Luceafărul, iulie-decembrie 1984 (Anul 27, nr. 27-52)

1984-09-15 / nr. 37

. 15 SEPTEMBRIE 1984 NICOLAE BREBAN: «Drumul la zid» n­oul roman al lui Breban este o re­plică întoarsă la Bunavestire, o si­metrie „inversă“ unind şi despărţind, mai ales despărţind, cele două cărţi. Complementare şi opuse în acelaşi timp, din toate punctele de vedere : al personajelor, al universului uman si obiectual figurat, al re­toricii prozei chiar. Intr-un ipotetic tabel ro­manesc, „căsuţe’“ Grobei trebuia să-i cores­pundă Castor Ionescu, ambiguei Lelia, casta „zeiţă“ Florica, umanităţii kitsch din Buna­vestire, lumea mai „serioasă“ din Drumul la zid, behaviorismului si exteriorului vizual. ..stream of consciousness-ul“ si interiorul lu­minat, viziunii grotești si parodice, ironia cor­dială sau tragică. După intermezzo-ul cu Don Juan, Drumul la zid (Cartea Românească, 1984) era, deci, într-o anumită măsură, previzibil. Spun previzibil, deoarece ultimul său roman întregeşte, şi vom vedea de ce, mai tîrziu, o construcţie romanescă (ciclu ! ?) inaugurată de Bunavestire, şi care s-ar putea să nu se limi­teze la aceste dou­ă cărţi. Nu mă refer, bine­înţeles, la un „ciclu“ în accepţia clasică a ter­menului, acreditat de romanul realist, avînd, adică, personaje comune, respectind un fir cro­nologic, urmărind existenta unor familii de-a lungul generaţiilor, transformările sociale si po­litice etc., gen Forsyte Saga sau Familia Thi­­bault, nici vorbă de aşa ceva. Cele două ro­mane ale lui Breban nu au nici un element co­mun in sensul celor enumerate mai sus, a­­tractia si respingerea lor produeîndu-se intr-un alt plan, sau, mai bine-zis, intr-un meta-plan. Voi începe însă cu ceea ce este mai uşor de identificat, mai la suprafaţă, ca fiind omolog şi totuşi deosebit, tehnica si strategia narati­vă. Fac o paranteză pentru a observa, curios lucru, cum s-a modificat optica lecturii, după impactul criticii cu poetica si retorica prozei. Nu cu mult timp in urmă, primele „semne“ pe care le căuta criticul în analogiile si pa­ralelele sale literare, erau personajele, temele, motivele, etc. pentru ca, la sfîrşit, să se ocu­pe de similitudinile de construcţie şi stil, fie ca mai dificile, de „specialitate“ fie, dimpotri­vă, ca secundare, neglijabile. Pentru comenta­torul actual primează însă, mai­ corect ar fi: îi stau mai la îndemînă (prin gradul lor de stan­dardizare) sau si una si alta consideraţiile de ordin tehnic si stilistic, după aceea, ocupîn­­du-se de semantica operei. Este o răsturnare alimentată nu numai de schimburile ce au bul­versat vechile metode critice, ci şi de proza­torii înşişi, care sunt preocupaţi, în mai mare măsură, sau au fost în perioada noului roman şi imediat următoare, de procedeele semnifi­cării, şi, mai puţin, de ceea ce semnifică. Ce-i drept, în ultimul timp se poate remarca o re­venire la procedeele consacrate de marea tra­diţie romanescă, dacă am­­aminti numai ro­manul „clasic“ al semioticianului şi teoreticia­nului „operei deschise“ Umberto Eco, şi chiar, cartea în discuţie. Drumul la zid. Dar este o revenire, foarte interesant, „deviată“, trecută prin scepticismul şi contestarea parodică a noii proze, luindu-şi măsuri de precauţie faţă de ambele poziţii. Romancierul contemporan în­cearcă să construiască personaje, situaţii, ac­ţiuni în stilul romanului realist, dar făcînd cu ochiul şi celeilalte tabere, ironizînd lumea crea­tă de el, autopersiflîndu-se l­a rindul lui, dar fără a mai dori să distrugă, cu orice preţ, ilu­zia operei. Această revenire „deviată“ este ilus­trată şi de ultimul Nicolae Breban, care mai mult de atît, nu reprezintă fie si intr-un grad superior o tendinţă, ci este unul dintre pro­motorii­ dintre constituenţii ei si, astfel, o de­termină si o orientează. Ceea ce a început atît de convingător in Bunavestire, si a experimen­tat pînă la pulverizare în Don Juan, mă refer strict la planul retoric, s-a cristalizat deplin in Drumul la zid. Nu avem in nici un caz de a face cu o treaptă inferioară „Buneivestiri“, cu o inflaţie şi degradare a acestui model, cum s-a afirmat, ci, din contră, cu o consolidare si o rafinare a lui. Autorul, se vede acum mai limpede, si-a constituit în sfîrsit o manieră si o platformă naratologică (o şi teoretizează