Luceafărul, ianuarie-iunie 1985 (Anul 28, nr. 1-26)
1985-06-22 / nr. 25
| 22 IUNIE 1985 * . u fantasticul, dimensiune I A „PROZEI SCURTE" ROMÂNEŞTI VASILE VOICULESCU ’f. OnTu! şi celelalte vieţuitoare ale' pămîntului (2) -' Dînd exemplu chiar povestirea In mijlocul lupilor, Vladimir Streinu face observaţia „că scriitorul are o concepţie psihologică a magiei“, în sensul că interpretarea cazurilor de această natură se bizuie „pe mijloace moderne, de intelectual“. Drept urmare, in concepţia lui V. Voiculescu magia este o formă de păgînism, „neconstituit încă în mituri“, adică „o dispoziţie sufletească a insecurităţii primitive“. Evident,lucrurile se prezintă astfel : povestitorul nu ţine deloc să facă un secret dintr-asta, neangajindu-se in demersuri narative ambigui, menite a incifra cu bună ştiinţă sensul real al întimplărilor. Simbolul fantastic, la Voiculescu, nu reprezintă un scop in sine, un artificiu in ordinea creaţiei epic-fantastice, ci este, exclusiv, emanaţia stării psihico-intelectuale ieşite din comun în care se află, deopotrivă dar în chipuri diferite, atît protagonistul întîmplării fantastice, cit şi personajul narator. Cu alte cuvinte, simbolul fantastic îşi relevă prezenţa, fiind treptat dedus din urmărirea modului în care întimplarea extraordinară se lasă înţeleasă şi explicată pe măsură ce este trăită şi retrăită efectiv. Tocmai acestei reguli a jocului caută a se conforma şi personajul anchetator din In mijlocul lupilor. Face aceasta, insă, nu înainte ca „ancheta preliminară“ să fie continuată cu minuţie. Pregătit chipurile de propria-i practică („Că, mă îndeletnicesc şi eu cu un soi de fermece şi descîntece, cu care chem duhurile — făceam în adevăr spiritism...“) „anchetatorul“ solicită Luparului explicaţii detaliate cu privire la afirmaţia potrivit căreia el „se pricepe să vorbească şi să se înţeleagă cu lupii în limba lor“ . »— Cunoşti graiul lupilor ! întrebai — Da, domnule. L-am deprins de mic copil. — Cum şi de la cine ? — Intîi de la moşu-meu şi de la tata, că îl ştiau şi ei. ' — îl ştiau şi ei ? —. Da... Moşu-meu şi tata erau pădurari vechi. Traiau m miezul codrilor şi creşteau pe lingă ei lupi, pe care îi prindeau de puiendri. Eu m-am născut şi am crescut între căţei de lup, TM care mîncam alături, cu care mă jucam şi mă bateam în parte pînă veneau ai mei noaptea tirziu de prin pustietăţi. Uite şi acum zgaibele lasate de colţii şi ghearele lor. Şi-şi desfăcu braţele, nişte cotofane păroase, numai din vine, gîlci şi noduri. — Şi maică-ta ? îl întrebai. — N-am avut mamă, răspunse el scurt. — Dar nevasta ? — Nevastă-mea e-o tufă scorburoasă din pădure... Am văzut că pe latura asta unde puneam degetul durea... Schimbai vorba. — Și la ce foloseau alor dumitale lupii ? — Le țineau de urît, răspunse cu zîmbet amar omul“. Apare limpede că, intr-adevăr, eroul nu are absolut deloc conștiința eului său magic în sensul rezest*at:-.cu,însuşiri ieşite din-.comun. în. virtutua straniului, anistorism cp-i I defîne'ate, .condiţia .umană, pentru el toate aces» I tea iT_epir.e^t.ă uniculj și, posibilul mod de .ex is» •. 1 tenţă, din punctul sau de vedere, prin nimic excepţional. S-ar putea bănui, în schimb, că o atare conştiinţă a eului magic este divulgată de „urmele“ pe care acelaşi perspicace „anchetator“ le identifică în interiorul colibei Luparului, fie că este vorba de desenele rupestre de aici („Pe pereţii văruiţi cu alb, chipuri mari şi mici de lupi, de cerbi, vulpi şi mistreţi zugrăviţi unii cu cărbune, alţii cu humă roşie, în felurite înfăţişări. Cîţiva alergînd, alţii căzuţi, mulţi în atitudini nefireşti, de pildă sculaţi in două picioare sau suiţi în copaci rămuroşi. Şi în mijlocul acestora, icoane, un om uriaş cu o bîtă enormă, cu care-i mina parcă. Contururile lui treceau dincolo şi se lungeau pe tavanul scund ca al unei zeiţe protectoare“), fie că se are în vedere inventarul obiectelor de sculptură ce im■ podobesc interiorul („Rotind ochii, zării pe vatră şi prin colţuri alte chipuri de fiare plăsmuite din lut. Astea erau mai