Luceafărul, iulie-decembrie 1978 (Anul 21, nr. 26-52)
1978-07-22 / nr. 29
* X * Y fi ( Premiile Academiei Rostul unui premiu literar este să atragă atenţia asupra lucrărilor literare de primă mină şi să răsplătească fie şi numai moral, ca in cazul de faţă, pe autorii lor. Ele au rostul unor distincţii care să pună ordine in producţia literară a unei etape, să orienteze pe cititor către realizările de vîrf, să stimuleze pe scriitorii remarcaţi. Recentele premii literare ale Academiei Române, instituţie de consolidat prestigiu de-a lungul timpului, întemeiată pentru sprijinirea şi dezvoltarea armonioasă a culturii şi ştiinţei româneşti, au meritul de a nu fi fost acordate după criterii restrictive ci de a se opri asupra unor scrieri literare diverse ca factură, fecunde in sugestii, emancipate de orice rigidităţi academice. In plus, cei premiaţi însumează trei generaţii succesive de literaţi, ultimul dintre ei ca virstă fiind reprezentantul celei mai noi şi mai promiţătoare generaţii literare. La poezie cărţile care au primit girul sobrei instituţii au fost volumele de poezie semnate de Gheorghe Tomozei şi Mircea Dinescu, Gloria ierbii, Proprietarul de poduri. Primul este un poet descins din cele mai sedimentate şi elevate linii ale liricii noastre de factură tradiţionalistă. Versurile, de o fină lucrătură artizanală, deschise unei inovaţii supravegheate, destăinuie in autorul lor pe unul din cei mai surprinzători şi mai avertizaţi minuitori de azi ai lexicului limbii române. Lecţia argheziană, şi nu numai ea, este însuşită cu un devotament şi o capacitate de asimilare care atestă vocaţia autentică. Mircea Dinescu, cel de-al doilea premiat, este şi cel mai tinăr din grupul laureaţilor Academiei. El este un poet al marilor suavităţi şi fragilităţi, un poet al protestului faţă de macularea naturii şi a sensibilităţii umane. Poezia lui ridică „macii“ la rangul de simbol şi la demnitatea unor sfidătoare instrumente de luptă împotriva „fierăstraielor“, cum cu petulanţă observa recent un critic. Poezia cea mai tinărâ primeşte astfel o încuviinţare şi o încurajare care trebuie preţuită cum se cuvine. Constantin Ţoiu, premiat pentru romanul Galeria cu viţă sălbatică, e un constructor riguros al romanului său, atent la text şi subtext, la valoarea simbolurilor şi sugestiilor prozei sale, hrănit atit de experienţa prozei tradiţionale cit şi de a mai noilor ei tentative. Romanul său se distinge prin densitate, gravitatea meditaţiei, elevaţia intelectuală, acuitatea psihologică. De altă factură este proza celui de-al doilea premiat, Mircea Horia Simionescu, din aceeaşi generaţie cu Constantin Ţoiu. Cartea premiată este jumătate plus unu, dar ea ilustrează factura cunoscută a literaturii lui Mircea Horia Simionescu, de inspiraţie caragialescă şi urmuziană în egală măsură, împărţită deci între clasicismatic şi vervă avangardistă. Această proză de ostentativă formulă nonconformistă, strict estetic vorbind, a fost preţuită desigur pentru ţinuta ei Intelectuală, pentru ironia ei indiscutabilă. Tot înnoitoare ca formulă este şi piesa Ecaterinei Oproiu. Interviu, legată mai curind de curgerea reportajului decit de canoanele construcţiei dramatice, dar prin nimic inferioară dramaturgiei consacrate, lucru arătat de reprezentaţiile Interviului care i-au dovedit audienţa la public, prospeţimea, justeţea observaţiei omeneşti. Vine la rind critica, ai cărei doi premiaţi, Nicolae Manolescu şi Eugen Simion, amindoi ai generaţiei astăzi de mijloc, au început să scrie cam in aceeaşi vreme şi primesc amindoi în acelaşi timp consacrarea premiului academic. Nicolae Manolescu