în cîteva rinduri în roman) de pe care poate a­­taca cu siguranţă şi eficientă tema propusă. Acea ezitare, acea nesiguranţă, acea nehotări­­re ce se simţea în anumite momente în scri­sul său, acea dezorientare cum să-i spun, uşor diletantistică, în alegerea unor soluţii, a dis­părut aproape cu desăvîrşire. Unde prozatorul mai are dificultăţi, cred mai degrabă că vrea să rămînă, pe alocuri, neglijent sau confuz, este limba şi stilul. Insă aceste amănunte, care nu s-ar putea spune că nu sunt supărătoare, se resorb cind recepţionezi, în totalitate, vastita­tea construcţiei. Odată intrată în rezonanţă, imensa orgă epică brebaniană te umple, te co­pleşeşte cu forţa ei. Dar să demontăm puţin me­canismul şi să-i observăm modul de funcţionare. Fundamentală este, fără a se reduce numai la acest aspect, poziţia naratorului în raport cu textul. în Bunavestire romancierul este un de­miurg coborît printre oameni, şi deposedat de unele dintre atributele sale. Ce vreau să spun prin aceasta ? Ca şi omologul său din romanul tradiţional, autorul ştie totul despre personaje, dar nu se mai află deasupra lor, trăgînd sfo­rile de la înălţime, ci printre ele, afişînd chiar o oarecare familiaritate. Nu le mai judecă, nu le condamnă sau exaltă, enunţînd pur şi sim­plu acţiunile lor bune sau rele- O impersona­litate flaubertiană atunci ? Numai într-o mică măsură, deoarece acea distanţă glacială, tipică autorului Educaţiei sentimentale, este topită printr-un, cum spuneam soi de familiaritate și colocvialitate ironică, specifică prozei mo­derne. Această coabitare ironică si autoironi­­că, cu personajul şi lumea fictională a textu­lui, pe care o denunţă cu fiecare prilej este împinsă la extrem în Don Juan, unde nara­torul nu conversează si polemizează direct nu­mai cu personajele, ci, şi cu cititorul, pe care ii aruncă fără voia lui in „studiourile“ crea­ţiei sale. Nu întîmplător am folosit această ex­presie deoarece Don Juan este intr-adevăr, ca un film în lucru, la vedere — decoruri, epi­soade jucate separat, personaje gata machiate și pregătindu-se să intre în scenă, în timp ce altele tocmai iși dau jos fardul în fata oglin­zii, etc., un film ce nu va ajunge însă nici­odată la „montaj“. Romancierul este prea o­­cupat cu deconspirarea lumii sale, pentru a mai avea timp să o recompună din cioburile sfărîmate ale iluziei romaneşti. Dar în Drumul la zid, romancierul revine la sentimente mai bune faţă de universul creat de el, căruia­­ acordă din nou o credibilita­te mărită. Nu renunţă, bineînţeles, la subli­nierea caracterului ficţional al textului şi nici la cîteva intervenţii teoretice despre metoda / poetica lui, dar personajele cîştigă din nou con­sistentă, „carnaţie“ mimetică, iar ironia auto­rului este „blîndă“, indulgentă, cordială, lăsin­­du-şi copiii să trăiască, să iasă în lume. Com­plicitatea cu cititorul, căruia îi propune trucu­rile sale româneşti este mai subtilă, mai dis­cretă. Ilustrativă este chiar scena cu care se des-­­ chide cartea, drumul şi discuţia umilului func­ţionar Castor Ionescu cu prietenul său, „ora­­torul“ Vezoc, magazionerul-şef la aceeaşi in­stituţie. Toată arta sa de o acută vizualitate în descriere, de extracţie realistă, gogoliană aş zice, în pătrunderea insignifiantului comporta­mentului uman, dar si simpatia ironică cu care îşi tratează personajul si cititorul, pentru care este, de această data, un ghid competent si a­­fabil si nu un prestidigitator, sunt concentrate în această scenă, din care citez un mic frag­ment : „Castor părea alături de prietenul său şi-l asculta cu susţinută atenţie, aproape cu re­culegere. La cuvintele „victima biroului vos­tru“, căscă literalmente gura, de parcă nu ar fi fost vorba despre ceVa Ce lui îi era cunos­cut, familiar, de parcă Vezoc ii relata o in­­tîmplare, din vreo revistă străină, dintr-un film văzut în tinerețe din povestirea cuiva de care el. Castor, nu l-a cunoscut si nu-1 va cunoaș­te niciodată si singura lui sansă de a se apro­pia de existenta celui străin era să „caste gura“ la frazele calme, satisfăcute, ale lui Vezoc. Era poate talentul lui Vezoc, al magazionerului-șef, de a schimba lucrurile, chiar ,si pe cele cunos­cute, în fapte interesante noi, aproape atîtă­­toare. Dar era, indiscutabil, și