Lumea, ianuarie-martie 1924 (Anul 7, nr. 1587-1663)

1924-03-28 / nr. 1660

ro „ÓMBA Criza cugetare! „Cugetarea care s’a dovedit incapabilă să evite războiul, trebue să suporte cu resemnare consecințele lui“ Publicațiile de specialitate din Franța, lansează un strigăt de alarmă: Gândirea franceză este amenințata ! Țara lui Montaigne, Descartes, Pascal,­­Voltaire, Rousseau, etc. etc., nu mai poate, astăzi, susține cheltuelile pentru editarea lucrărilor dato­rite cugetătorilor din generația nouă. Romanul sub diferitele lui aspecte și­ în genere literatura moravurilor, și aventurile frivole sau scanda­oase, găsesc o neo­bicinuit de mare și intensă pla­sare. In schimb, cărțile de isto­rie, de filozofie și de știință, destinate să deschidă orizonturi noui civilizației și artei, nu gă­sesc nici o căutare. Dacă ar fi, ca Michelet sau Auguste Comte, să debuteze as­tăzi, desigur că n'ar găsi nici un editor îndeajuns de idealist, pentru ca să riște lansarea u­­nor opere, cari nu se adresează simțurilor și pasiunilor curente. Cugetătorii, sunt gata să re­cunoască că această catastrofă, este mai gravă încă, de­cât a­­ceea a răsboiului. Cugetarea care s’a dovedit, incapabilă să evite răsboiul, tre­bue astăzi să suporte cu resem­nare, consecințeie lui. Oamenii n­u mai cred în ide­e. Ei o găsesc și pretențioasă și inutilă. Sugestia ideilor forte, a trecut Trăim într’un cumplit pragmatism. Apariția lui James, Bergson și Mach, nu este o simplă coincidență. Ideile sunt pe atât de mari și de frumoase, pe cât sunt de utile. Iar utilitatea este determinata de măsura plăcerea, pe care poate oferi. Adevărul absolut și o ideile­ morale și religioase, per­fecte și eterne, nu mai pot e­­xercita fascinația de odinioară. Omul, abea scăpat de moarte, văzând­u-se angajat din nou în r­ecunoscut, desamăgit și înfrânt chiar atunci când a­­ crezut în victorie, nu mai vrea să sufere tutela ideilor și a culturei. El so­cotește știința, filozofie, dreptul și istoria, ca simple instrumente oarbe la îndemâna forței, intere­sului sau geniului rău, care con­­duc destinele omenirei. Romanele lui Flaubert și Zola de pildă, cari reclamă prea mult timp, încordare și analiză, sunt treptat înlocuite cu romanele scurte, concentrate și nervoase, în care aventura sau anecdota, natura și oamenii, patimele și sentimentele, sunt pe cât de su­­gestiv și plastic expuse, pe atât de sumar și aspru condamnate sau entuziast glorificate. Scriitorii generațiilor trecute, nu se mai citesc decât foarte rar. Editorii apelează numai la literalii noui, EN VOGUE, cari sunt epuizați de cererea publi­cului, și mai ales, de rnzisten­­țele reclamei. Opere’a vechi, clasice, de literatură sau cuge­tare, nu sunt reeditate decât foarte rar. Cine mai citește as­tăzi în Franța pe Montesquieu, pe la Bruyère, pe Mietetet? Doar, oamenii de specialitate. Merele mzsse de cetitori, atrase de rec­lama obsedantă, de discutate de «alon sau stradă, cumpără ultimul roman din vitrină. Fenomenul remarcat în Franța, se prezintă cam sub ec­laș as­pect în toate țările occidentale. Tragedia filozofică a lui Schpen­­gler, care anunță apusul civili­zației occidentale, nu este numai o fantezie a unui cugetător ro­­am­ic. Socotim că mai discutata criză a cugetării, cu toate ma­nifestările ei dezolante, nu este de­cât pregătirea civilizației, și în special a Europei obosite de un idealism exagerat, practicat în toate domeniile cugetării, ar­tei, politicei, pentru o nouă fi­lozofie, o nouă­­ concepție asu­pra lumei, asupra binelui și a răului, asupra existenței, este pregătirea culturei și a sufletu­lui omenesc, pentru o noua te­orie a valorilor. Astăzi stăpânește nevoia­dâncă, aproape bolnavă, de sen­a­ zații, de emoții. Omul, ajuns până la marginea prăpestiei, trecut prin mizeriile­­ și riscurile răsboiului, amenințat în fiecare zi