pentru o scriere eseistică asupra unui scriitor român fundamental, Mihail Sadoveanu, Eugen Simion pentru o carte Amurgul idolilor al cărui titlu de copertă este Scriitori români de azi, vol. II. Practic, e vorba mai mult de scriitori români de ieri asupra cărora criticul își spune limpede cuvintul in maniera revizuirilor lovinesciene. Amindouă cărţile premiate nu se conformează unor puncte de vedere anterioare ci, dimpotrivă, tind să instaleze puncte de vedere noi, anii tradiţionale, in legătură cu scritori români de primă mărime. Concluziile lor critice exprimă atitudinea generaţiilor mai noi faţă de valorile literare şi, oprindu-se asupra acestor două cărţi de critică, Academia se arată îngăduitoare cu libertatea de gindire a criticii literare contemporane. Aceste premii disting nu numai scrieri de primă mină ci şi autori de verificat travaliu literar, adevăraţi scriitori de cursă lungă ai literaturii române de azi. Luceafărul Traian Brădean : „Cintea lancului" vt ■*« . -sN - li.« .• WRsi.'T 7. V .-X*. .. r.( rnd7fi.f VjhjU'.* ».LiiâVt. I Eugen Lovinescu sau despre „forţa interioară“ a treizeci şi cinci de ani de la moarte. Eugen Lovinescu este un autor încă actual, o prezenţă eficientă în cîmpul de forţe al culturii româneşti contemnporane. Dintre „toţi, criticii noştri, loţi i s-au dedicat cele mai multe studii de anvergură şi, dacă alţii sunt, eventual, maidescitaţii ei este întotdeauna pomenit în dezbaterile-cheie ale momentului. Nu există vreo problemă importantă a literaturii, române moderne care să poată fi atacată fără invocarea lui Lovinescu. în afară de această prezenţă directă în contemporaneitate, Lovinescu ne este contemporan prin faptul că mesajul operei sale a fost asimilat şi implicat, în însămi formaţia intelectuală a epocii noastre. Procesul acesta complex de decantare şi de acţiune interioară a fost continuat şi desăvârşit în forme indirecte, adică prin intermediari care nu sunt alţii decit criticii generaţiei a treia postmaioresciene. Critici ce pot fi consideraţi în acelaşi timp şi prima generaţie postloginesciana pentru că, indiferent de orientările loi. îi , sînt datori lui . Lovinescu. . }'. Sf . Dator îi este în primul rind şi în cel mai înalt grad cel care astăzi i-a luat locul în preţuirea şi simpatia multora, cel care, nu întîmplător, i s-a opus o viaţă întreagă — G. Călinescu. Fără Lovinescu înaintea lui, Călinescu-criticul este de neconceput. Călinescu însuşi îl poartă pe Lovinescu spre noi. Aşa incit ara putea spune astăzi ceea ce. Lovinescu însuşi spunea, dar referindu-se la posteritatea maioresciană, că generaţiile actuale de critici se nasc lovinesciene „cum te naşti cu ochi albaştri“. Aceasta nu, înseamnă, desigur, adeziune absolută, identificare totală cu ideile şi opţiunile marelui‘critici şi menţinerea lor ca repere constante, şi ca termeni ai unui continuu dialog. Aceasta înseamnă, mai ales, un anumit nivel de exigenţă estetică, o limită impusă concesiilor de natură eteronomică şi — nu în ultimul rind — o anumită ţinută morală. Lovinescu n-a fost un spirit dogmatic şi dacă a vorbit despre „dogmatismul necesar“ în critică, a fost pentru a-i conferi acesteia o anumită identitate profesională. El a refuzat atît dogmatismul subiectivităţii („revizuirile“ sînt o dovadă), cit şi pe acela, impersonal, al formulelor teoretice. Aşa cum în viaţa de toate zilele a renunţat „la situaţii pentru principii“ (V. Streinu), în activitatea de critic a renunţat la principii (adică la puncte de vedere apriorice) pentru a rămîne cit mai fidel vieţii operelor, fluxului însuşi al literaturii. Suntem astăzi, desigur, îndreptăţiţi