Luceafărul, iulie-decembrie 1979 (Anul 22, nr. 27-52)
1979-09-15 / nr. 37
1' Retrospectivă literară Harta lirică a patriei Încă de la primele pagini ale volumului său de Sonete (1978) Grigore Hagiu îşi face simțită capacitatea de a diafaniza cuvintele, de a înălţa limbajul spre treapta autenticului lirism. Harul poetului, aflat dincolo de stăpinirea recuzitei profesionale şi de cultura livrescă, aruncă peste vorbe o uşoară ceaţă cristalină, ce modifică sensurile cunoscute, împrumutând vocabulelor vibraţia lucrului pentru întîia oară văzut. Reuşitele lui Grigore Hagiu sunt cu atit mai impresionante, cu cit multe dintre piesele volumului fac parte din genul dificil al poeziei politice şi patriotice, unde nu mulţi sunt cei care reuşesc să depăşească nivelul minim al versificării conştiincioase. Remarcabilă este şi structura de ansamblu a volumului. Nucleul ei este intuiţia că sfera poeziei patriotice şi de opţiune politică poate fi extinsă intr-un mod profitabil in direcţia expresivităţii (născută din imagini care emoţionează prin mijloace inedite), dar şi in cea a elocinţei, discurs ce argumentează folosind anumite locuri comune.:Este o intuiţie ce surprinde adevărul că poezia patriotică şi de opţiune politică nu uurmăreşte doar să emoţioneze, ci şi să instruiască, puţin a fi considerată, din acest ultim punct de vedere, un nobil discurs didactic despre sentimentele fundamentale ale unui popor. Extinderea pe care o propune Grigore Hagiu constă in alăturarea unor poezii tradiţionale ale iubirii de ţară, care celebrează mari eroi şi evenimente din trecut, cu o serie de creaţii din categoria pastelurilor, în care natura patriei este cîntată în versuri memorabile, unde euforia apare însoţită de o abia simţită melancolie. Este o îmbinare doar aparent paradoxală, specifică şi altor volume ale poetului, care are efectul artistic de potenţare a ansamblului. Cîteva poezii de meditaţie filozofică participă, de asemenea, la construirea unei atmosfere unitare, care se sprijină pe toate componentele sale şi, în acelaşi timp, răsfrînge ceva din forţa sa expresivă asupra fiecăruia din aceste componente. Aşa fiind, exprimările prozaice de care volumul nu este cu totul lipsit, tind să fie dizolvate în masa ansamblului, înainte de a trece la prezentarea cîtorva dintre cele mai reprezentative poezii ale volumului, se cuvine să menţionăm modul în care poetul îşi „rezolvă“ întîlnirea cu specia pretenţioasă , a sorţetului,a cărei cultivare presupune o îndemînare artizanală deosebit de mare. Putem spune că Grigore Hagiu reuşeşte, de cele mai multe ori, să depăşească zadarnica performanţă parnasiană, obţinînd, prin intercalarea unor îndrăzneli imagistice, vibraţii autentice, nestingherite de forma fixă a ansamblului. Cum arătam, o însemnată parte a volumului este formată din poezii de celebrare a eroismului naţional românesc. Să cităm sonetul intitulat Avram Iancu, unde chipul marelui răzvrătit este sugerat prin metafore naturiste : „Avea, ceva de stîncă dar şi de tei ,în floare, / de-oţel mult mai albastru decit oricare val, / pe lume de există asemenea metal / sau cine ştie-n care mai gînditoare astre. NI I se-ascuţise chipul de muntele natal, / tăia prin el dreptatea necruţător cărare, / avea cuvint de codru ce mirosea a zare / şi-a pietre-aprinse-n fuga potcoavelor de cal. / / La semnul de revoltă rostogolit prin aer / îi fulgerase braţul coroana de gorun / spre piscuri orbitoare cu trunchiuri de statuie. / / Ce slavă şi durere. ..ce cîntec şi ce vaier / putură să încapă în fluierul nebun / de os ce şapte care spre stele