grosolane, ca cele ce se vînd prin bîlciuri... Unele se înfăţişau şchioape, le lipsea cite un picior, altele cu găuri în coaste, cu ţepuşe înfipte în oblîncuri“. Adevărul este însă că asemenea însemne sînt, totuşi, departe de a releva, cum ar zice Claude Lévi-Strauss, un autentic complex şamanic, de natură să confere Luparului statut de vrăjitor. Explicaţia pe care eroul însuşi o dă („— Copilării, zise omul urmărind fără plăcere uimirea mea. Am căzut în mintea copiilor, şi iarna, ca să-mi treacă de urît, mă joc cum mă jucam în coliba tatii“) se cuvine a fi înţeleasă mai intîi cu reacţie strict psihică, asumată de instinctul „creator“, acesta din urmă fiind declanşat de realitatea faunistică înconjurătoare, faţă de care, supunîndu-şi-o, eroul îşi edifică propriul mod de existenţă. De-abia după aceea se poate vorbi de instinctivitate magică a Luparului, chemată a releva conştiinţa superiorităţii sale în raport cu vieţuitoarele pădurii , ceea ce, implicit, ar echivala cu „darul“ său de a comunica cu ele şi de a le supune. Dacă , putem spune astfel, Luparul întruchipează treapta absolut genuină, preconştientă, de zămislire a eului magic. Şi dacă demonstraţia referitoare la însuşirea sa de a comunica cu lupii face impact cu o credinţă magică conştientizată, statuată de gîndirea religios-ezoterică („A ales noaptea Sfintului Andrei, cinci lupii îşi primesc pentru tot anul meticul lor de prăzi. Fiecăruia i se sorteşte anume om, anume femeie ori copil pe care are voie să-l mănînce. Atît ! De vite şi de alte prăzi nu li se ţine socoteală. Au îngăduinţa oricîte, numai în ceea ce priveşte omul, lupul trebuie să se mulţumească cu ceea ce i s-a dat tain“), faptul trebuie socotit ca simplu şi inevitabil fenomen de contaminare prin accident biografic, dată fiind împrejurarea că, totuşi, istoriceşte vorbind, Luparul trăieşte pe o altă treaptă a evoluţiei gîndirii magice decit aceea pe care, atît de straniu, o exprimă în fapt. Iată de ce, spre deosebire de starea de lucruri întîlnită în Ultimul Berevoi, Luparul nu tinde absolut deloc să facă figură de vrăjitor „calificat“. Examinat cu atenție, arsenalul practicilor sale de atragere a lunilor dezvăluie un tip de comunicare ce se bazează pe instinctul mimetic al omului de început : „Luparul mi-a ajutat să mă urc într-un tufan, crenguros, unde înjghebase din cîţiva snopi de coceni un pătul intre doi craci groşi ai copacului. Apoi s-a suit şi el, mai către vîrf. Nu se clintea nimic în poleiul lunii, care lăcuia cu îngheţul ei cuprinderea toată. Doar inima mea bătea neliniştită. Deodată, din văzduhul de deasupra mea ţîşni un plinset amar, o schelăitură jalnică, schimbată renede într-un urlet uriaş, lung, modulat, cu gîlgîituri... Dacă nu m-aş fi ţinut repede şi nu m-aş fi înţepenit în crăcana copacului, aş fi căzut. Ridicai ochii. Omul, înălţat pe o creangă de care-şi încolăcise braţele, ieşea afară din coroana conacului cu obrazul plecat asupra unui lucru pe care-1 ţinea cu amîndouă mîinile_ şi din rare scotea vaierele astea înfiorătoare. Tăcu ■' rîte în minute, în care timp tăcerile îşi aţinteau parcă urechile. Apoi începu iar luluitul strainul, la o chemare dramatică, un soi de strigăt ..'al pustietăţii si întrebare în acelaşi timp. Şi i.moiineea tragică iar se ostoi, aşteptând. ( De d '-nnie, o buciumare de bocet îi răspunse, ,, fierea să...“ 'reda, magnifica enicitate a episodului nu '' it „eaducă in eroare în ceea ce pri-i - esența lui realistă, de structură pre-mi *t ' Nicolae Ciobanu V 0 Istorie In Imagini a literaturii romane contemporane VĂZUTĂ DE IONI Profesorul Edgar Papu transmite pe această cale in salul cititorilor revistei „Luceafărul" Din albumul revistei rs Arnold Hauser, un prozator de limbă germană foarte citit Nicolae Dragoș înminează premiul „Luceafărul" pentru debut in proză lui Ștefan Pîrvu Pornind de la premise... Urmare din pag. 1 critice a abandonat ideea unei sinteze-inventar, preferindu-se o formulă mai vie, deşi cu siguranţă mai vulnerabilă : aceea a îmbinării de elemente semnificative.