noastră generală, avem idee de Freud şi Bergson. Deşi trebuia spus atunci cînd se tratează filozofia lui Lucian Blaga, din ce şcoală aparţin aceştia, ce idei au, ce a preluat Blaga de la ei, se enunţă doar Freud şi Bergson şi rămînem cu atît. E prea puţin, e aproape nimic. Acelaşi lucru se întimplă la Ion Barbu, adică nu se explică simbolurile, nu se arată cum derivă unul din altul... LILI PLAIU, profesoară : Astăzi elevii au ajuns la un anumit nivel de înţelegere şi educaţia lor patriotică, civică, nu poate fi făcută oricum, prin prezentarea unor poezii de mică valoare literară, pentru că atunci nu se realizează nici educaţie civică, nici dezvoltarea gustului estgtrtic. In cuvîntarea rostită la Congresul Educaţiei Politice şi al Culturii Socialiste tovarăşul Nicolae Ceauşescu a dat o definiţie magistrală a patriotismului. Afirmînd că „patriotismul este o expresie a conştiinţei revoluţionare, comuniste“, şeful statului nostru se referea în chip vădit la importanţa imensă pe care o au mijloacele de formare a acestei conştiinţe, între care şcoala ocupă un loc însemnat. FLORIN POPESCU, profesor, în manual, la Eugen Jebeleanu se tratează „Surîsul Hiroşimei“. E normal, fiind o operă reprezentativă. Dar poetul mai are şi alte volume despre care nu se aminteşte nimic, deşi pe el scrie în fiecare an că e revizuit. MUNTEANU TUDORIŢA, elevă : Manualul ar trebui să folosească termeni pe care să-i înţelegem şi noi. E foarte greu să te uiţi cînd în carte cînd în dicţionar, sau măcar de ar fi în manual la sfîrşit un fel de dicţionar. IONEL VACARU, elev : Manualul nu satis - face dragostea noastră pentru literatură. Ajutorul cel mai mare ni-l dau tot tovarăşii profesori, recomandindu-ne bibliografia_ necesară, însă pină a ajunge la ea — nu se găseşte nici în librării, nici în bibliotecile şcolilor —, trebuie să luăm din manual, iar acolo e atît de puţin incit rămînem cu jumătate de măsură. Unii dintre noi nu vor da la facultate la română ci vor îmbrăţişa alte profesii. în situaţia aceasta, în timpul lor liber vor citi probabil romane de aventuri. Eu, unul, de exemplu, n-am înţeles în şcoală ce este esenţial în creaţia lui Ion Barbu şi probabil n-o să reuşesc să o fac după 8 ore de serviciu. Studentele SILVIA SÎRBU şi DOINA CHEPTEA de la Institutul Pedagogic Piteşti remarcă la rindul lor : Manualul nu permite o cultură generală. El dă doar nişte bucăţele din literatura română, e un colaj nereuşit. El plafonează elevul. Sunt multe obiecţii de făcut. Se simte lipsa reportajului. Lirica patriotică este just aleasă în cazul lui , Goga, lui Eminescu, Coşbuc sau Alecsandri, dar piesele alese la Beniuc, Jebeleanu, au un carater ocazional, neconvingător. Un mare absent : Panait Istrati. Nici prezentarea lui Eminescu nu este perfectă. N-ar trebui să lipsească, după părerea noastră Rugăciunea unui dac, Glossa, Oda in metru antic, Postumele... Sunt de netrecut rigorile programei analitice? — Stimate tovarășe profesor DUMITRU MICU, vă solicităm părerea in calitate şi de autor — printre alţii — al manualului pentru clasa a XlI-a. — Noi, autorii, ne-am străduit să elaborăm manualul in spiritul pedagogiei moderne, căutind să redăm în fiecare capitol esenţialul asupra unei anumite perioade din literatura română, asupra mişcărilor literare, asupra fiecărui scriitor tratat. Dificultatea de care ne-am izbit aproape toţi, cu excepţia lui Ion Dumitrescu, care a lucrat mai mult timp in învăţămmtul mediu, a provenit din faptul că nici unul nu aveam experienţă de predare în licee. — Cele mai multe reproşuri se referă la faptul că autorii sunt trataţi incomplet, unilateral, că nu se oferă o imagine de ansamblu. — A existat o constrîngere, o limitare foarte serioasă programa analitică. Noi a trebuit să elaborăm ceea ce am scris după indicaţiile ferme, dar în acelaşi timp destul de instabile ale ei. Pe parcursul elaborării