Lumea, ianuarie-iunie 1968 (Anul 6, nr. 1-27)
1968-06-13 / nr. 25
pe urmele istoriei Acţiuni de politică externă ale revoluţionarilor paşoptişti 99M.8, i X &Svi. ^ «*W «'S«: -1« ?«!•»Şi! Şi ÎÎB EUTXI LA OpOOra Dan Berindei, secretar ştiinţific al Institutului de Istorie al Academiei Revoluţia burghezo-democratică din Jara Românească, moment de mare importanţă în istoria României, reprezintă începutul unei noi etape în istoria relaţiilor externe ale ţărilor române. în timpul regimului revoluţionar, care s-a menţinut în Ţara Românească timp de peste trei luni, s-au pus unele jaloane ale diplomaţiei moderne româneşti, care, fapt esenţial, nu avea în vedere numai Ţara Românească ci întreg poporul român. Determinată de profunde cauze interne, de întregul proces de dezvoltare a societăţii româneşti, revoluţia burghezodemocratică de la 1848 — operă a poporului român, a luptei sale eroice, desfăşurată de-a lungul veacurilor pentru dreptate socială şi libertate naţională — s-a înscris, ca o parte componentă, în ansamblul mişcărilor revoluţionare care cuprinseseră în acea perioadă întreaga Europă, antrenînd popoarele continentului nostru în iureşul unor puternice lupte de masă cu caracter naţional şi social. Deşi nemărturisit făţiş, unul dintre obiectivele principale ale revoluţiei a fost cucerirea independenţei, în funcţie de acest obiectiv, activitatea politică de natură externă a statului muntean a suferit esenţiale transformări. O însemnătate deosebită a fost acordată problemei apărării deplinei autonomii, dîndu-se acesteia — pe cît se putea — un sens apropiat de cel al independenţei. în proclamaţia de la Islaz, chiar în cel dintîi aliniat, se enunţa principiul că poporul român „îşi cunoaşte dreptul său de suveran". Tot în proclamaţie se făceau precizări privind poziţia Ţării Româneşti faţă de Imperiul Otoman, subliniindu-se „independenţa sa administrativă şi legislativă pe temeiul tratatelor lui Mircea şi Vlad V şi neamestec al nici unei puteri din afară în cele din întru ale sale“. Dacă revoluţia n-ar fi fost reprimată, este cert că tendinţa spre independenţă s-ar fi accentuat. De altfel, la 13 iunie 1848, în calitatea sa de „ministru al treburilor din afară", Nicolae Bălcescu comunica în mod oficial consulilor străini cele ce se petrecuseră, amintindu-le, totodată, de „dreptul de administraţie externă independentă" al Ţării Româneşti. Mai tîrziu, în articolul Drepturile românilor către Înalta Poartă, Bălcescu scria: „Să nu uităm că sîntem datori a apăra naţionalitatea şi drepturile noastre, de vom fi nevoiţi, chiar vărsînd sîngele nostru". La rîndul său, Florian Aaron, definind linia politică pe care o urmau revoluţionarii munteni, scria : „Administraţia naţională din lăuntru a ţării, după cum o cuprind tratatele, nu va mai fi o vorbă goală. Noi sîntem emancipaţi şi ne vom bucura de aci înainte de toate drepturile de care sîntem vrednici". Aceleaşi poziţii, de susţinere a poziţiei internaţionale dorite de revoluţionarii din Ţara Românească, au fost exprimate în „Gazeta de Transilvania“. Dacă obţinerea independenţei era încă o problemă a viitorului, în schimb pregătirea acestui eveniment istoric, prin ferma apărare a autonomiei, intra în vederile şi în posibilităţile imediate ale revoluţionarilor. Măsurile adoptate de Guvernul provizoriu au indicat, încă de la fotografiile de mai sus , Nicolae Bălcescu (reproducere după portretul lui Gh. N. Tattarescu — 1851) ; C. A. Rosetti. Membrii guvernului revoluţionar provizoriu constituit la Islaz: Ion Eliade Rădulescu (stingă sus); Ştefan Golescu (dreapta sus); preotul Radu Şapcă (în mijloc); maiorul Christian Tell (stingă jos); căpitanul Nicolae Pleşoianu (dreapta jos) la începutul revoluţiei, că acesta înţelegea să traducă în practică principiile formulate în proclamaţia de la Islaz privind stricta autonomie a ţării. Proclamarea programului constituţional, desfiinţarea în fapt a dreptului de învestire al Porţii şi exercitarea directă a puterii de stat de către Guvern, instituirea steagului naţional — simbol al suveranităţii — au fost manifestări făţişe în sensul menţionat. în acţiunile de politică externă, ca şi în declaraţiile oficiale ale revoluţionarilor munteni, se remarcă, în timpul evenimentelor de la 1848, o aparentă lipsă de preciziune în problema autonomiei şi în aceea a independenţei. De fapt, absenţa unei linii de demarcaţie clare între cele două noţiuni reflecta îndeosebi necesitatea de a nu provoca o intervenţie a contrarevoluţiei europene — în condiţiile înconjurării Principatelor de trei imperii absolutiste — prin proclamarea făţişă a independenţei. Era evident că se avea în vedere evitarea unei asemenea intervenţii, în condiţiile cv'-di. 20