“ O discuţie vie, deci, aplicată la un fenomen viu, în mişcare, fireşte încă necristalizat. Premisele, recunoaştem, ,, sunt lucide şi obiective, chiar tentante, ultimii 10v-r5 ani îeprezentinid intr-adevăr. .ţin, poezie, un moment , pluriform". Am vorbit, noi înşine, cu diferite ocazii, despre supralicitarea noţiunii de generaţie literară, care ni se pare puţin adecvată pentru dezvoltarea poeziei româneşti din ultimele decenii ; conceptul are, credem, doar acoperire biologică, căci evoluţia liricii actuale e mai ales una a vocilor individuale. „De altfel, scrie Mircea Iorgulescu, prin însuşi specificul său, istoria poeziei româneşti postbelice face dificilă ordonarea în funcţie de generaţii : nici una, acceptînd existenţa cîtorva, nu a evoluat unitar şi neîntrerupt, după cum absenţa conflictelor inter-generaţii este de asemenea îndeajuns de elocventă.“ Mult disputatul termen, o noţiune de altfel destul de precisă („generaţie literară“ înseamnă solidaritate de principii, adeziune la un program dacă nu manifestat public, consimţit deliberat şi aplicat în practica artistică, unitate în diversitate, structuri şi forme recognoscibile — totul însă fiind discutat numai în măsura în care există certitudinea valorii intrinseci a operelor), are nevoie, pentru a fi validat, de o minimă perspectivă istorică. Dacă premisele sunt, spuneam, obiective, ancheta Caietelor critice, în ansamblul ei, e departe de a lăsa o impresie cit de cit rezonabilă. Tinerii scriitori interpelaţi răspund la trei întrebări : „1. Are poezia tînără modele ? Care sunt acestea ? 2. Ce rol are şi ce rost credeţi că îndeplineşte poezia in lumea contemporană ? 3. Ce şanse are ironia în poezie ?“ Speranţa redacţiei că răspunsurile „vor da cititorului nostru o idee despre aspiraţiile unor tineri care vor să facă din poezie o formă a existenţei lor“, e zadarnică. Cititorul, îngăduitorul nostru complice, nu işi va putea face o idee, căci perspectiva e falsă. Răspund 18 poeţi şi critici aflaţi, biologic, la vârsta tinereţii : Radu G. Ţeposu, Nichita Danilov, Lucian Vasiliu, Liviu Antonesei, Mihai Dinu Gheorghiu, Matei Vişniec, Fiorin Iaru, Traian T. Coşovei, Ion Bogdan Lefter, Alexandru Muşina, Magdalena Ghica, Ioan Morar, Dumitru Radu Popa, Radu Călin Cristea, Ioan Buduca, Mircea Scarlat. Cristian Moraru. Sever Avram. Aproape în unanimitate, răspunsurile, mergînd de la inserţii teoretice la deghizare sau insurgente pledoarii pro domo, ambele, în principiu, acceptabile, nu fac altceva decît să prezinte un tablou amputat al poeziei din ultimii ani, în care, realmente, se resimte efortul stimabil de modificare a registrului liric, de la factura inspiraţiei la limbaj. Ultimul este, poate, cel mai supus schimbărilor radicale — lucru cit se poate de firesc. Mai mult, ni se pare chiar că, într-o măsură mai mare decit, de exemplu, peisajul liricii româneşti de la începutul deceniului al optulea, poeţii apăruţi în ultimii ani ar putea fi comentaţi — cu riscurile şi reţinerile subînţelese — în cadrul atitudinii faţă de limbaj. Imaginarul-de-limbaj este una dintre formele esenţiale de abordare a universului. Şi una dintre formele, de construcţie a realităţii personale. Subiectiv vorbind, ne-am fi aşteptat să găsim în această anchetă o perspectivă cit de cit plauzibilă a acestor fapte. Dincolo de invocarea argumentelor teoretice, trecînd prin filosofie, istorie, estetică literară etc, multe interesante prin felul în care sunt asimilate şi folosite (v. îndeosebi răspunsurile la întrebarea a treia), găsim, explicit sau implicit, exagerata vanitate a cîtorva tineri autori legaţi în mod direct sau indirect de activitatea unui cenaclu studenţesc : Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu (1978— 1984). Nici un efort nu e prea mare pentru cei în discuţie când e vorba de a arăta acum, fără minima distanţare cronologică, importanta „capitală“, a acestui „laborator“ bucureştean. Nu vom analiza aici afirmaţii care n-au acoperire. Bunul simţ al cititorului corect se va retrage, desigur, din faţa lor, după fireasca uimire. Relatînd „odiseea“ prin care a devenit poet, Ion Bogdan Lefter, autor al unei foarte modeste plachete, Globul de cristal (1983), scrie negru pe alb : „Existenţa Cenaclului de Luni marchează revenirea acestei forme de existență literară la nivelul de profesionalism atins la noi de vechea „Junime“ și de „Sburătorul“ lovinescian.