încă-l suie“. Poeme memorabile sunt dedicate şi altor mari eroi ai neamului : Horia, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Tudor, Cuza. De remarcat sînt şi cîteva sonete închinate unor artişti reprezentativi pentru spiritualitatea şi sensibilitatea românească : „Lemnar,, pietrar şi fîntînar de stirpe./ Ţăran privind atent pe subt sprîncene. / Blindete fără margini. I te-nchină. / Nu poţi să-i spui decit înţelepciune“ (Brâncuşi). Colectivitatea eroică, ilustrată în împrejurări de mare tensiune politică şi socială, este cîntată în versuri bine înstrunate. Iată un fragment din sonetul intitulat Februarie întemeitorul : Tăceri cumplite pe pămînt şi-n cer / în marmorele arborilor goi / de s-auzea cum crapă brusc în ger / doar osul viitorilor eroi. / / Subt apăsarea zilelor de fier / pe singe sîngele prindea altoi, / curatul diamant de-ntemeieri / să taie drum spre timpurile noi“. O inedită cîntare a vechii ţărănimi aflăm în Unelte, unde mijloacele muncii şi luptei capătă semnificaţia unor simboluri ale perenităţii : „Topoare, seceri şi securi, şi coase / şi furci cu dublu dinte ascuţit / în palma celor ce v-au mînuit / aţi strălucit şi-aţi devenit frumoase. [...] Slujind, ce suflet alegeţi mai mare, / luptînd, ce viaţă mai nemuritoare, / unelte simple transformate-n arme ?“ Marea colectivitate a patriei este celebrată în Acest popor, cîntare a eroismului constructiv, de zi cu zi : „In muncă ne-am aflat temeinicia, / cînd grele-s clipele ori vinovate, / durînd o cale spre eternitate, s-o urce, pururi mîndră, România“. Frumoase versuri sînt închinate naturii româneşti, în cintarea căreia Grigore Hagiu închipuie imagini proaspete, subţiate de o abia perceptibilă melancolie, dătătoare de autenticitate. Cităm sonetul intitulat Dor de pădure, urde este sugerată în mod magistral trezirea primăvăratecă a firii. Terminele finale aduc două note contrastante, de efect. Prima introduce o notă subiectivă de participare, a doua imaginează o pregnantă imagine a iluminării : „Pe subt pămînt şi-n grea imensitate sunt gata severe în tevării, / începe-un vis mai pur a se trezi / în limpezimea cerurilor toate. / / O pasăre cum trece-ncet prin zi, / cu aripile încă-ntunecate, / aprinde pomul din singurătate. /: întîiul care-n flori va izbucni. / /M-apucă dor de proaspătă pădure, / pereţii nu mai vor să mă îndure, / stau între nori şi rîuri mari ce fug. / / Purifică de inerţii obscure lumina reflectată de-o secure, / de-oglinzile cuţitelor de plug“. Antologic ni s-a părut a fi sonetul întîmpinare, pură expresie a comuniunii cu marile simboluri ale patriei. Cuprins de deplinul sentiment al empatiei, poetul exprimă trăirile celui care se simte participant la uriaşa viaţă a ţării sale : ,,E timpul sufletul ’ să se înfrupte ! din vasta ierbii proaspătă cu Voicu Bugariu Continuare în pag. a 6-a Lumina adevărului istoric d e o excelentă primire din partea criticii s-a bucurat la apariţie Labirintul, romanul lui Francisc Păcurariu, publicat în 1974, la Editura Dacia. Mircea Tomuş nu ezita să situeze cartea în tradiţia valoroasă a prozei transilvane alături de Pădurea spinzuraţilor de Liviu Rebreanu, iar alţi comentatori, subliniindu-i calităţile, aşezau romanul printre apariţiile de referinţă ale prozei româneşti contemporane. Marele interes stîrnit de acest roman nu se datorează — credem noi — nici vreunei subtilităţi compoziţionale (fragmente din jurnalul personajului principal, ziaristul Sabin Popa,'la care se adaugă comentariile autorului, fie ubicuu şi omniscient, fie păstrînd obiectivitatea relatării) şi nici virtuţile