de foame, de boală și de moarte, simte nevoia de a trăi cu o intensitate și o frene­zie capabile să’i redeștepte sim­țurile și interesul pentru viață. El nu s’a recules încă. Atitudinea pe care a luat-o, este dictată de si­m­uri, de in­stincte. El face filozofie, ca Jour­daine, proză. El boicotează bi­blioteca savantă și pretențioasă, fiindcă îi obosesc perspectivele ei și nu vede contra­valoarea jertfelor pe care i te impune: cartea, cugetarea rece, specula­­țiunea, abstracția. Gândirea se desfășoară acum între realități și voluptatea intelectualului este concretă, apropiată de natură, de oameni. Cugetă­torii n’au dreptul să se plângă. Criza pe care­ o indică, au pregătit-o, fiindcă n’au fost în stare s’o evite. Ideia care s’a dovedit a nu fi de­cât un instrument, nu mai poate să aibă astăzi de­ a fasona societatea, pretenția sufletul și inteligența omenească, după calapoadele și normele ei. Omul învins de știință, de so­cietate, vrea să redobândească libertatea și drepturile lui pro­prii, la fericire. Criza cugetărei, nu anunță un dezastru ci­tate sfârșitei unei catastrofe. P­O fi «* 8^ aime^Jmía áaasj celui mai cunoscu­t afor american Ziarul „New York Herald“ de­sigur unul din cele mai cu gre­utate ziare di­n lume—care apă­rea și într’o ediție specială la Paris—a dispărut. Mai bine zis a fuzionat cu ziarul „News Tribune" mai puțin cunoscut în Europa, dar cu un mare fond de exploatare și foar­te ră­spândit în Statele­ Unite. Vânzarea aceasta constitue cea mai mare tranzacție încheiată vreodată în lumea gazetărească Proprietarul lui „New York He­rald obținuse proprietatea acum patru ani, de la moștenitorii fon­datorului ziarului, Gordon Ben­­nelli. El declară că neputând cum­păra ziarul „Tribune“ a fost ne­voit să vândă ziarul lui, fiind în imposibilitate de a susținea concurența cu ziarul „Tribune". Dispariția ziarului „New York Herald, scrie foarte pregnant un ziarist vienez — evoaca scu­fundarea unui dreadnought­­ al presei mondiale. După 90 ani de existență, a­­ceastă instituția formidabilă s-a scufundat, tulburând adânc ne­sfârșitul ocean al amintirilor. „New York Herald" chiar de la apariție, a știut să se impună și să fae calea unui progres as­­censiv. La naștrea lui a prezidat cea mai mare forță ziaristică, James Gordon Bennetti. El a fost de origină scoțiană și a avut toate calitajile acestei ra­se de elită. Destinat pentru studiile preotești, el schimbă di­recția vieții lui, șn 1891 în Statele­ Unite, imigrând in eva par­te de toate gretarile începu­tului. Avantajat de faptul de a cu­noaște franceza și spaniola, el dădu lecții particulare. După câ­teva încercări mai mult sau mai pu­țin reușite, în breasla gazetă­rească, el reuși în 1835, 5 Mai, să scoată în vânzare o foae ti­părită și scrisă de el într’o piv­niță, redactorul fiind nevoit să facă și pe colportorul. Dar, ceea ce a fost originali­tatea foii noi apărute, era ideia care o călăuzea, complectă șn­­­dependentă față de toate cote­riile politice. Acea foae umilă, și acel re­dactor și mai urini, primiți deo­potrivă, cu râsete de ironii și cumpătimire — avea să devină „New York Herald", ziarul cu greutate, cunoscut și apreciat în toate cercurile politice și diplomatice. Intr’adevăr, succesul ziarului a fost independența lui. Și poate ceva mai mult , sinceritatea ști­rilor „New York Herald" nu po­lemiza, ci informa, aduna docu­mente și le trecea cetitorilor. Gloria ziarului a formei-o ia tima, repeziciunea și dezvoltarea știrilor din toate părți­e lumei. Acest serviciu de informațiuni și telegrame, a uimit lumea, pe vremea aceia, adică acum 70-80 ani. Numele lui Bennetti căpătă aripi, și plutea peste oceane și continente. Era ziaristul formi­dabil, care în gazeta lui știa zilnic sa lege continentele între ele, și sa le prezinte apoi cefi­­lorilor, care se înmulțeau