talentul de as­cultător al lui Castor, dăruirea sa nehotărit­­suavă, felul curat în care-şi adăuga prezenţa sa celeilalte prezente, s-ar putea zice : „prezenţa lor, a grupului lor. De parcă celor doi, de car­ne şi oase, li se adăuga mereu o a treia, de umbră caldă, aproape materială (cu siguranţă materială, uneori !) ce-i întovărășea, si umbra aceasta era tot Castor, un Castor mai sincer, mai adevărat decit „Celălalt“, mai viu, mai impulsiv. Si astfel se făcea că ei doi erau doi, dar uneori erau trei. Pentru că grupului lor li se alătura „Castor“, umbra sa, unde se refu­gia prezenta sa, ce fugea pentru scurte pauze din chenarul trupului său, dar nu fugea de­loc departe, era miracolul unei umbre ce se producea, seara, noaptea, si dacă au existat oa­meni fără umbră (sau care și-au pierdut-o, în mod nefericit) iată un om care şi-o păstra me­reu“. Din această restructurare de optică na­rativă, aparent neînsemnată, dar cu consecințe hotărîtoare va crește noul roman. Paul Dugneanu CRONICA LITERARĂ RADU ALBALA: «Desculţe» d­ esculţe­le lui Radu Albala sunt „des­culţe“ la propriu şi la figurat. Tata este o fată desculţă de la ţară, Tamar o orăşeancă rafinată căreia-i place să alerge desculţă pe zăpadă, iar „femeia de la miezul nopţii“ o biată pasăre de noapte care şocată de o descoperire surprinzătoare pără­seşte desculţă un apartament unde fusese in­vitată. Dacă am reduce la atît acest titlu am coborî la semnul cel mai pedestru, ceea nu ce este deloc în intenţia autorului. A fi „des­culţ“ înseamnă o apropiere mai mare de na­tură, o trăire mai acută a ei, ceea ce restituie acestor femei condiţia primă a naturaleţii. Apoi povestirile sînt, de la un punct încolo sau pînă la un punct, „desculţe“ în limitele unei decenţe pe care autorul nu şi-ar permite nici­odată s-o depăşească. Inconformismul­ nara­ţiunilor „desculţe“ stau in plăcerea povestitoru­lui de a investiga cu tact medii sociale colo­rate, suspecte, promiscui, rău famate şi de a exhiba cu gesturi pricepute aspecte şi detalii insolite. „Povestirile desculţe“ ale lui Radu Alba la deschid simultan, în chip conştient, mai multe orizonturi atrăgătoare. Tuţa este floare rurală, o fată de la ţară stranie, prin supune­rea şi incoerenţa ei verbală şi prin puterile ei misterioase. A apărut prin locurile poves­tirii (Tuţa) odată cu focul de la Costeşti şi a dispărut de acolo tot cu prilejul unui foc. Vi­zita la conac a u­­ui tînăr boiernaş venit în vacanţă (topos sadovenian) declanşează o po­veste de dragoste stranie în mediu natural, plină de farmec şi de mister nesadovenian. Tata pare a fi o reîncarnată pentru că in vorbele ei fără şir apar dovezile unei educaţii şi cunoş­tinţe pe care o simplă fată de ţară n-avea cum să le aibă. Adusă de întîmplare, o întîmplare dirijată de ea ne sugerează povestitorul, in­tr-un magazin ea alege cei mai eleganţi pantofi cu toc înalt pe care-i poartă ca şi cind ar fi fost de mult deprinsă cu ei. Satul o bănuie de vrăjitorie şi-l avertizează pe novicele intr-ale dragostei. Dar farmecul Tufei este mai puternic şi biruie. După care fata, în cursul unui incen­diu în care-şi ilustrează iar puterile suprana­turale, dispare pentru totdeauna. Cine a fost Tuţa ? O salamandră ? O vrăjitoare ? O reîntru­pată ? Tuţa este o povestire despre eternul feminin, care deschide, pe drumuri mai vechi, porţile literaturii fantastice. Evident, Radu Albala are aici înaintaşi români iluştri şi nici un cititor care l-a cunoscut pe Mircea Eliade din Dom­nişoara Cristina sau La ţigănci nu va scăpa de impresia înrudirii. Dar aliajul este mai subtil. Este aici ceva şi din lecţia atmosferei fantas­tice din La hanul lui Mînjoală sau din prozele unde fabulosul se împleteşte cu fantasticul scrise de Vasile Voiculescu. După cum nu se poate contesta o relaţie cu proza fantastică franceză. Toate acestea la un loc şi încă ceva, care aparţine doar autorului, nu sînt însă un conglomerat, ci o proză cu destulă personalitate pentru a-i consemna autonomia valorică. Trimiterea la atîţia autori şi titluri ar putea duce la concluzia că ne aflăm în faţa unei scrieri livreşti, confecţionată după modele şi avînd doar năzuinţa de a le ilustra pe acestea. Radu Albala nu reproduce însă o lecţie învă­ţată. Povestirea, are