stilistice, capitol la care proza ardeleană n-a exceleat vreodată. Meritul important al romanului este acela de a fi investigat, pentru prima oară în literatura postbelică, o epocă istorică şi un spaţiu geografic tulburate de evenimente dintre cele mai dramatice. Este vorba de perioada 1940-1944, în nordul Ardealului, răpit României de către fasciştii hortyşti, în urma Dictatului de la Viena. Atrocităţile regimului lui Horthy, politica de deznaţionalizare şi exterminare apopulaţiei româneşti, represaliile crunte, apar în paginile cărţii detaliate de lumina crudă a adevărurilor istorice, cărora li se alătură forţa evocatoare a literaturii. Personaje reale şi eroi imaginari îşi confruntă destinele, în această cronică sumbră, în care documentul şi ficţiunea se potenţează reciproc, în acest context dramatic evoluează eroul cărţii. Sabin Popa, intelectual mediocru, ameninţat de ratare. Personajul parcurge un proces complex de limpezire interioară, implicînd opţiuni decisive, şi conducând la acţiune conştientă. Ieşirea din labirintul propriilor inerţii este găsită la capătul unei teribile încleştări cu suferinţa şi absurdul, în urma căreia eroul dobîndeşte perspectiva etică, necesară înţelegerii sensului existenţei. Cartea, asemenea evoluţiei personajului, are o desfăşurare sinuoasă, cu numeroase digresiuni şi reveniri, motivate de faptul că epoca este văzută de un om interesat nu atit de consemnarea fidelă a evenimentelor cit de relaţia acestora cu propria viaţă, de semnificaţiile ce se pot extrage de aici prin reflecţie profundă şi analiză. O mărturie, p, personajului este edificatoare în acest sens. Cu tot regretul de a decepţiona, pe vreun om de bine, dispus să mai acorde credit unei mărturii personale despre un moment al istoriei, trebuie să recunosc aici că filmul la care se gîndeşte nu are pentru mine sens şi valoare decit dacă este înregistrat prin lentilele complicate ale propriei mele conştiinţe, bracate necontenit asupra vieţii mele, deoarece aici şi acum, în pragul morţii trebuie să mărturisesc fără ocol că nu mă interesează un document despre un moment al istoriei dacă el nu e în acelaşi timp un document al vieţii mele, al întrepătrunderii dintre istorie şi fiinţa de carne şi oase pe care a trivit-o în mersul ei implacabil“ (s.n.). Implicarea în istorie cunoaşte în cazul lui Sabin Popa stadii diferite, marcate de două gesturi esenţiale. Mai întîi, hotărîrea de a părăsi Bucureştiul, în 1940, pentru a se întoarce în Clujul natal, aflat sub ocupaţia horthyştilor. S-ar părea că este vorba de o atitudine dictată de compasiune şi susţinută de ideea luptei. De fapt, explicaţia este de natură pur personală : „Adevărul adevărat este că am încercat să ies din situaţia mea iremediabilă de ratat“. Ratarea ca filozof şi apoi cea erotică constituie aşadar motorul hotărîrii personajului. Al doilea gest important se produce în 1944, cînd Sabin Popa, apără cu arma în mină atelierele căilor ferate din Cluj pe care jandarmii horthyşti şi soldaţii germani vor să le arunce în aer. Acum raţiunile nu mai gravitează în jurul propriei fiinţe, ci vin din conştiinţa clară a apartenenţei la fiinţa naţională, între cele două gesturi se află închisă o experienţă de viaţă copleşitoare, un destin impresionant pe care scriitorul îl circumscrie cu o remarcabilă capacitate de obiectivare. Stilul digresiv, de care aminteam mai devreme, şi tonul alb, publicistic, a numeroase pagini nu fac din Labirintul ceea ce numim de obicei o lectură atractivă. Există desigur , aici riscul monotoniei, pe care autorul se pare că şi l-a asumat