regulat. Bennetti scria clar și avea de atunci încă un sentiment special pentru sporturi, moștenit apoi și desăvârșit până la glorie, de câtre fiul lui. Ambii au rămas însă la gazeta lor. Nimic nu i-a putut ademeni, spre a o părăsi. Era toată viața, și tot idealul lor. Desigur că au fost și noro­coși, murind înainte de a vedea cum opera lor uriașă, se scu­fundă în oceanul uitării—dispă­rând pentru totdeauna, ——OUXLADO------** i Alt scandal american Afacerile scandaloase ce țin lanț în America. Acum este la ordinea zilei un scandal cu alcool, în care sunt compromiși doi fruntași republi­cani. In fata comisiei de anchetă a Senatului, vicepreședintele unei mari societăți farmaceutice a dec­larat că pentru a obține rația de a vinde spirtoase autori­pen­tru scopuri medicinale,­­a dat d-lor Orr și Marthy 200.000 do­lari. Evident nu era vorbă de scopuri strict medicinale, ci de vânzări generate. lazarul cu imaami 0 piatră le mormânt Acțiunea se petrece in Județul lași. Intr‘un sat învecinat, autorită­țile județene locale, în trecere, s'au adunat la prânz în casa u­­nui învățător. Gazda, un vechi apostol al căiței la țară, zăcea bolnav in­­tr‘o odăiță alături de camera in care șefii administrat­ei ospătau. Soția învățătorului dădea ono­rurile casei. După ce pregăti de masă și după ce îngriji cu mult respect de bucate, cent era­­re ce­lor de față, pentru lipsa soțului, care zăcea țintuit in pat. In timpul mesei, în belșug ser­vită, au ur­mat tot felul de dis­cuții, pe care gazda, căuta din respect și din bună cuviință, să le facă cât mai comunicative,mai agreabile. Din când în când, femeia se retră­gea în camera de alături, de unde se întorcea to. mai palidă, dar cu aceeași statornică grijă, de­ a servi căt mai plăcut și cât mai bine, pe oaspeți , dat de băut, vin și cafele, a întreținut pe cei de față cu a­­mintiri și atunci, când întoarsă din odaia salavii ei cu genele umede, fu întrebată: „Cum mai merge Domnului înăbușind plânsul, răspunse: „Cu boala, cu greutățile boalei ...“ La despărțire, cei de față vo­ioși, mulțumind pentru toate cele bune, adresând cuvintele de laudă cuvenite gospodinei, au adău­gat: „Spune te rog bărbatului dumitate, că‘i urăm însănătoșire grabnică“. —„Dumnezeu să’l erte... Pe când luați masa, Neculai și-a dat sufletul/“ Femeia întoarse capul, ducând batista la ochi și se ’n­­depărtă cutremurată de sughițuri și durere... Discreția nu e numai o dovadă de mândrie ci și un omagiu, a­­dus prietinilor și disciplinei șu­brede a vieței. Femeia învățăto­rului care a pregătit și servit în casa ei, masa fruntașilor popo­siți la odaia învecinată cu aceia a soțului ei muribund, evoacă fi­gura sugestivă a martirelor. In aproprierea bărbatului, care și-a jertfit viața, servind Fa insti­­uí­ de> 0 cauză, ea n’a făcut,­­ năbușind propria ei suferință, de­­­­cât să redea, o imagine vie a sacrificiului suprem, săvârșit, fără nici o solemnitate alături. Niciodată, acei meri, acei pu­ternici, nu știu cu câte jertfe li se pregătește masa !... Tăcerea soției învățătorului mort de curând și resemnarea ei, sunt mai elocvente decât toate discursurile și proclamațiile fă­cute să glorifice spiritul de dis­ciplină și cariera de apostolat, a tuturor pionerilor școalei, răs­pândiți In ungherele îndepărtate ale satelor. Solemnitatea săvârșită în satul învecinat m’a impresionat ca o pagină din viața mucenicilor, scrisă pe o piatră de mormânt, fără altă pretenție decât de­ a în­semna locul în care se hodinește un om. ALFRED HEFTER. P. S. In articolul apărut eri s’au strecurat: un ^a șt, un se de prisos; în schimb au dispărut mai multe virgule. Facem această rectificare fi­indcă articolul de em­ se ocupă de stil și limbă. De altfel am renunțat de mult de a mai face errate. A. H. —ooxxoo— diifîisî pagina « Acte de noSsri»* <** \ •»»BMP IN FAMILIE Alegorii« de la