“ (p. 92). (A se observa felul cum este de-a dreptul ridiculizată celebra societate literară condusă de Titu Maiorescu : „vechea «Junime»“ , aceasta pentru a dovedi, nu ?, importanţa cenaclului „Junimea“ de pe lingă Facultatea de limba şi literatura română din Bucureşti, condus de Ov. S. Crohmălniceanu). Nu ne îndoim de profesionalismul cenaclului cu pricina. El funcţiona doar sub auspiciile Centrului universitar, intr-o instituţie, aşadar, care pregăteşte profesionişti. Ne întrebăm doar dacă profesionalismul invocat nu ar fi trebuit să se vadă, firesc, şi în roadele date. Comentariile sunt de prisos. Sunt oare comparabili Traian T. Coşovei, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, IonStratan, Matei Vişniec, Mariana Marin, Alexandru Muşina, Romulus Bucur etc., oricîtă publicitate s-ar făcut în jurul volumelor lor, şi despre care cîţiva participanţi la anchetă,„vorbesc ca despre adevăraţi „clasici în viaţă“, cu iluştrii scriitori, clasici ai literaturii române, ce au trecut prin cenaclurile folosite drept termen de comparaţie ?„. Ni se va răspunde că aceştia sunt autori tineri, informare, că trebuie să aşteptăm, să avem răbdare, şi mai ales încredere. Exact , trebuie să aşteptăm. Dar pină atunci e mai mult decit regretabil dacă încredinţăm tiparului asemenea probe. Bunăvoinţa — eventuală — de a ierta rătăcirile tinereţii, dacă sunt numai rătăciri, nu poate merge nici într-atît de departe... Tabloul, volens-nglens, rezultat din ancheta Caietelor Critice este unul restrictiv, confectionînd o falsă imagine a poeziei din ultimii ani. Ea nu se reduce, aproape că nici nu mai e nevoie să o spunem, la ironie si prozaism. Pătrunderea realităţii cotidiene ca sursă si deopotrivă deconspirare a iluziei, direcţie tot mai accentuată in ultima perioadă, antrenează forme, structuri, motive, experienţe de limbaj diferite, uneori ireconciliabile, de o varietate remarcabilă. Nimin apume această varietate în ancheta Caietelor critice, care nu şi-au propus o sinteză, (îşi puteau însă propune o minimă obiectivitate, un bun articol al lui Mircea Iorgulescu nefiind, evident, de ajuns într-o astfel de acţiune). In schimb, multe, prea multe „puncte de vedere“ flagrante prin neseriozitatea lor. Spaţiul nu ne permite să le antologăm. Am risipi un bun preţios. Ne oprim la încă două „mostre“ : „Poezia generaţiei ’80 nu are modele, înainte de ea n-a mai fost nimic şi după ea nu mai urmează nimic.“ (Nichita Danilov, p. 104). : „în general, poeţii care au aderat cam prin anii ’77—’79 la ideea de generaţie şi au încercat să se delimiteze în scris de ceea ce se făcea pînă atunci de către colegii lor numiţi încă «poeţi tineri» nu prea au avut posibilitatea să-şi exprime în presa literară opiniile şi opţiunile axiologice. Iar cind s-au încumetat s-o facă — a urmat un miniscandal ale cărui conturi nu s-au încheiat nici pînă acum.“ (Florin Iaru, p. 117). Despre ce „miniscandal“ şi despre care „conturi“ e vorba, greu de înţeles. Şi mai greu pentru cititorul de bunăcredinţă. Dacă va putea trece surîzător peste asemenea „opinii“, „cititorul, vorba unui excelent prozator, este rugat să se încredinţeze ficţiunii şi să creadă mai departe în istorie.