deliberat, sacrificînd deseori fluenţa epică. Uneori, ca în citatul următor, textul pare a nu reclama alt merit decit acela de a fi un compendiu de istorie : „La 6 martie trupele germane s-au năpustit asupra Iugoslaviei şi Greciei. La 11 aprilie, trupele ungare au pătruns in Voievodina şi în Banat. La 18 aprilie, guvernul iugoslav a capitulat fără condiţii. La 24 aprilie Horthy a fost chemat urgent la Hitler iar Uhry era sigur că discuţia lor s-a terminat prin hotărîri privind marea acţiune în Răsărit. La 22 iunie 1941, atacul împotriva Uniunii Sovietice a început pe un front de mii de kilometri“. Să ne amintim că astfel de notaţii întîlneam adeseori şi în Delirul de Marin Preda, carte cu care Labirintul prezintă şi alte asemănări, ţinind in primul rând de Relaţia document-ficţiune, în ciuda reproşurilor ■criticii, cărţile de attest gen, în care documentul istoric îşidepăşeşte funcţia de stadiu pregătitor al ficţiunii pentru a intra cu toate drepturile în chiar substanţa romanului, au găsit o mare audienţă în cititor. Revenind la romanul în discuţie, alteori perioade lungi din existenţa personajelor, apar sub forma unor rezumate sumare, fără relief. Pe de altă parte însă, trebuie spus că riscul este bine calculat. Pe fondul de aşteptare uşor iritată, instituit de dezvoltarea labirintică a naraţiunii sau de atonalitatea discursului, secvenţe epice, cînd apar, dobîndesc o forţă emoţională superioară. Astfel sînt fragmentele care relatează halucinantul episod al internării lui Sabin Popa in lagărul de la Nagykata şi apoi scenele de pe frontul din Răsărit. Bestialitatea hortyştilor, mecanismul degradării umane pînă la forme paroxistice, ororile războiului sînt „văzute“ de Francisc Păcurariu cu excepţională precizie a comunicării, ce aminteşte de scene din Dezastrul lui Zola. Incercînd să fixăm în cîteva cuvinte locul pe care cartea lui Francisc Păcurariu îl ocupă în ansamblul prozei româneşti vom spune că, situată în descendenţa romanului ardelenesc, ea continuă eticismul structural al acestuia, aşezînd lumea şi omul sub zodie morală. în alt plan, Labirintul, abordînd o perioadă istorică deloc cercetată de proza actuală, este o carte importantă, care indică un drum profitabil pentru scriitorul român. Valentin F. Mihăescu Tradiţia culturii româneşti înt cunoscute tezele lui Alexandru Duţu, formulate în mai toate lucrările sale, dar prezentate sistematic în Cultura română in civilizaţia europeană modernă (1978) ; continuitatea culturii române in secolele XVII— XVIII—XIX; rolul exemplar al modelului cultural românesc în spaţiul sud-est european ; prezenţa culturii române in cea europeană încă din secolul XVII ; prin modul cum s-a constituit în lupta pentru afirmarea naţiunii, cultura română a contribuit la formarea unui nou tip de universalitate : „universalitatea naţiunilor“. Deşi demersul său, superior ştiinţific, vizează polemic „obsesia sincronizărilor“, Al. Duţu e departe de a nu recunoaşte acţiunea spiritului occidental asupra culturii române. Termenul de sincronism ar fi act potrivit dacă n-ar fi grevat de încărcătura unor sensuri derivate din critica lovinesciană pe care autorul e nevoit să le excludă, ca, de pildă, existenţa unui saeculum care s-ar transmite automat de la o literă la alta. Acest cercetător vede cultura ca o realitate vie (vorbeşte despre nevoia de a „redescoperi oamenii“, „frămîntările oamenilor“, „omul viu“ în spatele conceptelor) şi respinge comparatismul superficial care trage concluzii din prezenţa titlurilor sau a numelor străine îrntr-o epocă sau alta. Deşi a fost tipărit