să nu mai împărtăşim toate preferinţele literare lovinesciene, să nuanţăm teoria sincronismului, să ne preţuim tradiţia în alt fel decit Lovinescu, dar şi decit semănătoriştii cărora el li s-a opus cu ■legitimă înverşunare. Sensul major de evoluţie al literaturii şi al culturii române este cel preconizat de Lovinescu. Mai mult decit literatura, critica românească este datoare lui Lovinescu. Fondator al disciplinei în accepţia ei modernă. Lovinescu a inaugurat o modalitate de înţelegere şi de abordare a literaturii care, de atunci, intră obligatoriu in bagajul oricărui veritabil critic român. El a intelectualizat trăirea estetică şi a înnobilat expresia critică, a inaugurat un „stil“ in critică, a practicat pentru prima dată metoda recompunerii prin analogie a unui univers artistic (metoda „reconstrucţiei muzicale“, cum o numeşte Călinescu, care o adoptă la rîndul lui şi o desăvîrşeşte. Tot Lovinescu este introducătorul la noi al metaforei critice, concepută nu ca o baie gratuită de imagini, dar ca ai definiţie sintetică de o exactă sugestivitate. Dincolo de operă, Lovinescu-omul continuă să fascineze, la rîndul lui. A fost, nu încape nici o îndoială, unul din cei mai demni intelectuali din citi am avut înacest veac. O demnitate cîştigată mai mult prin retragere decit prin afirmare, o demnitate clădită pe renunţare. Refuzat de Universitate şi de Academie, refuzînd la rîndul lui oficializarea, instituţionalizarea, el n-a vrut să fie decit un amfitrion aşteptînd un mare vizitator, un conducător de cenaclu şi de revistă, o instituţie acoperită perfect de propriul nume. Spre deosebire de atîţia alţi intelectuali, Levi-Mircea Martin Continuare în pag. a 6-a Dacă patria... Dacă patria este muntele magic, intangibil şi absolut eu sint piatra, fărîma, nisipul. Dacă patria este fluviul năvalnic, etern şerpuind prin calendare, eu sint pescar de curcubeie, picătura fericirea culorilor. Dacă patria este pomul cunoaşterii fără sfirşit, adîncul, stejarul, teluricul cunoaşterii, sunt frunza sau floarea , depinde de naştere. Acestea sunt măsuri de cîntârit libertatea, democraţia, istoria, trecerea. Marmora se crapă, cîntecul râmine. Ovidiu Genaru în acest număr ! INTERVIURILE „LUCEAFĂRULUI“ • Invitatul nostru : D. R. Popescu • Poezii de • Adrian Popescu • Cezar Ivănescu • Horia Bădescu • Marcel Mureşanu • Teodor Purice • Proză de Sorin Titel • Instantanee de Şerban Cioculescu • Varia de Al. Piru • Repere de Romul Munteanu • însemnări de călătorie din Mexic de Florea Ceaușescu • Poeți belgieni • POEME de André Pieyre de Mandiargues • Din lirica mongolă. CONTEMPORANII NOŞTRI Geometria imaginarului lăsînd cu fineţe în jurul noţiunii „sigtuaţia poetică“,, prefiguratoare a baladescului şi simbolicului (eseul cu acelaşi titlu din volumul „Lampa lui Diogene“, Eminescu, 1970), Ştefan Aug. Doinaş notează la un moment dat : „După părerea noastră, situaţia poetică marchează momentul impalpabil, între liric şi epic.; iar, prin aceasta, defineşte (...) un tip de creator : acela care, refuzînd să se abandoneze actului automat şi spontan al poematizării, trăieşte lirismul, încă de la început sub forma unui nucleu elaborat, dar nu obţinut cu ajutorul lucidităţii absolute ca la Poe, ci ca rod al unei discipline interioare care îmbină de fiecare dată, în actul poetic, virtuţile — de atîtea ori divergente — ale raţiunii, fanteziei şi sensibilităţii (s.n.). Desigur, este vorba, implicit, de o pledoarie prodomo şi, de aceea, la confruntarea cu propria operă poetică definiţia nu numai că rezistă dar se dovedeşte a conţine elementele structurante ale unui semnificativ autoportret. Intr-adevăr, poezia lui Doinaş, din care Editura M sn°rva a scos recent de sub tipar în colecţia Biblioteca pentru tovi o antologie intitulată Alfabet poetic, devine cosmos, univers poetic, în perimetrul delimitat''de forţele raţiunii, fanteziei şi sensibilităţii. Sensibilitatea pune eul liric in contact intim (sau impact) cu lumea fenomenală, fantezia declanşează mecanismul asociaţiilor metaforică iar raţiunea selectează situaţia poetică, ordonează imaginile, în teme, potrivit legilor unei — să o numim astfel — didactici imanentă a creaţiei, în tentativa mereu reluată de cunoaştere a esenţelor prin idee. . Poeziile lui Ştefan Aug. Doinaş dintr-o primă perioadă de creaţie (1941—1948) grupate în ciclul Alfabet poetic, comunică, gravitând intre Eros şi Tanathos, încercarea dramatică de depăşire a contingentului apăsător, pentru a se situa în durată : „Treptat izbăvit de pămintul greoi / desprins de lumeşti simulacre, / mă atrage un cer limpezit ca un sloi , cîntînd din văpăile-i sacre“ (Orologiul de gheaţă). Dar rămînerea aici, în, spaţiile celeste încremenite în durată, i se refuză fiinţei disputate de forţele contrarii ale dualităţii : „O, nu-mi este dat ca în marele ger / să dăinui ! Vai, nu mi se cade / aici, unde toate-salvate — sunt cer, / aici, în oprite cascade“... Citatul din Parmenide, așezat în fruntea acestui poem program Valentin F. Mihăescu Continuare în pag. a 7-a Patriotismul poetului încerc să evoc aici un episod mai puţin cunoscut din viaţa lui Mihu Dragonir, care arată dragostea fierbinte de patrie şi dorinţa de a se sacrifica pentru ea. Detaliul indică pe omul ales, omul de caracter, care în momentele hotărîtoare ale anului 1940 şi-a pus viaţa lui tînără şi tot ce avea mai bun pentru salvarea hotarelor pămintului românesc. Cind a aflat de nefastul Diktat, de la Viena, prin care hotarele ţării erau sfîşiate, Mihu Dragomir lucra la Lacu Sărat, îmi scria de acolo : „am scrijilat data de azi pe masă, cu un cuţit, să-mi rămîie scrijilată şi in inimă : 31 august 1940, ziua răpirii Ardealului“. Era hotărît să vină la Bucureşti spre a se dărui cauzei Ardealului. Şi a venit ! In luna octombrie 1940 era la Bucureşti şi ne frămîntam în discuţii lungi ce putem face împotriva diktatului odios. , Pînă la urmă, am fost cu toţii de acord să scoatem o revistă literară care să trateze numai problemele ardelene. Deci am început demersurile pentru obţinerea aprobării din partea secretarului general al Presei şi Propagandei. La guvern era regimul totalitar de extremă dreaptă condus de legionari. Ca orice regim totalitar, legionarii luaseră măsura drastică de a nu maiacorda nici o aprobare pentru’ apariţia unornoi reviste, decit celor care erau încadraţi in mişcarea lor. Cum nici eu, nici Mihu Dnigtwiy./ijil numai că nu făceam parte din',această.iuisbare dar-o şi detestam, eu, toate insistentţele şi demersurile, n-am reuşit să obţinem aprobarea. După noi frămîntări şi discuţii, ideea salvatoare a venit de la Mihu. El avea o autorizaţie de apariţie pentru o revistă la Brăila, încă din 1937 din care apăruseră citeva numere. Ce ar fi dacă am folosi titlul pentru care avea autorizaţia, adăugîndu-i şi o redacţie pentru Bucureşti precum şi tipărirea tot in Bucureşti . Cu alte cuvinte, să edităm revista in Bucureşti, urmînd să fie doar cenzurată la Brăila, unde avea doar o redacţie fictivă la locuinţa lui Mihu. Mihu a plecat la Brăila spre a „aranja“ afacerea cu cenzura locală şi concomitent am acţionat la Bucureşti. Îmi scria de la Brăila cu entuziasm că va apare şi, intr-adevăr, la 1 noiembrie 1940 Flamura — răboj»! tipei ei,generaţii .