Romana­ți an dat • «atcl, a majoritate de voturi guvernul«», Zorele EA : Adevărat, a-ți bătut pe țărăniști ? EL : Da, i-am băhiî, măr. *—osoxxxgch* Grecia anti-monarhică Deocamdată Grecia nu mai are dinastie domnitoare. Regele George a fost detronat de Adu­narea națională cu o majoritate importantă. Alții, și mai ales Grecii, vor judeca dacă a fost sau nu în drept Adunarea națio­nală să voteze detronarea. Cum în definitiv, politica este un raport de puteri, detronarea recentă însamnă că deocamdată Parlamentul a fost mai tare și a învins monarhismul, monarhul și susținătorii lor. Liber este poporul grec să-și aleagă forma de stat ce-i pare mai simpatică, chiar dacă nu s’ar putea spune, ca este cea mai bună. Totuș poporul grec nu pare să fie republican. Dacă ultimile frământări din Grecia au vreun înțeles-el nu poate fi altul de­cât al unei pasiuni anti-monar­­hice, incidental provocată. Nu suntem în măsură a ști dacă și cât este de vinovat Re­gele George. Dar chiar dacă personal n’are vreo vină în anu­mite comentări, totuși fatalitatea a făcut ca sub domnia lui, să se nască o mișcare regalistă cu tendință revoluționară. Aceasta fatalitate, care desi­gur trece peste capetele noastre, fără a se interesa de ce se fră­mântă în ele—l-a prezentat popo­rului grec, ca pe un revoltat, un comentator de revolut«. In intimitatea lui, Reg­­e Ge­orge desigur nu urmărea decât binele patriei sale. Totuși, for­ma sub care s-a desfășurat re­voluția regalistă, a putut fi ex­ploatată de adversari, ca o ma­nevră a Regelui de a-și menți­nea tronul. Istoria va hotărâ dacă a avut sau nu vre-un amestec Regele George în acea provocatoare revoluție de consolidare a regi­mului monarhic. Dar de pe acum putem să constatăm că, chiar in interesul monarhilor se impune ca ei, direct sau indirect, să se obțină de la orice inițiativă și să limiteze activitatea lor în m­arginele unei neutralități poli­tice, care să-î ferească de fata­­lități nenorocite ca cee din Atena; încă odată, pasiunile anti-mo­­narhice au crescut în Grecia, fără ca să se poată spune, că ideia republicană a câștigat în suprafață sau în adâncime. Este un paradox, plin de învă­­țăminte, care ne arată odată mai mult, de ce Regele George al Angliei n’ar avea de suferit o asemene nedreptate. Acolo Re­gele domnește și nu guvernează­— și bine face. „Revede, ne sufocăm!“ Vapoarele cari au străbătut Pacificul la 20 Martie, au fost suprinse de o alarmă emoționantă, care palpita la receptoarele pos­turilor de telegrafie fără fir. Se scufundase sub­marinul 43 și în interiorul bastimentului, e­­rau amenin­rați de asfixie, 18 ma­rinari. Vapoarele din larg, ascultau semnalele primeau strigăte de a­­jutor, dar nu puteau iso xa locul de unde pornesc. Când marele cuirasat Tatsuta, a reușit să re­pereze locul, în care se scufundă submarinul, sosi un ultim strigăt disperat. Repede, înabu­­­șimi. Și de atunci telegrafia fă­ră fir, nu mai înregistra nici un semnal. Cei 18 prizonieri, din cuirasa de­ oțel a subma­rnu­lui 43, au murit, lipsiți de aer. ­“-OOXXOO— 1 Cel d­e cari­e v­r&ește Care a plecat de la Industrie, tocmai când se specializase atacă de data aceasta o alta­lă­ture , politica externă. Ziarul „Neue Freie Presse“ publică un interview cu d-sa in chestiunea basarabeană. -OOXXXOO­.3 D. VASILE SASSU IMPRESII lațul păstrează în ciuda tutu­­ror prefacerilor un blând aspect patriarhal... S’au topit zăpezile. Plouă. De pe acoperișuri se pică des, rit­mic și abundent. Ai vereitatea Imprudentă să eși din traectoria picăturilor, — te lupți ca glo­dul. In cartierul meu e un glod neverosimil, plastic, de o colo­rație specială. Dacă ai vre­o a­­ventură galantă, imposibil să treci seara incognito printr’o o­­dae cu covor de culoare tandră, lași urme elocvente ca niște cărți de vizită. țih Gaiosi?... Intelectualii de rasă din