substanţă şi culoare, ritm şi însufleţire proprie. Credinţa că viaţa noas­tră nu se reduce doar la ceea ce intră sub controlul simţurilor consacrate, combustionea­­ză povestirea despre Tuţa cea desculţă, capa­bilă să se îndrăgostească ca o zînă a vegetaţiei, dar să şi dezlege, vrăjitoreşte, încurcăturile cele mai dramatice. Tamar se petrece în alt timp şi alt mediu. Eroul povestirii pare să fie acelaşi la altă virstă, intr-un lanţ de experienţe care-i relevă eternul feminin şi viaţa. De data aceasta suntem­ introduşi într-o lume extrem de mondenă şi de avansată pe scara societăţii : petreceri la Sinaia, baluri mascate, diplomaţi străini şi români, bancheri, ziarişti, etc., o lume prea puţin intrată în proza românească. In cen­trul povestirii stă, desigur, Tamar, (femeia care alergînd desculţă pe zăpadă şi face o febră mortală de care scapă ca prin minune datorită relaţiilor unui ziarist care face rost de medi­camente intr-o societate în care totul s-a scum­pit şi nu se găseşte), dar mai ales societatea vremii şi mai ales anumite arcane ale ei. Cele mai multe pagini sunt cheltuite pentru a descrie lumea de petrecăreţi şi de noctambuli ai epocii, întîmplări din timpul unei şcolarităţi cu fugi în Cişmigiu şi la filmele de pe Bulevard, dar mai ales agitaţia unui Bucureşti pestriţ, care dez­văluie coarda cea mai sensibilă şi mai carac­teristică a scriitorului Radu Albala, fibra ma­­ternă. Autorul nu ţine să pară a fi descoperit ceva : el vorbeşte despre Bucureşti aşa cum a mai vorbit despre el Mateiu Caragiale, dar la altă vârstă istorică a oraşului şi din alt unghi de vedere, fiind de fapt original fără osten­taţie. „Eu care iubeam acest oraş,­­ cu centrul lui de p factice strălucire, cu străzile lui glo­duroase de la margine tivite cu oţetari şi cas­tani, cu primăverile lui aproape inexistente, care te proiectau de-a dreptul în verile „cind este o căldură de patruzeci de şpriţuri la um­bră“, cu toamnele lui de miere şi chihlimbar, cu iernile ful geroase, cind vagoanele de cer­cojit troznesc in sobele de teracotă, cu localu­rile lui scuturate şi cu nu mai puţin îmbelşu­gatele şi primitoarele cîrciumi de mahala, cu incomparabilii lor lăutari şi romanţele cîntate la ureche, cu strigătele oltenilor, cu bliblioteca Academiei şi cu Cişmigiul chiulurilor mele de licean, cu fauna lui umană, pe cit de im­­popistrată, pe atît de unitară (acum, tîrziu, în­ţeleg că nu numai Gicu Deleanu, Adrian sau Fiuraru, dar insăși Tamar, cit era ea de „pa­­rtiziancă“, făcea parte din această faună), acest oraş de care cinci eram plecat în provincie îmi era dor ca de o amantă“ etc. Povestirea Tamar incepe matern in chipul cel mai evident : „La Dragomir o găsii numai pe Sequana. Lingă ţuica bătrină şi înmiresmată, care aurea, aburindu-le, cochetele pahare cu picior, aromeau, calde, pateurile cu ciuperci ; la ceasul acela tocmai ieşeau de la cuptor. Îmi aprinsei o ţigară, îi aprinsei şi ei una şi, că­­zînd istovit pe scaun, ii povestii tot“. Filiera ma­­rpină este evidentă, dar modelul n-a găsit în Radu Alba la un urmaş fără observaţie şi inspi­raţie proprie. Acest Bucureşti aureolat de amin­tire este cadrul unei iubiri care începe brusc şi se sfirşeşte la fel de brusc. Tamar este o femeie tinără şi capricioasă întilnitâ la o pe­trecere snoabă şi noctambulă, care apare deci prin surprindere, se poartă capricios în con­tinuare şi dispare la fel de neaşteptat. Acestea sunt liniile esenţiale ale personajului. Conduită naturală, exprimată prin capriciu, apariţia fără explicaţie şi dispariţia identică. O ştire din­­tr-un ziar, înserată de povestitor în locul unde încep să se tragă concluziile, ar sugera că gra­ţioasa şi eleganta Tamar ar putea să fi­ fost soţia sau concubina unui faimos hoţ internaţio­nal de buzunare, episodul erotic românesc fiind doar un intermezzo al afacerilor internaţionale ale cuplului. Dar totul rămîne nesigur, in afara credinţei celui părăsit că Tamar a dispărut pentru totdeauna, ceea ce cu timpul se şi veri­fică. Pictura mediului este în Tamar proeminentă şi împletită fericit cu întîmplarea amoroasă care constituie miezul epic al povestirii. Dar po­vestirea Tamar, înlănţuită cu Tuţa nu trimite numai la Matei­ Caragiale, ci şi la prozele cu­plurilor erotice din