manualului, programa s-a modificat de mai multe ori. A trebuit să se prezinte acele mişcări literare, acei scriitori care au marcat etape importante, au dat realizări exemplare, care să aibă in acelaşi timp farul de a educa elevul din punct de vedere patriotic, moral, cetăţenesc. In cazul romanelor „Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război“, „Patul lui Procust“ se analizează, partea despre război şi nu drama conjugală, deşi nu această parte este cea mai realizată. Ultima versiune a manualului e totuşi ameliorată faţă de versiunile anterioare în care criteriul tematic a fost decisiv şi efectele negative s-au văzut mai ales în cazul autorilor actuali, în sensul că s-a acordat o importanţă mult exagerată „Cetăţii de foc“ a lui Mihail Davidoglu, de pildă, şi altor producţii care au o tematică bună, dar care din punct de vedere artistic sunt discutabile. Deşi în ultima versiune lucrurile s-au schimbat in bine, consideraţiile acestea extraestetice, pedagogice îngust înţelese, au grefat asupra concepţiei manualului. Programa analitică vădea lacune în pregătirea de specialitate a celor ce o alcătuiau. Programa era revăzută in urma întîmpinărilor noastre, ale autorilor care nu ne înțelegeam perfect nici între noi. După ce scriam capitolele, coordonatorul manualului le modifica. După ce se preda manualul la editură, redactorii făceau și ei modificări. După aceea mergea la referat extern și aici apăreau noi modificări. Deci manualul nu este decit în parte făcut da noi. S-au scos pasaje, s-au mai adăugat, s-a stilizat... — Ați amintit despre scriitorii contemporani. După părerea dvs., sunt satisfăcător trataţi în manual ? — Să nu uităm că această ediţie a apărut în 1969, materialul pe care l-am predat noi datind dinainte de 1960. De atunci, manualul s-a reeditat în fiecare an, în mod automat fără să se ţină seama de evoluţia ulterioară a scriitorilor. Cînd s-a făcut ediţia aceasta, scara de valori era alta în literatură. De aici apar disproporţii mari de spaţiu. Apoi au fost date nişte indicaţii ca autorii contemporani să nu se trateze monografic, ci să dea doar scurte analize ale unor scrieri. — Deci, autorii nu revizuiesc periodic manualele. Nu se cere acest lucru ? — ...se reeditează mecanic... Vina noastră constă in faptul că am acceptat să-l facem. Nu ne-am declinat competenţa pentru ca ministerul să recurgă la profesorii din învăţământul mediu, sau la cei care au lucrat acolo. — S-ar fi obţinut un rezultat mai bun ? — Sint convins ! — Elevii sint nedreptăţiţi în acest caz, manualul rămînînd incomplet. — Evident. A trebuit să se ţină cont şi de numărul de ore care era mai mic. . Şi atunci trebuiau — fatal — sacrificaţi scriitori. Ion Barbu, Philippide au fost sacrificaţi. Pe baza acestui principiu s-a selectat la singe. De fapt, manualul trebuia făcut mai voluminos, nefiind obligatoriu să se predea tot din el. El trebuia să rămînă un material de bază la care elevul să recurgă mereu, să nu trebuiască să caute în alte părţi. — Reportajul este slab reprezentat. Geo Bogza este singurul autor tratat... — Explicaţia este aceeaşi. Personal consider că merita să se insiste asupra acestui gen. — Ce părere aveţi despre raportul istorie literară — critică literară în manualul şcolar ? — Ar fi fost bine ca ponderea să cadă pe critică, adică pe analiza operei şi istoria literară să fie folosită în măsura în care permite ca o anumită operă să fie proiectată într-o anumită constelaţie de valori, intr-o situaţia istorică de natură s-o lămurească. — Cum contribuie actualul manual la formarea gustului pentru literatură ? — Manualul contribuie într-o anumită măsură la edificarea elevului asupra valorilor literaturii contemporane, li dă elementele necesare să-şi formeze o imagine a situaţiei literaturii, cu condiţia ca el să fie personal interesat de această problemă. Citeva indicii de natură să stîrnească