tîrziu, în secolul al XIX-lea, Cantemir a avut în manuscris o mare circulaţie şi influenţă asupra iluminiştilor ardeleni, fiind un argument fundamental în redactarea celebrului Supplex Libellus Valachorum. Alte cărţi, în schimb, editate în multe exemplare, au rămas fără ecou în conştiinţa publică românească. Un spirit nou în cultura modernă există dar acţiunea lui in spaţiul sud-est european are ca efect crearea unor culturi originale, naţionale şi nicidecum im transplant de forme culturale identice. Faptul, am adăuga, nu e întîmplător, sensul culturilor moderne fiind pretutindeni acelaşi : Brunetière scria undeva că pînă în Renaştere cu greu "se poate vorbi de literaturi autohtone chiar în occident, deşi scrisul în limba naţională era acolo mai vechi. Şi e semnificativ pentru acest saeculum care diversifică nu uniformizează, că literaturile moderne, cu toate influenţele reciproce, sunt mai diferite între ele decât culturile bizantină şi romano-catolică, între care legăturile fuseseră multe veacuri întrerupte. Or, imitaţia apare ca un procedeu total neadevat comunicărilor,, altfel numeroase, dintre noile" Culturi care se îndreaptă spre interior, spre naţional, spre specific, fiind mai propice culturilor medievale în care psihologia europeanului se orienta în afara eului, spre o esenţă comună, universală. Atitudinea imitativă îi venea bine scriitorului de dinainte de Neagoe Basarab, care nu intenţiona să se releve pe sine într-o operă, ci să se lase inundat de opera gata elaborată. La nivelul actual al cercetărilor de filozofie şi istorie a culturii, teoria imitaţiei devine cu totul inoperantă şi, dealtfel, chiar riscantă, ca o armă cu două tăişuri : din experienţa sincronizărilor abuzive, mai vechi sau mai recente, a rămas un gust destul de amar în cultura română modernă, întreprinsă cu argumente superior comparatiste, cercetarea lui Al. Duţu proiectează, totodată, direct sau indirect, lumini noi asupra unor probleme generale ale culturii europene. S-a crezut multă vreme (la noi, între alţii, de Lovinescu şi Ibrăileanu) că elementele culturii antice s-au conservat în spaţiul occidental şi s-au pierdut cu totul în orientul bizantin. Al. Duţu constată, dimpotrivă, că Bizanţul şi-a asociat mai intim cultura antică, dovadă pictura sud-est europeană unde sensul religios, şi cel laic coexistă, culegerile de maxime, numeroasele manuscrise şi antologii de texte greceşti existente în bibliotecile din Constantinopole şi care, exportate în occident după Conciliul de la Florenţa,, au determinat în bună măsură Renaşterea vest-europeană. Mai mult, autorul afirmă că sciziunea dintre Evul Mediu occidental şi cultura greco-romană a fost mai puternică decit în Bizanţ, ceea ce a determinat apoi o mai adîncă sciziune între Renaştere şi catolicism. în schimb, asimilarea mai largă a antichităţii în cultura bizantină a făcut ca reînvierea masivă a textelor greco-latine în vremea umanismului să nu apară aici ca o revoluţie radicală în raport cu tradiţia medievală. Asemenea disocieri vin să modifice prejudecata despre liberalismul cultural al instituţiei religioase din vest şi „barbaria“ orientală care ar fi întrerupt orice contactcu civilizaţia „iniţiată încă de primul rege egiptean“. Raporturi diferite, paşnice, s-au instaurat, de asemenea, în sud-estul Europei între puterea laică şi puterea spirituală datorită împrejurărilor create de expansiunea otomană şi în virtutea cărora emanciparea politicii naţionale din perioada umanistă a primit consensul şi colaborarea instituţiei religioase. Idealurile noi, laice, s-au dezvoltat liber