Ion Vinea, după cum, după o sugestie fugară, la Adam şi Eva de Liviu Re­­breanu, Tamar ar fi reîntruparea aceleiaşi femei in altă ipostază, cu diferenţa că aici, doar un ter­men al cuplului este cel care dispare şi se reîn­trupează. De proza erotică a lui Vinea Descul­ţele se apropie prin preferinţa experienţelor feminine diverse şi insistent studiate. Femeia de la miezul nopţii nu este una singură ci trei : Sequana, Tereza şi necunoscuta care-şi pierde un pantof, pentru a-l lepăda şi pe celălalt. Toate trei au condiţia femeii de la miezul nopţii : „dizeuza, prostituata, fata fără căpătii“. Femeia de la miezul nopţii este povestirea cea mai desculţă a lui Radu Albala pentru că se adresează mediilor celor mai deocheate ale Bucureştilor care s-au dus, cartierelor cu sa­loane de închiriat femei cu ora. Plăcerea inves­tigaţiei sociale, dublată de observarea psiholo­­giilor, însoţite amîndouă de savurarea unui Bucureşti singular şi irepetabil se armonizează intr-o povestire dramatică și cu atît mai tristă cu cit autorul subliniază puritatea sentimentelor și mizează pe autentic. De altfel autentici­tatea este pe lingă trăsăturile celelalte calitatea care asigură densitatea necesară unor poves­tiri ce pot fi învinuite de a fi fantastice. Livrescul se dizolvă in real, iar acesta într-o lumină difuză care duce către incredibil sau fantastic. Inexplicabile la prima vedere pentru un autor care s-a îngrijit mai ales de clasici, fie ei latini, francezi sau români, prozele lui Radu Alba la sunt cu totul explicabile dacă observăm că scriitorii predilecţi sunt memoria­listul G. Sion, fabulosul Anton Pann, Antim Ivireanu, Cantemir, Scarron. Povestirile Des­culţe nu rup firul predilecţiilor literare, ci se constituie în epilogul lor. Un epilog care poate deveni prolog. M. Ungheanu VIAŢA CĂRŢILOR POEZIE SIMPLITATEA SINCERITĂŢII LIRIC­O PATRIOTICE oamenii eroismului „Prieteni dragi, cu Formularea de mai sus defineşte, cum nu se poate mai concludent structura poetică a cărţii lui Ion Prunoiu *), intitu­lată, cu o lăudabilă fran­cheţe, „Sub fald de Tri­color“ şi apărută la Edi­tura „Scrisul românesc“ din Craiova, 1984. Dis­cursiv cu măsură, adică în limitele necesităţii de a capta vibraţiile imnice vitale pentru un aseme­nea tip de poezie, poe­tul omagiază cu emoţio­nantă dăruire faptele şi românesc contemporan : stele de-o seamă / Noi am avut şi azi a ne trezi, / Cind România-n frun­tea sa îşi cheamă / Măreaţa-i constelaţie de zi / Carpaţii stau ca limbile de ceas / Să vadă cerul cit mai este ora ! Trecut de glorii, ţie , bun­­rămas / Şi bun-venit sub steaguri tuturora ! / / Azi n-aşteptăm să ne mai vină rindul / Ca-n alte vremuri, la străine uşi, / Iar muncitorii sînt precum pămîntul : / Frumos rodesc cind sint frumos conduşi ! // Cind plină Ţara de orfani era, / Prin suferinţi s-a mai născut o dată / Dreptatea ! — mumă pentru mama mea­ / Şi Adevărul ! — tată pentru tată. / / Sfînt Viitor ce Patria mi-o-mpresuri / Ca un văzduh atras de prometei, / Cind te clădesc sau de respir în versuri / Simt sîngele celui descins din ei !„.“. („Constelaţia de zi“). Cum e şi firesc, „vocea“ eroismului românesc din trecut îşi revendică şi ea prezenţa , ceea ce face ca nu puţine din poemele cărţii să dea glas ardentului imbold de reînviere şi omagiere a istoriei naţionale, totul intrînd în unghiul de incidenţă al prezen­tului revoluţionar : „Pe Tudor al nostru din Vladimiri / veşnic la capătul drumului / îl aş­teaptă fintîna aceea / strigîndu-i din adîncurile pămîntului, / ca o gură de tulnic, destinul. // Oricît l-am iubi pe Bălcescu / groapa comună refuză să ni-l restituie / glorificindu-ni-l după deviza / dragă nouă şi lui : Toţi pentru unul şi unul pentru toţi ! / / Deşi astăzi vedem în ce loc / barda călăului / îi aşteaptă capul / Vitea­zului Mihai / simpla noastră prezenţă / aici — la capătul dinspre Viitor al drumului / îl în­deamnă înainte...­­/ Rugămu-ne ţie — Mumă a tuturor, / iertare / dacă-i mai îmbărbătăm şi noi / pe înaintaşii aceştia / cu toate că ştim prea bine / ce-i aşteaptă / pe-acolo — pe-aproa­­pe, un drum spre noi !