curiozitatea elevului există, trebuie însă ca el să aibă atracţie pentru literatură. Un manual ideal ar trebui să-l incite, să găsească poarta de acces şi la imaginaţia celor care nu au această atracţie. — Nu credeţi că, în cărţile de şcoală, literatura română apare ca o frîntură ruptă de lume, că nu se apelează deloc la o comparaţie a ei cu literaturile înrudite, cu literatura universală ? — E o eroare gravă şi care dăunează serios formării tinerelor generaţii. Nimeni nu contestă că literatura noastră trebuie prezentată ca o parte a literaturii universale, nu izolat de literaturile străine ci în Unitatea lor. Consider că literatura noastră trebuie prezentată în contextul literaturii universale pentru că altfel lăsăm impresia că nu sîntem la același nivel cu alte literaturi, sau dimpotrivă, alimentăm un gen de orgoliu nejustificat, ridicol.TM In ambele cazuri educaţia patriotică are de suferit. E normal, deci, ca tratarea unei opere s-o raportăm la literatura universală, fără s-o subordonăm, doar surprinzînd-o în atmosfera, în aerul de cultură a epocii respective. Eminescu, Arghezi, Blaga, trebuie prezentaţi în acest fel. — Şi cum răspunde manualul acestor cerinţe ? — In orice caz nu suficient. Se străduieşte, dar... Un argument ignorat: psihologia elevului — Considerăm că opinia unui poet Inclus spre studiere în manualul de literatură română poate fi extrem de importantă. Ce părere aveţi aşadar, stimate MIHAI BENIUC în această problemă ? — Nu m-aş putea pronunţa asupra întregului manual de literatură română pentru clasa a XlI-a, pentru că nu l-am citit de la un capăt la altul. Ii dau crezare — ca să zic aşa, îi dau girul — pentru că autorii sunt oameni de răspundere şi sunt oameni pricepuţi. Am citit însă textul care priveşte propriile mele versuri şi aici aş putea face unele observaţii. Nu spun că ceea ce este spus în manual nu este just, dar se pune problema dacă din punctul de vedere al elevului textele sunt bine alese. Indiscutabil, analiza este justă. Indiscutabil, textele sunt din cele care au o mare circulaţie. Dar cum manualul se adresează adolescenţilor, cred că nu s-a ţinut seama de un element important, anume de psihologia specifică, lor, a celor care trebuie cîştigaţi pentru literatură. S-ar urmări dezideratul ca elevul să-l caute pe autor. Dar pentru aceasta — pe lingă tot ce-i mai dai — trebuie să-i dai acea parte din poezie care-l convinge. Adolescentul este un tip deosebit. El este intr-un ciclu al vieţii din cele mai importante, cînd afectivitatea şi sentimentele joacă un rol mare. Un rol foarte important îl joacă ceea ce în poezie se exprimă în versurile cu caracter erotic. Nu se poate lăsa la o parte dintr-un autor lirica erotică, pe care a scriis-o poate şi el sub influenţa adolescenţei. Elevul trebuie apropiat pe această cale, pentru ca mergînd mai departe să fie pus în situaţia de a-şi dobîndi limbajul specific poeziei cu care pătrunde şi în domeniul de cugetare pe care îl are orice poezie pînă la urmă. — Acest mecanism strategic de evoluţie a comunicării între cititorul tînăr şi scriitor este valabil pentru toţi autorii... — Sigur că da. Asta se poate face cu orice autor care are o operă mai vastă şi nu prea limitat în ceea ce spune. Există foarte mulţi scriitori care prin varietatea însăşi a operei lor oferă această posibilitate de stabilire a punţii absolut necesare între elevul-cititor şi autor. Pentru ca din ceea ce este elevul — unul care trebuie să înveţe un text, să devină unul care caută şi alte texte şi le savurează, tocmai pentru că a descoperit gustul unui autor, manualul ar trebui să ţină seama de psihologia elevului, diferită de cea a studentului, care este deja intrat într-o fază de maturitate. Elevul trăieşte într-o fază de tranziţie, el cere o tratare mai abilă pe această cale care-i pregăteşte intrarea într-un domeniu al comunicării umane, — Arta