“ i Modernitatea activă Urmare din pag. 1 reste acea „continuitate inaparentă“ din care se naşte sensul poeziei : instituirea unui domeniu complementar al vieţii şi al gîndirii, reordonîndu-le în virtutea unui „înţeles spiritual, ascendent“. Exegetul se află sub zodia generoasă a culturii, descoperind corespondenţe ce reverberează pe un itinerar mai vrst în zonele marii poezii. Mitul lui Hermes este înlocuit cu cel al lui Narcis. Incitant, din acest punct de vedere, devine comentariul la poemul Riga Crypto şi lapona Enigel, creaţie ce ar conţine ascuns gîndul sceptic despre „fragilitatea şi limitele poeziei“. Dorin Teodorescu dezvăluie „dublul secret“ al poemului ermetic, în primul rînd construcţia inefalabilă şi, apoi, mărturisirea cifrată a sterilităţii. Cercetarea caracteristicilor limbajului barbian duce la concluzia că poetul şi-a cenzurat sever spontaneitatea, versurile sale trecînd printr-un proces nu de încifrare, cum susţinea Şerban Cioculescu, ci de negare a provenienţei empirice, biografice. Preeminenţa lui Narcis este argumentată de limbajul incantatoriu, întors spre sine. Opera „îngheţată în oglinda atemporală a Cărţii „comunică orgoliul eului de a fi în centrul unor forţe pure şi de a domina, uneori ludic, semnele şi figurile.“ Paginile avînd ca obiect „descendenţa“ barbiana (veritabil Corpus Hermeticum), de la Dan Bolta, Emil Gulian, Simion Stolnicu, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, pînă la Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Mircea Ciobanu sau Leonid Dimov, acoperă multe goluri pe care istoriile literare existente le-au lăsat în legătură cu poezia ermetică. „Se înţelege, notează autorul, că nu am întreprins o cercetare neutră, ci una angajată în sensul valorii poetice, dînd mereu seamă fie de bogăţia semnificativă fie de sărăcia epigonică a formelor. Inevitabil, corabia beată a unor epigoni barbieni se sfărîmăde marea poezie înrădăcinată în existenţă — aceasta cu adevărat inepuizabilă.“ Incursiunea în spaţiul ermeticilor din perioada interbelică produce observaţii semnificative din unghiul unui principiu evaluator. Aparenta diversitate a poeziei acestora se reduce, în ultimă instanţă, la o monotonă exercitare a fanteziei verbale („frenezia sterilă“), aspiraţiile ezoterice eşuînd în reputaţia echivocă a obscurităţii voite. Ne aflăm, de fapt, în interiorul, cercului închis al livrescului ce exclude orice relaţie existenţială (poate cu excepţia lui E. Jebeleanu care intuieşte existenţa ameninţată). „Revenirea“ la Ion Barbu, după 1964, cind versurile lui reintră în circuitul public, îmbracă formele unei „alianţe tîrzii“ în lupta pentru scoaterea poeziei din făgaşul dogmatismului prozaic. Dacă anumite teme şi procedee par induse de orientarea ermetică, avem acum de-a face cu o altă experienţă a vieţii şi o altă conştiinţă. Liniile heraldice, alchimice şi emblematice ale interpretării lui Dorin Teodorescu prezintă, într-o manieră ce aminteşte de Jean-Pierre Richard, sintaxa şi nu vocabularul imaginarului barbian sau de inspiraţie barbiană. Cartea sa rămîne o Construcție solidă, asigurînd o mai adecvată situare a poeziei in raport cu o posibilă poetică a receptării, prin bogăţia relaţiilor extratextuale sugerate. I C EMINESCIANA Un succesor al lui Eminescu la „Timpul“ ind la 5 august 1935 se stingea din viaţă C. G. Costa Foru, la Berea, în judeţul Buzău, în vîrstă de 79 de ani, contemporanii îl cunoşteau ca un militant in apărarea drepturilor cetăţeneşti, secretar general al Ligii drepturilor omului, preşedinte al Blocului pentru apărarea libertăţii cetăţeneşti şi ziarist cu o întinsă activitate publicistică. Contemporanii şi nici urmaşii lor nu ştiau că C. G. Costa Foru este şi succesorul lui Eminescu în redacţia ziarului Timpul, după prăbuşirea intelectuală a poetului, în iunie 1883. Eminescu şi C. G. Costa Foru participă la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare la Iaşi în 5/17 iunie 1883, însă se cunoşteau de mai înainte. Poetul participă la aceste festivităţi ca delegat al Timpului, in calitatea de redactor pentru partea politică. „Ca reprezentant al ziarului nostru — scrie Timpul in 4 iunie 1883 — la serbarea dezvălirii statuei lui Ştefan cel Mare la Iaşi ce se va face în ziua de 5 iunie viitor, va pleca d. M. Eminescu, unul din redactorii noştri politici“. C. G. Costa Foru participă la festivităţi ca delegat al ziarului L’Indépendence roumaine, în calitate de colaborator. „Un de nos collaborateurs — scrie ziarul în 5/17 iunie 1883, M.C.G. Costa Foro, représentera le journal à ces fêtes“. Prezenţa