„. („Drumul cu torţe“). Nobila strădanie a entuziastului stihuitor care este Ion Prunoiu se cuvine sincer elogiată. C. Nicolae *) Ion Prunoiu : „Sub fald de Tricolor“, Edi­tura „Scrisul românesc“, Craiova, 1984. ZUlS JFfUlL­Î/S­ui'jmzmt RITMUL PLENITUDINII­ ­ VIOREX „Eu am spart simetria minunii. / Recunosc chipul pe care-1 detest şi amin. / Sunt însăşi înfrigurarea. / Nu voi afla nimic in în­­temnarea lumii.“ Versu­rile acestea, din al doilea volum»­ publicat de Vio­rel Sâmpetrean, după de­butul cu Vară de amiază (1978), sunt şi nu sunt schiţa unei posibile arte poetice, venită din partea unui autor la care talen­tul şi cultura se luminea­ză reciproc, dind naştere unei poezii adevărate, cu profunde reverberaţii lirice. Cartea lui Viorel Sâmpetrean nu este numai rodul unei înfrigu­rări : conştiinţa (şi cultul) seninătăţii spirituale răzbat in egală măsură din versurile sale. Ra­ţiunea şi misterul nu se exclud, dimpotrivă, par a convieţui în ordinea superioară a spiritului. O raţiune şi un mister există, ispitesc, atrag mag­netic şi conving deopotrivă individ şi univers, ca o resemnare de pe urma căreia cîştigi în contemplaţie. In acest sens trebuie citită su­gestia culturală din titlu, alături de poeme ca Defăimarea lui Empedocle sau Nostalgia din urmă a magului Empedocle. Vechii greci, s-a demonstrat, nu erau deloc opaci în faţa facto­rilor neraţionali. Seninătatea raţiunii, tăietura ei fină şi exactă edexistă alături de înfrigurarea pe care o presupune conştiinţa misterului. Poe­­tul alege un simbol evident pentru accepţia do­rită. In jurul lui, Empedocle, filosoful cu un sfîrşit atît de misterios, autor al unei fizici cu multe virtuţi de-a dreptul poetice, tradiţia ţese o legendă solară, ea însăşi mult prea poetică pentru a mai trebui să-i verifici datele. Sursa, iată, se dezvoltă într-o literatură cu ton uneori iniţiatic, construită parcă pentru a comunica vraja neştirbită a combinaţiilor „simple“, avînd la bază cele patru elemente : pămînt, apă, aer, foc. Această „simplitate“ a senzaţiilor, dovedind însă complexitatea vieţii afective, printr-un pa­radox comun, conferă poeziei lui Viorel Sâm­petrean farmec intelectual şi o veritabilă ten­siune lirică. Ea s-ar traduce în primul rînd prin preferinţa, în mai multe rinduri rostită textual, pentru natură în splendoarea ei sălbatică, origi­nară deci, unică. Gestul are valoarea unei ini­ţieri in ritmul pur, în noaptea fără prihană a naturii — şi în acelaşi timp a spiritului înfri­gurat de arderea esenţială, de misterul primar al mişcării, „forma“ primordială prin care se explică universul : „Cum priveam la un capăt de lume / înfrigurate torţe tîrîndu-se pe cer / Intr-o noapte fără prihană, / O mină cu ghir­lande de trandafiri sălbateci / îmi acoperi ochii...“ (Vis în vis). Tensiunea lirică din poezia lui Viorel Sâm­petrean rezultă, psihologic, din impresia de plinătate. E o plenitudine apărută, după cit se pare, la capătul îndelungatului exerciţiu de so­litudine. Figura amiezii explică acelaşi lucru. Căutarea stării plenare este, de aceea, himera cea mai apropiată, semănînd de fapt cu o as­ceză : „Eu cred în cel ce caută. / Tăcerea-i este duhul.“ Singurătatea exterioară e semnul pli­nătăţii lăuntrice, drumul spre o iluzorie feri­cire — spre echilibrul pe care cultul existenţei purificate, redusă la armonia celor patru ele­mente, îl include : „Eu ştiu : stăruitoare-i doar priveliştea / Dinlăuntru, cea sălbatecă, / De unde, spre-a se întoarce-n sine, / Răzbate cîn­­tecul / Nevindecat şi neatins in clătinare“. (Lu­mina de noapte). Există în versurile lui Viorel Sâmpetrean un foarte frumos ritm al simpli­tăţii, un sunet al acesteia — un „sunet ca fiinţă“, adică un spaţiu interior care admite jertfa semnificaţiei­ evidente pentru a înlesni calea spre dobîndirea esenţialului. Ritmul acesta se observă atît la nivelul compoziţiei căutînd simetriile simple, naturale (căci a sparge simetria minunii poate fi art echivalent al unui asemenea fapt), cit şi la cel al rostirii fiecărui vers, cu liniştea şi raţionala împăcare aparentă. Versul lui Viorel Sâmpetrean este o torţă ivindu-se dintr-un ocean de materii ve­getale. Amiaza lui Empedocle confirmă o au­tentică prezență lirică. Costin Tuchilă *­ Viorel Sâmpetrean : „Amiaza lui Empe­docle“, Editura „Cartea Românească,“ 1983. m C­IRTIE­I DE DEBUT PROZE REALISTE Cu proze foarte scurte, de trei, patru pagini, scri­se