Lumea, iulie-septembrie 1924 (Anul 7, nr. 1741-1817)

1924-07-04 / nr. 1741

î JBIL_LL....mmm LUMEA Cine fură din răutate și cine din neglijență = In jurul unei Interpelări — noțiunea mai mult sau mai puțin A fura însemna a-ți însuși un A'ream, până mai dăunâzi precisă a cuvântului FURT, bun care nu-ți aparține. Lucrurile sf­ au sch­imbat. Înaltele organe de conducere au stabilit, pentru acelaș fapt, o­ serie de graduări subtile, în care ne încurcăm. In primul rând se ține samă care fură. D­e­ multe ori nu se ține sărată decât de de persoana aceasta. Pesimismul­ nu mai este modă în literetură ce ju e de rigoare în politic în schimb, vin­­a de toate zi­le­le. Cel si ziarele, foaie ’și fac o profesiune de credință din pesimism (afară cele guvernamentale care, prin definiție, sunt obligate să arbo­reze un optimism u­­lui­tor). As­cultați, în tramvai, la Cinema la hală, conversațiile între oa­meni din diferite categorii so­ciale. Refrenul e invariabil: „stăm prost“. »Slam prost*. E o banalitate imensă, repetată până la satura­­ție, dar veșnic la ordinea zilei. Morala publică și privată a că­pătat atâtea fețe, încât, cum ai întoarce-o, tot de față dar. Ce­lor naivi li se mai urlă uneori sângele în obraji de indignare. Dar, din fericire, naivii sunt din ce în ce mai rari. Stăm prost Viața cea de toate zilele se scumpește. Grija ei devine o obsesie cu simptom­e patologice. In schimb, viața pro­priu zisă e mai ieftină ca ori­când , probă, ușurința cu care se ucid oamenii, uneori pentru simpla plăcere de a ucide. Cei de sus fac afaceri, cei de jos rabdă și plătesc oalele sparte tot în capul lor. Leul «cade. Funcționarii trăesc ca cerșetorii, în vreme­ ce d. Vin în­­ Brătia«« realizează excedente bugetare... Pesimismul acesta general e justificat. Lucrurile sunt așa cum le vedem. Ca să apară întune­cate, n’avem nevoe de ochelari fumurii. Vinovate soni și împre­jurările, vinovați ajunl și oamenii. Dar mai ales oamieni. Pentru că, dacă e drept că împrejurările ] formează pe oameni, nu e­ra*i puțin adevărat că oamenii oricând posibilitatea de a medi­au i­fica împrejurările,—dacă vor. Dar nimeni nu’și recunoaște vina. Răspunderile se aruncă cu vehementă de la unii la alții, ce o minge de footeball. Rezultatul acestui sport e noi: in jurul ce­lor interesați mișună cete de pamfletari mărunți și gălăg’oși, care, vizând gloria unui Paul- Louis Co­under, învață de miței sa înjure,—dar uita să învețe să scrie și, mai ales, să cugete li­ber. Ziarele independente oglin­desc mai fidel realitatea. Au însă neajunsul că vorbesc în vânt. Atâna doar, că dau prilej cetățeanului necăjit să-și recu­noască, negru pe alb, propriile ist doleanțe.• Unul din rezultatele desorien­­tării în care trăim­, e răsturnarea vechilor noțiuni. Aveam, până mai dăunâzi, no­țiunea mai mult sau mai puțin precisă a cuvântului furi. Aiura însemna a’țî însuși un Imn care nu’ți­­ aparține. Lucrurile s’au schimbat. Înal­tele organe de conducere au stabilit, pentru aceleș fapt, o serie de graduări subtile, în care ne încurcăm. In primul rând se tine samă de persoana care fură. De multe ori nu se ține samă decât de aceasta. Unii psihologi pretind că nu există om cinstit și om­ necinstit. Că, chiar acei ce n’au pus nici­odată mâna pe un lucru străin, închid totuși în ei posibilitatea de a fura, așa cum închide ță­râna atâtea sentințe care nu ger­minează, dar care, în anumite con­dițiuni, ar putea încolți.. Câți oameni „cinstiți“, găsindu-se în anumite situații, n’ar fure, dacă ar fi siguri de impunitate ? Gândiți-vă numai că ați fi în­ stăpânirea umul mijloc de a de­veni invizibili și ce ar muri de toam­e. Cin« ar rezista de a mânca o felie de tentației pâine care nu-i aparține? Deosebire» ar fi numai între felul cum fure și, mai ales, dele eine și cât fură. Hoțul ar fum de unde ar apuca și cât ar putea. Omul cin­stit ar u­ta numai atât cât i-ar fi absolut necesar ca să trăiască, și num«» delft cel cărora le pri* »osește. Del» aceste teorii pesimiste s’a inspirat, probabil, justiția, a­­r fisnci câi­d pentru acelaș fapt a stabili? m­ârea categorii și eleje. De pe da, un înalt personaj, din lumea bună și delicat, nu va fi nici cifía­pi învinovățit de furt, ci, în caisul «ei mai rău, de o simplă­­ neglirenga în serviciu“. Vin apoi» îs­­­ ordine »descendentă, nn delica­­detastrarea de fonduri, frâu, delapidarea, escrocheria, pun­­gfișt © și guinana. Mai există și sub kfipătuiri. Dar, niefiind de me­serie nîel boi, nici om de lege, regret că jus? se cunosc. Un fapt rece­nt vine să spri­jine aceste considerațîuni banale și inutile. In paritanieni, un bar­­bat politic cu greutate și-a des­voltat o interpelare cu­ privire la niște „afaceri“ (am început a mă obișnui cu subfinteni­e lin­guistic?!) ele administrației unei înalte instituții de ca­ri­eră. Inter­pelarea a făcut zgomot. Foarte multă lume s’a iritat și s’a ofen­sat. Un înalt personaj din lumea intelectuală a declarat textual că: Chiar dacă acuzațiile aduse, se vor dovedi întemeiate, ele fac mai m­ult rău instituțiunii care trebue sâ rămână sfântă tuturor. Va­ să­ zică, în umbra unei înalte instituții „care trebue să rămână sfântă tuturor“, sunt per­misa neglijentele și „afacerile“ (ca să zicem numai atât). Și noi care aveam naivitatea să credem că tocmai acolo nu trebue sa­ fie permise! < impunitatea delicvenților e de mai ’nainte asigurată prin cu­vântul Parlamentului. Deci,—a­­vîz amatorilor 1 D. S. N. R. Colaboratoarea noastră discută chestiuni­le în principiu. Ba și cu atât mai puțin direcția ziarului, nu se gândesc a se a­­socia des acuzările aduse în Par­lament era contra unei înalte in­­­­stituții. ©dați cu dic­tatorul Spaniei — va cadans și regele AfCIîSÎ — Mișcă ceva în Spania ! Gene­ralul Primo de Rivera să-și fi făcut oare castele în țara lui — când s’a intitulat dictator salva­tor al Spaniei ? Vom vedea. Deocamdată el strânge armate în Madrid, de frica unei revoluții. In acelaș timp șefii partidelor democrati­ce spaniole, se adună la Paris pentru a examina situația. Un leader republican spaniol, a re­zumat o, cam astfel: —Când regimul de dictatură militară va fi luat sfârșit în fața saltului d­emocratic, pe care el însuși l-a provocat, nu va fi posi­bil part­delor cari a­u guvernat cu regele, să revină la putere. Cum de altă parte, regele nu va putea improviza un pariul capabil să guve­neze—nu-i va rămânea decât soluția abdicărei. Opinia publică spaniolă este îngrijată de dificultățile pe care Spania le întâlnește în Maroc— unde a am­enința un adevărat dezastu. Luând puterea, Rivera s’a a­­rătat forte, a rafut repede so­cotelile în Maroc. Au trecut 9 luni și nimic nu s’a făcut. De bună samă că aceasta nu poate con­tibui la înălțarea­­ prestigiu­­lui, nici a autorității lui—și prin repercusiune, nici acele ale re­gelui. -------onxxoo — Otifiln pagina 4 știri UltimKle Fuziunea o murit = înainte de © trăi De oameni încercată» și de oameni îngropați Plăpândă, a­­ răit cât trăește o roză înecată de spini , — mai puțin, ca o dimineață. Fuziunea avea să fie rodul unei contopiri de suflete. A fost iară un artificiu ereiat din di­plomație, ceva interese politice și foarte multe ambițiuni perso­nale. Ideia care a prezidat la gătirea fuzimei a fost și pre­este clară. Cele două puternice partide din ț ură, aveau și eu î­ncă tos in­­teresul de a opune forța lor co­mună, și îngemănată, tiraniei li­berale. Era deci o stare de spirit, care împingea la fuziune.. Prin­cipiile au fost derivate abea după ce șefii s’au pus de acord, sentimental.. Din nefericire, unii și alți, se pândeau, dar naționalii, și țără­niștii In intimitatea lor, nutreau speranța că vor putea să impună supremația lor, noului partid fu­zional. Chestia de persoane, fără să fie pronunțate, și fără să fie mărturisite, sublinia întreaga ac­țiune. Principiile erau doar motive, în umbră se profilau persoanele. Partidul național, să vorbim de șefii lui, nu putea consimți la o fuziune, care cu vreme­a ar fi putut reduce, nu numai autoritatea în noul partid, dar și influenta lor propria lui provincie. Tot așa și țărăniștii. Și unii și alții vorbeau de principii dar credeau oamenii. Deși în multe privinți, asemă­nători, este id­us un distinguo pentru partidul național. Partidul național, regionalist, exploatează o situație priveti­­giată. El continuă a conduce o pro­vincie, ca un conglomerat, în care părțile componente, sunt amorfe, și amortizate. Diferențierea din­tre clase și interese au putut-o evita, atâta timp cât, puteau l­upta cu perfid­ul unei legiuni. Din ziua însă când ar fi trecut gra­nițele propriei provinci și când trecerea peste Carpați, ar fost ușurată—pentru unii și pen­­­­tru alții, diferențierea și crista­­lizarea politică, pe care partidul național a putut o evita până acum— ar fi impus soluționarea unui proces politic inevitabil. Partidul țărănesc, prin exponenții lui, sau acei cari ar fi repre­zentat in noul partid aceste prin­cipii, ar fi câștigat pe țăranii partidului national, ai cărui șefi­­ autentici ar fi trebuit să se mul­­ț­­um­ească numai cu orășenii­.— 4 Pentru șefii actuali ai partidului­­ național, ar fi fost o perdere simțitoare. Ei nu pulsau dar, dori fuziune.1 în mod sincer. Vorbind­ mereu de principii, și nu­mai de eie, naționalii, de fapt ocro­teau oamenii din dosul lor. Țărăniștii, insistând­­ asupra persoanelor, pregăteau [de_] fapt garanții principiilor, in cât, dacă după aparente, țărăniștii ar fi acei cari au in­­­­zistat asupra chestiilor personale,­­ de fapt însă naționalii sunt acei­­ cari au creiat din prezența unor­­ anumite persoane, chestie de Pentru țărăniști, chestia Stere nu există, fiindcă d. Stere este de mult membru al partidului. Partidul national a ridicat a­ceastă chestiune, pentru a seăj­a de consecințele invaziei princi­piilor țărăniste în Ardeal. Căci el se teme de fuziune. Nu atât de țărăniști, cât de prin­cipiile lor. Fruntașii ardeleni, dacă nu dispuneau de chestia­niere, o nu er­au. Atragem atențiunei cetitorilor a­­supra APELULUI pentru subscrierea la Societatea Comunală de Electricitate a orașului Iași—apel publicat in a­­cest număr. HerrioMnfim Pipele președintelui de CensHiu al Franței Dr. Herriot, fostul primar al Lyonului și omul cel , mai ac­tual acum, e dotat cu toate ca­litățile unui gospodar grijuliu, ale unui profesor fără rutină și ale unui om politic cu idei înd­urate și cu o tactică care nu aduce nimic din recuzita mai chiavelicească a vechilor oa­meni de stat. Singurul viciu al conducătoru­lui stângei democrate e doar fumatul. Dacă în politică can­doarea sa e îngerească—în viața de ink­rior o pasiune îl tirani­zează , fumează ca un turc. La ministerul de externe, ca­binetele sale sunt un adevărat serai—de pipe. Dacă până la venirea sa camerile ministerului îngrămădeau în ele numai gra­vitate, maestrie protocolară, li­niște încremenită, astăzi au că­pătat un aer de intimitate de bună­voință prietenoasă și sunt con­tinuu animate de vizitele prie­tenilor personali și politici. Se vorbește în ele deschis, sincer, oricât de tare, se fu­mează abundent și gluma se în­­tretae, prietenoasă, cu domoala fumegare a pipei. Servitorii ministerului de ex­terne n­u mai înțepenesc în ati­tudinea stâlpilor de telegraf și nu-și mai dau osteneală de a nu trece cu vreoo iată peste prescripțiile suveranității d-lui Poincaré. Umanizați, ei se încorporează atmosferei generale de pare că ar fi la ei acasă. Dl. Hermiot le-a impus o sin­gură i­ronie când le-a poruncit: „Să mi îngrijiți cu toată aten­țiunea de cele 4 pipe de pe masa. Servitorii au înțeles de cală slăbiciune de dovadă, în această direcție, președintele consiliului și nu au refuzat deosebita lor solicitudine acestei pasiuni ino­cente a marelui democrat.­­ Tot în legătură cu această pasiune a d-lui Herriot se spune că, cu prilejul întrevederii sale cu dl. Macdonald, acesta și-a pregătit și el o serie de pipe și tolăniți pe iarbă au pus la cale soarta Europei printre ră­­bufnelele tutunului. Premierul britanic, în condes­cendența sa, i-a oferit d-lui Herriot di­n tutunul pe care și-l pregătește singur. . Acesta însă, refuzându-i ia în­mânat un pachet din tutunul său muncitoresc, indicându-i poate și astfel directivele care-i sunt scumpe. — „Merei — Fumez tutun „Caporal". i ,­—ooxxoo­~~ forgă SSI^-îi • '»'1 *#WLZ LIMIIM pggi spiritul altora UN CUNOSCÂT Of? Oh, ce colecție admirabilă de păduchi. Puteți s’o luați, știți nu prea sunt amator. Moartea își alege diferite căi, pentru a rări rândurile oameni­lor. Cea mai dureroasă este a­­cela care răpește pe om din mijlocul fericirei. Să mori bolnav — e aproape natural. Să mori luptând, este glor­os. Să mori în luna de miere, e dramatic până la disperare pen­tru supra­viețuitori. Să te crezi lovit de noroc și moartea să te cuprindă pe ne­așteptata, este de­sgur culmea n­­orocirei și a ghinionului. Cazul pe care vroim să-l po­­vestim, se încadrează în ultimele două ipoteze. ■ * La ambasada austriacă din Paris, servea de foarte mulți ani un ușier, om foarte cum se cade . D. Tiberghin. ,Patru­zeci unu de ani a stat neclintit la po­stul lui. In lumea diplomatică căpătase rang­, ii ce decernase cu drept cuvânt în­tui de decan. Deși foarte ocupat și devotat funeției lui, găsi timp și mijloa­ce să dea fi­tei lui o educar­e aleasă. Desigur fu foarte fericit când acum câtva timp reuși să mărite fata cu un inginer. Norocul nu se opri aci. Un unchiu al ginerelui in­tră pe ne­pot și nepoate la Canton, unde primul avea să ia conducerea marei fabrici pe care o stăpâ­nea unchiul. Perspective strălu­cite se prezentară copiilor ușie­i rutei Tiberghin : avere, glorie și fericire. Invitația fu acceptată și tinerii căsă­oriți luară drumul oceanu­lui. Ajunși la Canion, se nimeri că d. Merlin guvernatorul Indo­­chinei, să sosească acolo întors dintr’un voiaj din Japonia. Evident, prezența înaltului demnitar trebuia­­ sărbătorită de întreaga colonie franceză. La o astfel de solemnitate nu pu­­teau i­esi și tinerii m­osefici cu­rând debarcați în oraș. Director de fabrică, inginerul Daumetz și tânăra lui soție, țineau cu plă­cere să ia parte la banchetul organizat în onoarea guvernato­­rului, la sala frumos