şi s-au împletit firesc cu elementele tradiţionale. Desigur, nu se poate afirma," ca altădată Heliadol- Badulescu, Christianismul şi Catolicismul) că biserica romană se caracteriza prin ades tapotism universal“, „trufie satanică“, în., schimb ortodoxismul ar fi o „ecclesie pură şi eminamente naţionale“ care „confirmă ungerea indivizilor şi, prin urmare, sacrarea lor, inviolabilitatea persoanei, libertate integrale“, ambele „ecclesii“ fiind, în fond, universaliste. Dar contextul politic oriental a determinat o comunitate de scopuri între cultura nouă şi cultura religioasă, comunitate numită de Al. Duţu, „raţionalism ortodox“. O dovadă ar fi convieţuirea neconflictuală în Principate între cartea religioasă şi cartea românească, între limba universală şi limba naţională. Ar trebui, poate, remarcat că după căderea Bizanţului şi mai ales din perioada umanistă, scrisul slavon intră sub egida spiritului laic, asumindu-şi o funcţie nouă : cultivarea sentimentului naţional la popoarele din Balcani. O diplomaţie culturală, care devine programatică în vremea lui Matei Basarab, cînd Udrişte Năsturel tipărea, în acelaşi timp, cărţi româneşti şi slavone, acestea adresate popoarelor ortodoxe din Serbia pînă în Rusia, îndemnate astfel să menţină treaz spiritul rezistenţei faţă de agresiunea otomană. Aşadar, textele româneşti şi slavone îndeplineau, pe deasupra diferenţelor de conţinut, aceeaşi funcţie laică şi politică, fapt ce ne relevă unitatea şi scopurile de anvergură ale culturii române din această Marian Vasile »AJL ILlea CONGRES AL P.C.R. 1974—1979 Continuare în pag. a 6-a VII 15 SEPTEMBRIE 1979 — Ţi-aş propune să începem discuţia chiar de la locul unde ne aflăm acum, de la Arad. Ce reprezintă pentru tine acest oraş în care trăieşti, munceşti şi scrii de multă vreme ? — Aradul beneficiază de o tradiţie culturală cum au puţine oraşe în ţară şi caută în prezent, prin truda multor oameni de cultură, să onoreze această tradiţie. Pornind de la acest aspect, să-i zicem particular, ar fi de vorbit despre scriitorul dintr-un oraş mare lipsit de revistă, scriitor ce ajunge, volens-nolens, la nişte adevărate transformări psihice. — în ce-ar consta ele ? — Am scris,odată o carte, rămasă în manuscris, despre condiţia unui asemenea scriitor şi am de gînd s-o continui cu o alta, despre un scriitor care a publicat o carte şi a rămas în acelaşi mediu. Singurul epitet ce i se poate atribui unei asemenea situaţii este „înduioşător“. De aici, de multe ori se ajunge la tragic sau la ridicol. — Ţi se pare că revistele literare din ţară nu sînt destul de deschise şi pentru scriitori din oraşe lipsite de revistă ? — Sînt, dar nu suficient. Distanţa, nu doar în spaţiu, pînă la ele, crează o stare de spirit anume — aceea a ameninţării de a fi etichetat drept „provincial“. Şi sunt mai multe grade ale provincialismului : al timişoreanului este de gradul I (faţă de bucureştean), al arădeanului, de gradul II (faţă de timişorean) ş.a.m.d. — Crezi că această stare de spirit, creată — sunt convins — de multe ori prin autosugestie, poate determina cariera unui scriitor ? — într-o ierarhie în care criteriile sunt foarte labile, acest lucru contează. Nu, însă şi pentru un scriitor mare şi adevărat. — în Arad există, după cite ştiu, destul de mulţi scriitori cu cărţi apărute. — Da, oraşul nostru a dat in ultimii opt ani vreo 20 de cărţi, semnate Florin Bănescu, Vasile Dan, Cornel Marandiuc, Horia Ungureanu, Mihai Traianu sau Dorel Sibii. Foarte mulţi alţii vor debuta în curînd. Semnificativ este şi faptul că unii dintre aceşti arădeni au obţinut