intr-o bună tehnică a racursiului, cu ritm alert şi notaţii succinte, preci­se, debutează sucevea­nul Octavian Lazăr *). Naraţiunea e simplă şi directă, expresia nu reţi­ne atenţia asupra ei in dauna „subiectului“, păs­­trîndu-se, în genere, in­tr-o neutralitate lăudabi­lă prin refuzul „stilului frumos“. Temperarea ze­lului stilistic este o victo­rie a prozatorului asupra lui însuşi ; tipologic Octavian Lazăr este un realist. Talentul povestitorului e pîndit de orgo­liul „ştiinţei“ scriitoriceşti, care-l împinge mereu pe autor spre arta procedeelor narative conven-Octavian Lazăr ţionale. Din fericire „economia“ lucrărilor le salvează de la abundenţă figurilor de stil, me­tafore, epitete şi comparaţii, de care tînărul scriitor — ca un bun elev la şcoala prozei tra­diţionale — se simte foarte atras. Cîştig de cauză are astfel autorul de schiţe repezi după real, din memorie sau inventate, cele peste trei­zeci de titluri formind un mozaic de mici întîm­plări povestite la persoana întîi sau a doua, cu şantierişti, maiştri, muncitori, cercetători, pes­cari, doctoriţe, mineri, ziarişti, feroviari, oameni de toate vîrstele, bărbaţi şi femei, copii şi bă­­trîni, sănătoşi şi bolnavi, majoritatea trăind în prezent, cîţiva în amintiri. Nu lipseşte nici o povestire din război. Evoluînd la limita dintre comun şi senzaţional, povestirile reuşesc să însufleţească o umanitate activă, plină de neas­­tîmpărul muncii şi pasiunea profesiei, neoco­lită de singurătate, optimistă totuşi, luptînd in numele unor valori morale concrete pentru adevăr, încredinţată că binele va învinge. Diversitatea mediului şi a eroilor ar trebui să dea o puternică impresie de viaţă şi autentici­tate, dacă efectul de real n-ar fi adesea sub­minat de convenţionalitatea situaţiilor. încli­naţia spre melodramatic şi clişeu a acestui tinar autor sentimental n-ar fi poate atît de supărătoare, cu­ tendinţa de edulcorare a conflic­telor şi soluţia facilă a finalurilor „fericite“. Peste media generală sunt cîteva piese mai com­­plexe Spre centrul oraşului, în întîmpinarea soarelui. Doar cit luminează stelele. Sub cerul liber şi îndeosebi Liber pînă, luni . Ultima po­vestire trădează în Octavian Lazăr nu numai un atent observator al psihologiilor muncitoreşti şi un bun cunoscător al mediului feroviar, ci şi un sobru prozator realist, care, însă, pentru a scrie literatură de calitate, trebuie să renunţe la unele „literaturizări“ şi la „arta“ prea bine însuşită a „compoziţiei“ atît de lăudate de unii profesori de literatură. Alexandru Condeescu *) Octavian Lazăr : „Expresul din zori“, Editura „Junimea“, 1984. EXPRESUL DIN ZORI Ed. Junimea I­ BREVIAR ■ FABULOZITATEA REALISTA A IMAGINII PLASTICE, iată, credem, trăsătura definitorie a originalei suite de acuarele pe care atît de talen­tatul artist plastician Cicerone Ciobanu le expune în incinta librăriei de pe lingă Editura Cartea Românească. Intr-adevăr, reintîlnirea cu universul de gînduri şi sentimente intens retrăite de artist odată cu superba lor transfigurare coloristică re­prezintă momente de irepresibilă încîntare şi emoţie. A vorbi de frumuseţea strict plastică, adică, în ordine vizuală, a acuarelelor lui Cicerone Ciobanu, dată fiind inefabila lor materialitate co­loristică (acele indicibile sublimări în roşuri te­ribil de dulci şi de tari sau acele învăluitor-şo­­cante îmbinări de verde şi albastru, sau, în fine, acele discret „constructiviste“ tentative portretis­tice, de o extremă pregnanţă a desenului), este, desigur, un fapt perfect îndreptăţit dar nu şi su­ficient. Nu este suficient pentru că, în ultimă ana­liză, artistul explorează o lume în datele ei pri­mordial cosmice, lumea mirifică, de un exotism de-a dreptul dramatic, a nordului dobrogean, cu peisajul ei anistoric şi cu oamenii ei inconfundabili în măreţia demnă a individualităţii lor arhetipale, în linia binecunoscutei tradiţii a plasticii româneşti fascinată de acel straniu El Dorado care este Do­­brogea milenară, Cicerone Ciobanu ne incintă şi ne tulbură cu originalele sale viziuni cromatice. E semn sigur că genul acuarelei îşi are, neîndoios, reprezentanţi de seamă şi în rindul tinerilor maeştri de azi. ■ „LUPTA ÎNTREGULUI POPOR« se intitulează revista română de istorie militară ce