decorată, o masă plină de Hori, cuprindea pe comeseni. Veseli și bine dis­puși, priveau prin ferestrele larg deschise—din cauza căldurei — în depărtare spre apele­­ sihastre ale mării. Guvernatorul părea încântat de rezultatul vizitei lui in Tokio. Buna­­ dispoziție cuprinse pe toți comeseni, în împărăția ei. Sticlele de șampanie sunau ca tunurile în zilele de sărbă­toare națională. Toasturi entu­ziaste străbateau inimile și sala. Un chinez mic, pipernicit și rupt, apăru deodată la fereastră. „L’o fi adus curiozitatea,~z­­gândeau comesenii. Deodată zbură ceva din mâna lui—și căzu pe masă, drept în fața guvernatorului. Cineva din apr piere singa . — „O bombă, jos“. D. Merlin, într’o secustorie, se zvârli sub masă. Bomba explodă. Cuțitele, furculițele, bucăți de farturii și pahare, zburau pe sus, sfredelind corpuri de oameni. Cinci comeseni fură omorâți, alții, grav răniți. Morți și tinerii soți Daumetz, cari veniseră să-și facă fericirea, și cari muriră de atentatul pregătit contra guver­natorului cere se ridică teafăr și sănătos de sub masă ! Criminalul dispăru, va trecu prin înot, fluviul. Cine*! mai recunoaște între mi* b­onneie de chinezi ? Dar chiar dacă ar fi fost prins, cu ce ar fi putut compensa durerea bă­trânului ușier, care în ceasul ca­­tastrofei, continua serviciul lui, zâmbind de fericire ori de câte ori se gândea la fericirea co­piilor lui—plecați spre norocul cel mare ? a­­fla doar, din când în când, când măsura cu mintea distanța care-i desparte de norocul lor, și greutatea de a-i vedea împre­ună cu nepoțelul, pe care i aș­tepta. Și când distrel de gândul cu care urmărea neîncetat, în depărtări, norocul copiilor lui —• bătrânul ușier pu­tea un^feláJ ștampila pe vre-o viză de pașaport, telegra­ful aducea știrea morții, marei, unicei sate speranțe. Pentru nenorociri, distanța din­tre China și Paris, se reduce la nimic. Bătrânul Tiberghin din acel ceas, nu mai urmărea cu gândul» decât convoiul trist și înduioșător al acelor plecați spre fericire și glorie, și care-și găsiră moartea, golind o cupă de șampanie ! Dureros sfârșit pentru un om, care n’a trăit decât pentru ai lui! Faust« emoționant«! Cum merg oamenii spre.»tf8parte Cazul tragic al unor tineri însurăței — Narala ghinion al unui om mic -------COXXOÜ— M­asacrul de la bursă Tocite șivinele și-au pus în gând să sfășe bietul leu. A ajuns șu­ra cui, în cușca lui de la Bursa, într’un hal de plâns. Sfâșiat, abea mai are câți­va cărți pe el. Nu va trece mult și va rămânea numai cu oasele. Va fi în complectă lichidare. în- Amețitoarea urcare a devizelor din Capitală, produce din nou panică de piață. Este o com­plectă degringolare a valorilor. Nimeni nu mai știe ce are de plată, cât și cum sa plătească. * Se poate ca Banca Națională să intervină din nou. Și pentru o zi, două, să ridice cursa­ leului* Dar este trai acesta ? Baloanele de oxigen­ nu resta­bilesc nici odată sănătatea bol­navilor tratați­ cu ele. Nici devi­zele Băncii Naționale aruncate, în momentele de derute, nu pot urca valoarea leului. Trebue văzut daca acei cari n­e conduc mai­­ au posibilitatea de a remedia valuta. Dacă mi­să plece. —^OttXXXOQ Declarații!« unui de­putat — Un deputat sosit din Bu­curești, în curent cu cele petre­cute în ultimele două zile în ju­rul fuzi­unei decedate, ni spune : „Partidul național a fost con­vins în ultimul timp de a re­nunța la fuziune. Decisiv a fost pentru șefii partidului—declara­ția ce ți s’a făcut din loc sigur, că fuziunea îî îndepărtează de la puteren. înregistrăm fofccmgfc

Next