lui Eminescu şi C. G. Costa Foro la festivităţile de la Iaşi, ca delegaţi a două din cele mai importante cotidiene bucureştene, este numai un aspect al problemei ce ne preocupă. Se impune însă atenţiei, în egală măsură, şi faptul că atît Eminescu cit şi C. G. Costa Foru adoptă aceeaşi atitudine faţă de festivităţile de la Iaşi. Poetul descrie serbarea ca o manifestaţie guvernamentală, chemată să servească la sporirea popularităţii Partidului liberal, aflat la conducerea ţării. „Societatea ieşeană în adevăratul înţeles al cuvintului — scrie Eminescu în editorialul (Serbarea guvernamentală) din 18 iunie 1883 — s-a abţinut cu totul de la serbare, lăsînd cimp liber lumii oficiale şi oficioase“. Oamenii politici ai vremii se adună în jurul statuii lui Ştefan cel Mare, scrie poetul, să rostească „fraze sforăitoare“ prin care să „lustruiască nulităţile lor sub razele numelui“ marelui domnitor. Serbarea este caracterizată şi de C. G. Costa Foru în termeni asemănători in cele patru reportaje, Les fêtes de Jassy, pe care le trimite din Iaşi şi care se publică in L’Indépendence roumaine între 8/20 iunie şi 11/23 iunie 1883. „La viile est restée froide — scrie C. G. Costa Foru în legătură cu atitudinea publicului ieşean faţă de serbare, indifférente, moqueuse et dédaigneuse. L’enthousiasme qu’on a pu remarquer était tout officiel“. C. G. Costa Foru insistă, cum face şi Eminescu, asupra atitudinii rezervate a publicului ieşean faţă de serbare şi relatează despre măsurile luate de administraţia liberală să salveze aparenţele unei manifestaţii populare. Pe o poziţie identică se situează Eminescu şi C. G. Costa Foru şi in condamnarea toastului pe care îl rosteşte Petre Grădişteanu, deputat liberal, în prezenţa lui Carol I şi a oficialităţilor. Cuvintarea, cu aluzii la Transilvania, Banat şi Bucovina, atunci sub stăpînirea Imperiului austro-ungar, stîrneşte vii reacţii la Viena şi Budapesta. Eminescu în Timpul şi C. G. Costa Foru în L’Independence roumaine comentează mai multe articole din presa străină în această chestiune şi reproduc unele din ele. Cuvintarea lui Petre Grădişteanu este caracterizată atît de Eminescu cit şi de C. G. Costa Foru propagandă demagogică care aducea prejudicii ţării. Guvernul liberal se consideră lezat în prestigiul său prin modul cum este prezentată serbarea de la Iaşi în cele două cotidiene bucureştene. Guvernul liberal nu apucă însă să ia măsuri împotriva lui Eminescu intrucît poetul se îmbolnăveşte şi părăseşte redacţia Timpului încă la sfirşitul lui iunie 1883. Guvernul liberal hotărăşte însă expulzarea lui Emile Gabi, directorul ziarului L’Independence roumaine, pe motiv că nu era cetăţean român şi, în consecinţă, nu avea dreptul să facă opoziţie prin publicaţia sa politicii oficiale. Emile Galii trece conducerea ziarului lui Alexandru Ciurcu, unul din vechii săi colaboratori şi trimite din Budapesta şi Viena mai multe corespondenţe, Lettres d’un expulsé, în care critică guvernarea liberală. Informează publicul că pregătea şi o carte, La Roumanie depuis 1876 sous la dictature de J. C. Brătianu, pentru tipărirea căreia L’Independence roumaine deschide o listă de subscripţie. Din sumarul cărţii se vede că intenţiona să consacre un capitol întreg festivităţilor de la Iaşi. C. G. Costa Foru adresează lui Emile Gabi în 28 iunie/10 iulie 1883 o lungă scrisoare deschisă, în care se declară solidar cu fostul director al ziarului L’Independence roumaine şi condamnă guvernul liberal pentru măsurile abuzive îndreptate împotriva presei. Nu se opreşte însă aici şi adresează şi noului director al ziarului Lndependence roumaine o scrisoare prin care îl informa că îşi inceta colaborarea la publicaţia franceză. Scrisoarea se publică în Timpul în 8/20 iulie 1883 şi o transcriem : Domnule, De astăzi înainte, încetînd a colabora la ziarul Lndependence roumaine, vă rog să binevoiţi a anunţa aceasta cititorilor d-voastră, spre a desfiinţa astfel orice solidaritate între noi. Primiţi, vă rog etc. C.G. Costa Foru Scrisoarea este însoţită în Timpul