premii de debut de la edituri din diferite regiuni ale ţârii. — Atunci ? ! Poţi nega emulaţia spirituală din acest oraş ? — Nu o neg, dar cred că ea poate deveni mai puternică. — N-am înţeles prea bine ce înţelegi prin „provincialism“. Ai putea fi mai clar ? — Provincialismul poate fi analizat din două unghiuri : primul — cum ești văzut, al doilea — cum te vezi tu , primul ține de prezent, al doilea de perspectivă. Primul se materializează prin ignorarea în multe din înșiruirile posibile, prin lipsa „propagandei“, prin acces limitat la emisiunile radio-televizate, la mesele rotunde ce se organizează — unde nu sîntem prezenţi nici ca subiecţi, nici ca obiecţi —, lucruri care nu reprezintă o nenorocire pentru scriitor, dar nasc nemulţumiri omului. — Şi, in perspectivă, la fel vezi lucrurile ? — Singura şansă este să te iei în serios,, să fi convins chiar şi în ciuda tăcerii din jur, că ai dreptate, că scrii bine. — Toate aceste consideraţii crezi că sunt valabile şi în cazul prozatorului Gheorghe Schwartz ? — Odată ce eu am făcut aceste afirmaţii, da. Ar fi o ipohondrie să spui că eşti mai frumos decit ceilalţi, cînd nu eşti. Singurul lucru pe care îl încerc mereu este să nu fiu ridicol. Alţii, în situaţia mea, au plecat spre oraşe mari, cu edituri şi reviste, cel mai adesea pierzînd din punct de vedere al scriiturii. Eu am rămas la Arad, dar crezînd în continuare că talentul nu iese oricum la suprafaţă, cum adesea se spune. Şi o spun tocmai cei care au reuşit, avînd drept argument faptul că nu pot fi contrazişi. — Spune-mi sincer, crezi că ai scrie mai mult şi mai bine dacă ai locui intr-un oraş cu edituri şi reviste ? — Nu ştiu. Partea tristă este că dacă n-aş scrie mai bine, s-ar vorbi mai mult despre mine. Ceea ce, iarăşi, nu ştiu dacă este bine sau rău. — Se pare că te interesează gloria momentului. — Ca scriitor, nu ; ca om — da. — Există, în cel care eşti, o aşa tranşantă diehotomie între om şi scriitor ? — Da. Ca scriitor, cred că am dreptate ; n-aş putea pune pe hîrtie ceea ce nu gîndesc. Ca om, greşesc adeseori. Speranţa mea e doar ca alţii să nu sufere în urma acestor greşeli. N-am, ca om, siguranţa pe care o am ca scriitor ? — Ce este cu această siguranţă ? — Dacă nu eşti foarte sigur, fiind şi timid, ţi-ar fi teamă să ieşi în lume. — Din ce se naşte ea, siguranţa scriitorului ? —■ Porneşte dinăuntru. Adaosul ce vine din afară trece imediat asupra omului. De aceea scriitorul nici nu poate suferi din pricina uitării, dar omul poate. — Care crezi că este sporul de noutate adus de proza deceniului 8 ? — Problema se pune diferenţiat pentru prozatorii deceniului 8 faţă de cei din deceniul trecut. Ei au pornit împreună, s-au cunoscut, au citit cam aceleaşi lucruri. Noi nu ne cunoaştem decit rar, avem lecturi diferite, fiind — din acest punct de vedere, al bogăţiei şi diversităţii lecturilor — avantajaţi faţă de cei dinainte. Este, deci, inevitabil să scriem diferit. Ceea ce aduce în plus o parte a prozei tinere de azi (cea în care cred) este refuzul de-a bătători la nesfîrşit aceleaşi căi, de-a căuta subiecte mai puţin atinse pînă acum. — Care sint căile pe care mergi tu ? — Poate că ar trebui acum să vorbesc despre un avantaj al „provinciei“ şi al depărtării de orice „grupare“. în linişte, am scris şi continui să scriu pe nişte „meridiane“ care-mi aparţin. Mi-am impus anumite linii directoare pe care încerc să le respect şi, bineînţeles, am teme predilecte, foarte iubite. Principala este justiţia — cea instituţionalizată faţă-n faţă cu cea individuală. Mai mult sau mai puţin „codificată“, această