apare ca supliment al revistei „Viaţa militară“. Intîiul nu­măr al publicaţiei se impune prin acuitatea şi diversitatea temelor abordate. Spicuim, pentru edificare, cîteva din titlurile studiilor şi articole­lor inserate în sumar : Partidul Comunist rromân — organizatorul şi conducătorul revoluţiei de eli­berare socială şi naţională, antifascistă şi antiim­­perialistă de general colonel dr. Constantin Olteanu, Rădăcinile istorice ale revoluţiei de eliberare so­cială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă din August 1944 de general locotenent dr. Iiie Ceauşescu, Atitudinea potrivnică imperialismului german şi fascismului — trăsătură constantă a armatei române de conf. univ. dr. Gheorghe Za­­haria, 23 August 1944 — începutul unei ere noi in istoria poporului român de prof. univ. dr. Ştefan Lache, Revoluţia românească din August 1944 — consecinţe internaţionale de colonel Constantin Căzănişteanu. Ne-au dezarmat românii de Valeriu Avram. Din culisele relaţiilor dintre Antonescu şi Hitler de conf. univ. dr. Ion Ardeleanu, 23 August 1944 — peste un milion de ostaşi români au răspuns prezent (corecţii obligatorii în analiza unei balanţe de forţe) de maior dr. Ioan Talpeş, Evenimentele din România din August 1944, in do­cumente de arhivă britanică de maior dr. Mihail E. Ionescu. Trimisul special al lui Hitler rapor­tează : „Ordinele mareşalului sunt sabotate la al doilea nivel­ de locotenent colonel Ion Jianu . Cotitura României de la 23 August 1944 văzută din capitalele lumii de dr. Gheorghe Buzatu, Veteranii işi amintesc de colonel dr. Constantin Ucrain. Consacrat deci istoricului act de la 23 August 1944, sumarul publicaţiei propune o imagine reve­lator analitică, implicit monografică, a memora­bilului eveniment al revoluţiei de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă. Aştep­tăm cu viu interes următoarele apariţii ale publi­caţiei şi urăm colectivului redacţional trainice succese în activitatea sa. ■ FABULE CU SAU FARA MORALA (Editura Eminescu), cartea cea mai recentă a lui Nicolae Dragoş, reprezintă una din cele mai concludente contribuţii la afirmarea „genului“ respectiv în context contemporan. Intr-o desfăşurare epică am­plă, plină de vervă, bogată în „peripeţii“ realist­­alegorice de mare pregnanţă, fabula cultivată cu deosebit har de Nicolae Dragoş propune un mod de lectură pe cit de destins şi plăcut, tot pe atît de „provocator“ în ordinea „lecţiei“ morale, cu discretă şi revelatoare limpezime formulată. Pe scurt spus, izbinda artistică a autorului rezidă in deplina ştiinţă de a ţine dreaptă Cumpăna între de-acum, milenarele exigenţe gnomico-prozodice ale speciei şi voluptuosul apetit pentru atît de via sursă de inspiraţie propusă de avatarurile etice ale existenţei social-umane contemporane. Tandreţea ofensivă a radicalităţii morale ni se pare a fi elementul ce „face muzica« inconfundabilă a fa­bulelor lui Nicolae Dragoş. De mare şi savuroasă elevaţie plastică este coperta volumului datorată lui Eugen Tatu. ■ TABĂRA DE SCULPTURA IN AER LIBER — M­NGURA-BUZAU, ne informează poetul Gheorghe Andrei, îşi adaugă în acest an, a XV-a ediţie in poiana numită Fîntîna lui Ion, în­ partea de nord a punctului turistic Ciolanu. Blocurile de piatră din cariera Ciuta-Măgura, spre a căpăta formele dorite de sculptori, au trecut mai întîi prin mina celor 14 cioplitori din satul Tisău, obişnuiţi cu tradiţia modelării pietrii din tată în fiu. Dar iată numele sculptorilor ce îmbogăţesc peisajul statuar de la Măgura cu noi opere, în număr de 16, con­duşi ca şi în ediţiile precedente de Gheorghe Go­­man, secretarul Asociaţiei Uniunii Artiştilor Plas­tici din Buzău : Claudiu Filimon, Alexandru Nancu, Alexandru Lupu, Andrei Marina, Alexandru Pa­­raschiv, Corneliu Tache, Vasile Ivan, Alexandru Ciutureanu, Marian Zidaru, Mihai Stănescu, Cris­tian Bedivan, Mihai Istudor, Alexandru Galaj, Aurel Vlad, Pompiliu Pîrvan. De reţinut că o parte din sculptori sunt pentru a doua oară la Măgura (Claudiu Filimon, Corneliu Tache, Vasile Ivan, Marin Zidaru, Mihai Istudor). Ceilalţi sunt colegi mai tineri, dornici de afirmare, de a lăsa şi ei ceva din amprentele talentului lor, aici, la Măgura Buzăului, in inspiratul muzeu al pietrei în aer liber. Cronicar

Next