de un scurt comentariu privind noul statut al fostului colaborator al publicaţiei franceze. „C. C. G. Costa Foru — scrie Timpul — face parte de azi înainte din redacţia ziarului Timpul“. Ocupind postul lui Eminescu în redacţia cotidianului conservator, C. G. Costa Foru ţine să-şi precizeze poziţia faţă de Partidul liberal. Publică astfel sub semnătura C.G., în 9/21 iulie 1883, editorialul Situaţia, în care face distincţie între liberalii sinceri, reprezentaţi de Dumitru Brătianu, cu ziarul Naţiunea şi „roşii“, gruparea lui C. A. Rosetti, cu ziarul Românul. I. C. Brătianu este înfăţişat ca prizonier al grupării lui C. A. Rosetti. Se înscriu pe această linie şi articolele publicate de C. G. Costa Foru în continuare: Cestiunea zilei, Vizir, paşaje, soitale, O rectificare, apărute toate sub semnătură, cum nu se proceda de regulă în presa vremii. C. G. Costa Foru ducea mai departe polemica cu Partidul liberal în spiritul şi în termenii lui Eminescu. Dacă aceste articole nu ar fi semnate şi nu am şti că Eminescu nu se mai afla în redacţia ziarului Timpul, le-am putea atribui şi poetului. Să mai notăm că Timpul reproduce din Convorbiri literare, în 10 iulie 1883, poezia Doina, pregătită de Eminescu pentru festivitatea de la Iaşi. Cind ne întoarcem la aceste întîmplări de acum un veac şi mai bine, ne urmăreşte o întrebare tulburătoare. Avem în vedere, anume, drumul ce l-ar fi străbătut şi Eminescu, susţinător al primatului muncii, într-o viaţă lungă. Căci C. G. Costa Foru, succesorul său în redacţia cotidianului conservator, trece de aici la presa democratică, ca să-şi încheie activitatea ziaristică cu patronarea cîtorva publicații îndrumate de Partidul Comunist Român. D. Vatamaniuc ~\ . Mărturii despre Eminescu nu sunt eminescolog şi mărturisesc că nu deţin o evidenţă a mărturiilor despre Poetul Naţional. Asta nu înseamnă că nu mă bucur ori de câte ori întilnesc documente sau amintiri mai puţin cunoscute. Prilejurile sunt extrem de rare şi mă gindesc că în ultimii ani numai Augustin Z. N. Pop a mai dat la iveală o lucrare de acest gen, conţinind piese la „dosarul Eminescu“ de o mai restrînsă circulaţie. Adevărul este că suntem sensibilizaţi la maximum de tot ceea ce priveşte viaţa şi opera gloriosului părinte al poeziei şi publicisticii noastre şi nu cunosc român iubitor de istorie şi cultură care să nu se întrebe uneori : cum scria Eminescu ? cum arăta el in viaţa de toate zilele ? ce veşminte purta ? cum îşi petrecea timpul în momentele de destindere a arcului minţii sale fulgerătoare ? Desigur, nu mă refer la anecdotica măruntă, din spiţa unui nasture în plus la, jiletcă, sau a unor facturi birocratice, pentru că aşa ceva n-ar reuşi, să intereseze pe nimeni. Dar cind acelaşi Augustin Z. N. Pop afla de la un urmaş al Eminovicilor, cam prin vremea celui de-al doilea război mondial, că Eminescu-copil plăsmuia versuri de genul „cine-a văzut stelele / o să vadă şi moarte“, fie-mi îngăduit să imi mărturisesc emoţia şi să judec această frintură elegiacă drept prima poezie eminesciană atestată, anterioară cu cîţiva ani buni poemei „La mormîntul lui Aron Pumnul“. Iată că zilele trecute am avut surpriza plăcută de a găsi o serie de informaţii mai puţin cunoscute despre poet, despre care n-am ştire că în ultimile decenii s-ar mai fi tipărit. Nu mă îndoiesc că unii istorici literari, reputaţi prin binevenita lor acribie, au cunoştinţă de ele, dar este util să le popularizăm într-o gazetă literară consacrată îndeosebi tineretului. Este vorba despre un material publicat în revista duminicală „Adevărul literar şi artistic“ (numărul din 15 aprilie 1923) pe marginea amintirilor cunoscutului Samoil Isopescu, care la bătrîneţe funcţiona ca avocat în Suceava. Acesta îl ştia bine pe Eminescu, fiind cam de aceeaşi vîrstă şi studiind împreună la Viena. în toamna lui 1871 au dormit chiar în acelaşi pat, în Langstrasse nr. 5, la etajul II, unde poetul plătea unei doamne în etaje 3 florini pe lună. Iată un portret interesant pe care i l-a făcut lui Eminescu şi care se poate adăuga