— apărea ia 8 pagini cun tot :sumarul dedicat Transilvaniei, după cum se scria in editorial : „Prin robirea cetăţii culturale a Ardealului — Clujul — se resimte în viaţa românească spirituală un gol care nu poate fi înlocuit decit foarte greu. Nevoia unei reviste de informaţie culturală ardeleană se resimte mai mult decit oricînd. Tocmai acest gol, cu modestele-i mijloace de care dispune, va încerca să-l umple Flamura“. Programul a fost respectat pe tot parcursul I. D. Suciu Continuare in pag. a 6-a Tabletă de dimineaţă iei cu dinţi de lup, cu ochi de şarpe şi 1»»I aspiraţii de vultur, poezia lui Mircea Dinescu este aripa larg desfăşurată a “ a “unui pluton de poeţi care abia urmează să vină şi care l-au delegat pe el mai întii să facă acrobaţii pe cerul rămas incoruptibil după epoca ismelor şi să ţină cuvîntări norilor emanaţi de mulţumirea de sine a lirismului doct şi leneş, părăsit de forţă şi ocolit de viziune. Poezia din Proprietarul de poduri (acum la ediţia a II-a), încununată cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi, recent, cu Premiul Academiei, are toate atributele unui demers liric nou, rezultat dintr-un amestec inextricabil de metafore-şoc, de vocabular insolit şi ritmuri nervoase, cărora acest talent de excepţie le-a imprimat o muzicalitate cuceritoare. De revoluţiile şi experienţele poetice în general, Dinescu a profitat din plin în elaborarea acestui volum, confirmînd încă o dată (după alte două plachete bine primite) că însuşirea unui trecut poetic mai îndepărtat sau recent are întotdeauna efecte catalizatoare în cazul unui talent născut bogat de la început. Să învinuim pe cineva că măsura noutăţii acestei poezii n-a fost îndeajuns relevată ? Ar fi de prisos de vreme ce critica nu are numai rolul să releve calităţile unei poezii, ci — cum se vede — şi pe acela de a veghea strict ca numele unui poet mai răsărit să nu provoace lectorilor o stare de saţietate. Lirismul lui Mircea Dinescu are puritatea rară a sufletului unui copil alungat ori — fiind totuna — fugit de acasă, frate bun cu glorioasele haimanale de tip Rimbaud, mai bucuroşi să scoată limba la trecători,decit, să turbureze masca blazată a seriozităţii . 'Singura'lui lăcomie st nu gelozie — dar acestea imense — vizează frumuseţea de orice natură. Talentul lui s-a modelat (după primele două plachete), în atmosfera celei mai autentice poezii cu vocaţie socială, astfel că noutatea lirismului din Proprietarul de poduri vine tocmai din această vocaţie care în amintita carte e departe de versificarea pe temele unor articole de ziar şi care se ridică aici la o autentică viziune poetică. Voi cita un singur poem : „Voi confundaţi norocul meu olog / cu minzul beat în ieslele divine / dar undeva se moare de ruşine / şi se consumă piinea ca un drog // Aş vrea să ies cu plugul prin oraş / cit este veacul bun de ară- z tură / dar mă izbeşte zilnic peste gură / mina de ghips din somnul celor laşi // Şi dacă nu m-au alăptat statui / şi nu mi-a nins jig Vorbe:1 . fard de claun / de ce-aş cinta un cintec fals de faun / să am pe cruce mai puţin un cui, // şi-n loc de lacrimi boabe de săpun / care se sparg de sîrma lor ghimpată ? / E timpul să cobori bunule tată / nu lebădă ci călărind un tun, // şi-n piaţa unde pling maşinării / şi avioane cu du-reri de uger / vinde-le tu veninul tău de înger / şi aurora la măcelării // şi dovedeşte-te cit sunt de sfinţi / înţepeniţi pe crucea socială / a -cuma cind istoria îşi spală cu neştiuţi eroi frumoşii dinţi“ (Dialog planetar). Mircea Dinescu trebuie să insiste in această direcţie fertilă pen-. % tru poezia lui scrisă in dimineţi cu soare. Gheorghe Piluţ