Poetică. Cred că orice poet sau prozator are o latură a creaţiei sale care permite o abordare să zic aşa — tactică. Dacă un elev are măcar unul sau doi autori favoriţi, după ce se desprinde de şcoală, deşi răgazurile pentru literatură sunt foarte rare, legătura aceasta sufletească se menţine. — Depăşind domeniul Invăţămîntului, manualul îşi asumă o mare răspundere civică pentru că gustul pentru literatură devine o componentă a personalităţii... — Pentru că nu există oameni care să trăiască pe deplin fără literatură, manualul are obligaţia să facă din elevi aderenţi ai autorilor, şi prin ei, ai lumii pe care aceştia o reprezintă . Documentele Congresului Educaţiei Politice şi al Culturii Socialiste au înregistrat, definiţia dată de către tovarăşul Nicolae Ceauşescu umanismului revoluţionar, a cărui esenţă constă în „situarea omului în centrul întregii preocupări şi activităţi a societăţii şi, în acelaşi timp, în stabilirea unor raporturi armonioase, organice, între individ şi colectivitate. Umanismul revoluţionar concepe afirmarea şi dezvoltarea plenară a personalităţii umane nu izolat ci în cadrul ansamblului societăţii“. Cred că aceasta este acea componentă a personalităţii care trebuie dezvoltată şi prin intermediul educaţiei. Anchetă realizată de Andrei Lenard şi N. Stoicescu congresului edificaţiiei politice și al culturii socialiste Conştiinţa eroică Urmare din pag. 1 tru Golia, eroul celui de al patrulea capitol, Alexandra e ştiuta necunoscută convocată mental să-i sărbătorească ziua aniversării. O Alexandră avind energia Anei lui Manole, sosită însă prea tîrziu, pentru că iubitul există doar ca un nume desenat pe o cruce. El doarme, alături de alţii, într-un somn al uitărilor definitive, cînd morţii nu-şi mai amintesc de nimic şi de nimeni. Primise sărutul de foc, unicul, irepetabilul, al înaltei Doamne. Al acelei „Doamne străine“ căreia Laurenţiu Fulga îi va închina nuvela cu acelaşi titlu. Pe Alexandra nu o vede, nu o doreşte, dar o simte înfricoşat în preajmă, maiorul din capitolul al cincilea, vinovat de moartea soţului acesteia. O Alexandră justiţiară, în tăcerile sale. O Vitorie Lipan care, prin prezenţa ei, restrînge succesiv cercurile magice ale întrebărilor şi ale răspunsurilor. Cercurile magice ale acuzării. Mărturisesc că aş fi preferat aici o Alexandră — mamă, descinsă din mitul mioritic. O Alexandră — mater dolorosa. Alexandra capitolului al şaselea e comunistă. Ca şi iubitul ei, sublocotenentul a cărui formulă existenţială, notată testamentar, e : „Sinteza vieţii unui om stă în valoarea actului său ultim“. Act gravat exemplar, în biografia lui, încheiată pe Tisă, prin sacrificul suprem. Parabolic, capitolul relevînd, şi el, că omul se poate despărţi de lucruri dar nu şi de amintiri ori de idealuri, de orice, dar nu şi de imaginea Alexandrei. Imagine căreia ultimul capitol, al şarpelea (cifră fatidică, prin tradiţie) îi dezvăluie nimbul ingenuităţii. Cele şapte capitole ale romanului nu sunt, în fond, decit şapte elegii pe tema condiţiei eroice a omului. A statutului de Viaţă sau de Moarte. De Legitate sau de Hazard. A adevărurilor interioare şi a celor obiective. A fenomenologiei spiritului şi a morfologiilor sociale. A ambiţiilor şi a resemnărilor. Dialogul Sinelui cu el însuşi, cu lumea exterioară, proiectînd evenimentul în ordinea (sau dezordinea) universului şi mai ales în molecula microcosmului. Acolo unde se consumă dualitatea „Alexandra“ şi „Infernul“, cu dialectica ei metafizică,în disjuncţii şi în confluenţe, antitetic sau în interangajări. Alexandra şi Infernul fiind, în succesiunea episoadelor ori (nu o dată) concomitent, un roman-rechizitoriu, un roman-pledoarie, un roman-poem. Discursul epic (liric) derulîndu-se în flux continuu, dar mai ales prin sincope, în plan narativ, dar mai cu seamă prin cursivele chemate a marca disimularea, replica nerostită sonor, logica