cu cinste la iconografia eminesciană, mai cu seamă că aduce şi unele elemente inedite : „Eminescu era un băiat o ţirâ mai inait decit mine, de statură mijlocie, avea părul lung lăsat pe spate, ochi negri şi mustăcioară neagră, era la faţă de culoare galbenă-roşietică, avea o voce frumoasă, blinda, îmbinată cu gesturi admirabile. El era un băiat moral, sănătos, n-am auzit de la el cuvinte lascive. Era admirat de către străini şi era foarte bine primit în societatea lor“. De remarcat că, faţă de fotografia vieneză din 1869 (in care semăna izbitor cu unul dintre idolii săi, din tinereţe, actorul Mihail Pascaly), poetul arbora acum „şi mustăcioară neagră“. Impresionează plăcut delicateţea comportamentului, singura vorbă grea pe care o rostea Eminescu fiind „neamul nevoii“, învăţată de la bătrînul său tată, căminarul (după cum işi amintea Th. V. Stefanelli). De altfel, ca să ne menţinem în acelaşi perimetru, nici Caragiale nu era mai îndrăzneţ în expresii, injuria lui favorită, pe care o adresa mai ales ucenicilor linotipişti fiind „bătute-ar stelele de bou !“ (după cum aflu din „Zeflemeaua“ lui George Ranetti) — ceea ce era cit se poate de pitoresc şi colorat. Dar, să revenim la portretul lui Eminescu, în viziunea confratelui său : „Acasă era modest îmbrăcat, in picioare avea nişte pantofi de baie, pe cap purta un fes lung şi avea un halat alb. Totdeauna cind era acasă se plimba prin odaie cu miinile in buzunar şi cînta adesea «Eu sint Barbu Lăutaru» şi altele. Pe cind eu eram pe canapea, el sta la masă în mijlocul casei şi imi vorbea de filozofia indică, despre care aveam mereu discuţie cu el şi rareori se întimpla ca să ne împăcăm". De asemenea, poetul îi mărturisea că le scria lui P. P. Carp, Titu Maiorescu şi Iacob Negruzzi, dar nu intra niciodată în amănunte privitoare la aceste epistole. Cei doi frecventau teatrul şi opera, fiind entuziasmaţi de „Fidelio“ a lui Beethoven. In vizitele lor prin muzee erau însoţiţi de pictorul bucovinean Epaminonda Bucevschi, care le înfăţişa capodoperele maeştrilor italieni şi olandezi. Dar, sâ dăm din nou cuvîntul lui Isopescu : „Băutură nu obişnuia, afară de un pahar cu bere, insă turna încontinuu şi cind eram acasă ne făceam mereu cafea neagră, pe care el o întrebuinţa foarte des“. In privinţa acestor abuzuri Eminescu a avut urmaşi pe măsură numai în Liviu Rebreanu şi Octavian Goga, care fumau îngrozitor de mult, şi consumau litri de cafea. Iată şi finalul amintirilor lui Isopescu : „Cîteodată ne intilneam cu ţărani din Ardeal şi Bucovina, cu care poetul convorbea foarte mult şi se interesa despre soarta lor (...) In anul 1872, in luna Maiu, a plecat de la mine la Berlin. De acolo mi-a scris el mai multe scrisori şi chiar mi-a trimis fotografia lui, pe care azi nu le mai am“. Prin urmare, a existat şi o fotografie berlineză, cum a mai existat şi o alta vieneză, de grup, (in afara aceleia cunoscute), dar din nefericire s-au pierdut. Am mai reţinut din mărturiile fericitului contemporan, care a supravieţuit poetului cîteva decenii, şi următorul episod : vizita, povestită de Eminescu, la iubitul prinţ al unirii, Al. I. Cuza, petrecută în noaptea de Anul Nou 1869—1870, când marele exilat i-a primit pe reprezentanţii studenţimii române foarte bine. Acestea sunt, pe scurt, amintirile lui Samoil Isopescu. Le-am repus în circulaţie ca un modest omagiu adus memoriei marelui poet, în această lună iunie, care va rămîne cu o perpetuă eşarfă funerară în calendarele românilor, datorită prematurei şi tragicei sale dispariţii pămînteşti. Le-am transmis, aşadar, pentru simplul motiv că din rîndurile lor nu apare un Eminescu viu şi sociabil, veridic şi uman, în perioada marilor acumulări de tinereţe şi a fierberii dinţii a geniului său. Pînă la înveşmintarea lui în mantia înflăcărată, prevestitoare de moarte, din „Oda un metru antic", aveau să mai treacă ceva ani, dar să oprim vremea aici şi să ni-l imaginăm pe Eminescu în halat alb, frumos şi surîzător, cu un crin imperial în mină. Corneliu Vadim Tudor :#AMI (XVI) BBIIHIHHHflBHHHHi