Lumea, ianuarie-iunie 1968 (Anul 6, nr. 1-27)

1968-06-13 / nr. 25

pe urmele istoriei Acţiuni de politică externă ale revoluţionarilor paşoptişti 99M.8, i X &Svi. ^ «*W «'S«: -1« ?«!•»­Şi! Şi ÎÎB EUTXI LA OpOOra Dan Berindei, secretar ştiinţific al Institutului de Istorie al Academiei Revoluţia burghezo-democratică din Jara Românească, moment de mare importanţă în istoria României, repre­zintă începutul unei noi etape în isto­ria relaţiilor externe ale ţărilor româ­ne. în timpul regimului revoluţionar, care s-a menţinut în Ţara Românească timp de peste trei luni, s-au pus unele jaloane ale diplomaţiei moderne româ­neşti, care, fapt esenţial, nu avea în vedere numai Ţara Românească ci întreg poporul român. Determinată de profunde cauze inter­­ne, de întregul proces de dezvoltare a societăţii româneşti, revoluţia burghezo­­democratică de la 1848 — operă a po­porului român, a luptei sale eroice, des­făşurată de-a lungul veacurilor pentru dreptate socială şi libertate naţională — s-a înscris, ca o parte componentă, în ansamblul mişcărilor revoluţionare care cuprinseseră în acea perioadă întreaga Europă, antrenînd popoarele continentu­lui nostru în iureşul unor puternice lupte de masă cu caracter naţional şi social. Deşi nemărturisit făţiş, unul dintre o­­biectivele principale ale revoluţiei a fost cucerirea independenţei, în funcţie de acest obiectiv, activitatea politică de natură externă a statului muntean a suferit esenţiale transformări. O în­semnătate deosebită a fost acordată problemei apărării deplinei autonomii, dîndu-se acesteia — pe cît se putea — un sens apropiat de cel al independen­ţei. în proclamaţia de la Islaz, chiar în cel dintîi aliniat, se enunţa principiul că poporul român „îşi cunoaşte drep­tul său de suveran". Tot în proclama­ţie se făceau precizări privind poziţia Ţării Româneşti faţă de Imperiul Oto­man, subliniindu-se „independenţa sa administrativă şi legislativă pe temeiul tratatelor lui Mircea şi Vlad V şi nea­mestec al nici unei puteri din afară în cele din întru ale sale“. Dacă revoluţia n-ar fi fost reprimată, este cert că tendinţa spre independenţă s-ar fi accentuat. De altfel, la 13 iunie 1848, în calitatea sa de „ministru al treburilor din afară", Nicolae Bălcescu comunica în mod oficial consulilor stră­ini cele ce se petrecuseră, amintindu-le, totodată, de „dreptul de administraţie externă independentă" al Ţării Româ­neşti. Mai tîrziu, în articolul Drepturile românilor către Înalta Poartă, Bălcescu scria: „Să nu uităm că sîntem datori a a­­păra naţionalitatea şi drepturile noastre, de vom fi nevoiţi, chiar vărsînd sîngele nostru". La rîndul său, Florian Aaron, definind linia politică pe care o urmau revolu­ţionarii munteni, scria : „Administraţia naţională din lăuntru a ţării, după cum o cuprind tratatele, nu va mai fi o vorbă goală. Noi sîntem emancipaţi şi ne vom bucura de aci înainte de toate dreptu­rile de care sîntem vrednici". Aceleaşi poziţii, de susţinere a poziţiei interna­ţionale dorite de revoluţionarii din Ţara Românească, au fost exprimate în „Gazeta de Transilvania“. Dacă obţinerea independenţei era încă o problemă a viitorului, în schimb pregătirea acestui eveniment istoric, prin ferma apărare a autonomiei, intra în vederile şi în posibilităţile imediate ale revoluţionarilor. Măsurile adoptate de Guvernul provizoriu au indicat, încă de la fotografiile de mai sus , Nicolae Bălcescu (reproducere după portretul lui Gh. N. Tattarescu — 1851) ; C. A. Rosetti. Membrii guvernului revoluţionar provizoriu constituit la Islaz: Ion Eliade Rădulescu (stingă sus); Şte­fan Golescu (dreapta sus); preotul Radu Şapcă (în mijloc); maiorul Ch­ristian Tell (stingă jos); căpita­nul Nicolae Pleşoianu (dreapta jos) la începutul revoluţiei, că acesta înţe­legea să traducă în practică principiile formulate în proclamaţia de la Islaz privind stricta autonomie a ţării. Pro­clamarea programului constituţional, desfiinţarea în fapt a dreptului de în­vestire al Porţii şi exercitarea directă a puterii de stat de către Guvern, in­stituirea steagului naţional — simbol al suveranităţii — au fost manifestări fă­ţişe în sensul menţionat. în acţiunile de politică externă, ca şi în declaraţiile oficiale ale revoluţiona­rilor munteni, se remarcă, în timpul evenimentelor de la 1848, o aparentă lipsă de preciziune în problema auto­nomiei şi în aceea a independenţei. De fapt, absenţa unei linii de demarcaţie clare între cele două noţiuni reflecta îndeosebi necesitatea de a nu provoca o intervenţie a contrarevoluţiei europene — în condiţiile înconjurării Principate­lor de trei imperii absolutiste — prin proclamarea făţişă a independenţei. Era evident că se avea în vedere evitarea unei asemenea intervenţii, în condiţiile cv'-di. 20

Next