zilele noastre și mai cu sea­mă literații, se cunosc după pi­­cioare. Copii vitregi ai naturii, ei iubesc totuși natura și deviza lor este­ nimic de cauciuc... Gaj al unui amor târziu din­­tr’o amăgitoare zi de toamnă, un ou minuscul, depus într’o li­niștită cută a unei perdele, s’a prefăcut încet în larvă, s’a în­chis apoi pe multă vreme în ar­mură de crisalidă, din care s’a deșteptat prea de timpuriu un Huturaș plăpând, cenușiu ca no­rii ninsorilor, cu un semn caba­listic de argint pe aripi. După misterioase calcule instinctive socotind că în sfârșit a venit primăvara, nenorocitul a eșit din temnița lui ocrotitoare, la lu­mină... Dar numai­decât l-a în­făluit suflețea fierul­, prin păturile ferestrei vechi. — Va­ să­ zică nu-i frică pri­măvară?—și-a zis el, ținându-se cu lăbuțele de dinainte de des­chizătura adăpostului cilindric din care a eșit. Și fără alte la­mentări și incriminări inutile,,și-a sfârcît și celelalte piciorușe, câte le mai avea, și-a lipit bine aripile de trup—și-a murit cu o­­chii deschiși, opaci și resemnați. • Pe stradă, duduțile au eșit din paltoane ca fluturii din crisalide. Siluete gracile, figuri prea suave de flori de seră, pornesc pe străzi însorite, se urmează cu p­iși mărunți, se adună în pâl­curi ciripitoare, își fac semne gingașe din cap când se întâl­nesc și—văzute de departe, cu o privire desfăcută de omenești—apar ca niște atribute enigmatice din alte­­ mutări, făpturi din altă planetă,— făpturi ale Com­­oâri-ului, iubitoare de soare, de mi­grații misterioase, de societate numeroasă... In vitrinele celor două sau trei florării, se răsfață exuberante fiori de primăvară. "Prin ușile deschise parfumul lor nebun tri­mite sugestii nelegiuite, intre ne­cunoscuți și necunoscute scli­pesc încrucișări de priviri stranii. Casa, abea eșită din hibernație, nu e ispititoare. Ferestrele, prin geamul voalat, trimit o lumină încă nesigura pe păreți ușor a­­fumați. Vântul se joacă juvenil în perdele, dar dantela gălbenită miroase a praf.­lor în­câte un fir de paiajen, invizibil în zilele nouroase, atârnă ironic din plafon. Femeia e tulburată de mireas­ma neprecisă a văzduhului; î­i umezi ochii, fără motiv. .Ar vrea să arunce din casă tot ce-i vechi, să-și împrospăteze cuibul. O undă noua nejm­erițe, o sete de tan­dreță duioasă îi înviorează su­fletul... Dar dejunul e gata de mult și domnul întârzie prin o­­raș, ca de obicei. Când în sfâr­șit își face apariția, s­ăpânii par­că de regrete inevitabile, întoarce fără voe capul spre ușa între­deschisă, cu ochii plini de vi­ziuni recente: str­adă, fiori, ama­bile necunoscute... Și mănâncă în tăcere, pe când doamna îl privește pe furiș, mohorită, cu buzele strânse. Prin copacii l­igioi per î n torul iernii, în a căror m­lnd­ițe vibrează mut­­uizația apropiatei fericiri, se văd părechi de zburătoare în­tunecate. Câte două pe aceiași ramură înclinată sub dubla po­vară, privesc neclintite coafuri întregi cerul proaspăt. Din când în când una întoarce spre tova­­rașe pliscul negru și gros, îl deschide o clipă și scoate un croncănit scurt. Prin penele de cărbune trece o înniorare de dra­goste. In­ oreaguri, perechi zorite au adunat vreascuri și paie. (De a­­ceia sobele— fără iad­ ca îndră­gostitele care se simt părăsite — au devenit insuportabile: dintr’o aur vrea sunt în­și­­re să-ți m­u­te casa de fum!) Acolo sus, la a­­dăpost de vânt și de răceala încă simțitoare a nopților, cio­rile își clădesc­­ întotdeauna vră­lașul aerian. Când vor eși puii, vor deschide lacom­pliscuri mon­struoase și întinzând în sus gâ­turi vinete și golașe, ochil lor tineri nu vor vedea globul și ig­nobilele resturi ascunse până ori de imaculata zăpada, ci numai un capricios cer de primăvară și, poate, ramuri înflorite de sal­câm, legânându-se ca o neînțe­leasă minune în văzduh. Ci­ ¥ c pîrc­an««.*

Next