intimă, adevărurile esenţiale şi esenţializante. Discurs alcătuit din vorbe şi tăceri, ambele elocvente prin ceea ce comunică. Prin ceea ce respiră, ca experienţă vitală. Ca timp al trăirii. Ca spaţiu moral. Ca revelaţie a celulei fiinţiale. Discurs patetic, savant gîndit în toate articulaţiile lui. Neignorind nici una din legile elocinţei. De la pianissimo la fortissimo. De la apelul la general-uman la amănuntul particular, grăitor fără comentarii. De la exploatarea senzaţionalului, ca în literatura romantică, la relatarea unor fapte oarecam, în manieră, realistă. De la logosul rostirii auzite, la acela al aparteurilor sau al seismelor subterane înăbuşite. Mai exact, spre a împrumuta titlul uneia din nuvelele sale, Laurenţiu Fulga realizează, în Alexandra şi Infernul, un veritabil concert la două viori. Dar şi mai exact, ascultă în cască nu Eroica beethoveniană, ci Simfonia a cincea. Simfonia Destinului. Sub acordurile căreia evoluează toate personajele. Şi cele principale, şi cele secundare. Şi unele şi altele, certificîndu-şi, prin interogaţii sau prin noninterogaţii, identitatea. Destin cunoscînd variante individuale multiple. Momente-cheie, decisive. înlesnind, uneori, calea salutară. Perturbînd-o, în schimb, nu arareori. In funcţie de temperamentul şi de caracterul celui ce optează. Dar şi de imponderabile aparţinînd aleatoriului. Destinul confundîndu-se cu Istoria. Autofigurîndu-se în raport cu aceasta. Cu facultatea eroului de a o înţelege, de a-i descifra tainele şi sensurile, de a-i discerne tribulaţiile, de a-i intui pontenţialul şi perspectivele. Sau, dimpotrivă, cu incapacitatea lui de a-i percepe contradicţiile şi soluţiile logice. De unde, dincolo de accidentul obiectiv (moartea), calitatea morală a destinului particular. Apartenenţa protagoniştilor la una ori alta dintre seriile tipologice antinomice. Apartenenţă sugerată în fiecare capitol de altcineva. Numit sau nenumit onomastic. Cei care o au in memorie, ca metaforă obsedantă, convertită in mit personal, pe Alexandra, ca „Tetemei retour“, ca înger păzitor, ca simbol al eternităţii vieţii, înregistrează istoria prin prisma setei de fericire, de frumos, de mai bine, chiar dacă sufleteşte sunt răniţi ori sfirtecaţi de îndoieli. Ceilalţi, cum sunt generalul din primul capitol, locotenentul Harmez sau maiorul vinovat de moartea lui Cozia, diabolici, orgolioşi, laşi, fără vreo Alexandră înscrisă pe retina conştiinţei, străbat istoria agăţaţi de iluzia scăpării din infern, prin trădarea idealurilor morale. Pentru mulţi locuitori ai universului investigat de Laurenţiu Fulga, Destinul însemnează Moarte. Integrare într-un alt ciclu al Materiei. Ciclu liniştitor, al înfrăţirii, al regăsirilor, al colocviilor abstracte, al reîntoarcerii în elemente. In ritmurile cosmice ale Firii. Consemnînd ieşirea personajului din contingent. Din conflagraţie. Deplasarea lui definitivă în timpul absolut. In nemurire. Ca soldat necunoscut. Ca erou anonim al patriei şi al umanităţii. Ca Om. Fără ca vreunul ( mă refer la seria îndrăgostiţilor de fantasma Alexandrei) să accepte o altă moarte decit cea naturală. Ştiind, fiecare, că, în condiţiile Infernului, naturală e cea eroică. Meritul lui Laurenţiu Fulga e că n-a redus la numitor comun nici împrejurările, nici tipurile posibile. Că destinele sunt diversificate diacronic. Primul căzut e un ostaş (a cărui conştiinţă politică e empirică, instinctuală), trimis în faţa plutonului de execuţie, pentru că a dezertat de pe frontul antisovietic. Omul reprezentat prin metafora lui Christ. Ultimul căzut e sublocotenentul comunist care, trecînd Tisa, cere alor săi să-l bombardeze spre a anihila artileria inamică. Diacronie care, de la capitol la capitol, aduce in prim plan biografii aparent independente, curgînd insă una din alta. Transmitînd acelaşi mesaj. Mesajul biruinţei finale a idealurilor umaniste.