temă apare în marea majoritate a prozelor pe care le-am scris. — Pentru orice prozator raportul dintre realitate şi invenţie, între puterea de a imagina şi necesitatea de a se documenta este o problemă deosebit de însemnată ; ea a făcut, de altfel obiectul multor discuţii în ultimii ani. — Lucrurile sunt îndeajuns de clare : proza lipsită de invenţie nu e proză. Cu toate acestea, sunt destule cârţi în care se povestesc doar evenimente interesante din viaţa autorilor, dar care pe mine, ca proze, nu mă interesează deloc. Mi-am impus, de aceea, pornind de la această capcană, crearea unui spaţiu care, deşi fixat geograficeşte, ca să fie aşa, să-mi aparţină. — Cum anume ? — Sunt scriitori care au creat spaţii imaginare, dînd cărţi geniale sau pastişe, populîndu-le după forţa imaginaţiei fiecăruia, dar clădindu-le de fapt, pe un joc. Eu am început un ciclu despre Lugoj, păstrîndu-mi libertatea totală de a crea situaţii şi personaje, în primul rînd simboluri, dar ţinînd cont de o tradiţie foarte exactă şi de nişte particularităţi cîştigate de acest oraş de-a lungul unei întregi istorii, particularităţi pe care ar fi păcat să le ignorăm. — Scrii mult ? Ai un ritm constant de scris ? — în afară de ceea ce am publicat pînă acum, mai am vreo 10 cărţi scrise, neieşite la lumină din pricina unui defectuoase colaborări cu editurile. Unele nu le voi mai publica (din pro- ■ pria-mi dorinţă), altele, poate, vor apare, dar nu ştiu dacă îmi vor mai oferi mari satisfacţii. In privinţa ritmului de lucru, nu trebuie uitat că sunt profesor şi am o familie. Dar, chiar şi aşa, scriu zilnic, în concedii, chiar 5—6 pagini pe zi. In rest citesc, atit marea literatură de pretutindeni cit şi literatura noastră de azi. Mă simt foarte ataşat de toţi confraţii, îi iubesc de la distanţă cu gindul şi dorinţa de a ne cunoaş- te mai bine, de a ne citi mai sincer. — Ce crezi despre reportajele pe care le-ai scris ? — Cred că ceea ce am scris în reportaje nu puteam scrie in ciclul despre Lugoj. în primul rînd pentru că reportajul este, vrînd-nevrînd, descriere, care trebuie, să fie cit mai sinceră. El urmărește un scop imediat şi foarte explicit. Proza de ficţiune are o bătaie mai lungă. Deosebirea între ele ţine, de valoare, ci structurală. — în ce stadiu se află, în prezent, colaborarea ta cu editurile ? — Am găsit multă înţelegere la Editura Eminescu şi sper să n-o spun intr-un ceas rău. Va apare, în toamna aceasta partea a doua a ciclului lugojean, un roman independent, numit „A treia zi“. Scriu, și sunt aproape de a preda al treilea roman din ciclu, „Spitalul“ — care e scris în cu totul altă manieră , decit celelalte. Mizez foarte mult pe această carte pentru că sper că ea va apare la o vîrstă cînd trebuie neapărat să intri în rîndul scriitorilor buni — vîrsta la care Eminescu încetase să mai scrie, vîrstă la ,care trebuie să-ţi pui probleme de bilanţ şi, mai ales, vîrstă la care, dacă n-ai dat cel puţin o carte importantă, e puţin probabil că, ai s-o mai dai, o vîrstă, în sfîrşit la care, tu chiar, nu te mai poţi amăgi cu amînările. Dan Mucenic ce gîndeşte, ce tinărul scrie, ce scrie scriitor Prozatorul Gheorghe Schwartz s-a născut la Lugoj (16 septembrie 1945). Debutul din revista „Familia“ (1969). Profesor în Arad. Dărţi publicate : „Martorul“ (Editura Facla, Cf. U.T.C.), „Ucenicul vrăjitor“ (Editura Cartea Românească, 1976), „Pietrele“ (Editura Eminescu, 1978) şi, în colaborare cu alţi scriitori arădeni, volumul de reportaje „Orele oraşului Arad“ (Editura Eminescu, 1978). GHEORGHE SCHWARTZ: „Singura şansă este să te iei în serios“