Lumina Satelor, 1923 (Anul 1, nr. 1-52)

1922-01-02 / nr. 1

Nr. 1 LUMINA SATEUOR Pag. 3;1 nu poate face ţară caldă, dacă nu-1 ajută toată lumea. Incunjurat de câţiva oameni cari prin faptele lor i-au stricat şi faima lui, in luptă cu leul scăzut, cu comunicaţia şi transpor­turile , şchiopătând, cu seceta în ţară şi răul de afară, n’a prea putut face mult. Acum a fost chemat la cârmă dom­nul Take Ionescu. Fusese tovarăş cu dl general, dar nu s’au mai putut înţelege şi s’a desfăcut ca să­­ ia moştenirea. A strâns în jur de sine oameni mai puţin cunos­cuţi, zice-se: unii pricepuţi, alţii mai neîn­demânatici. Acum ii rămâne să câştige pe partea sa pe deputaţii, cari au sprijinit pe gene­ralul Averescu, ori să dobândească aju­torul partidelor, cari erau în opoziţie. Aceşti din urmă se apropie tot mai mult de­olaltă, ca la nevoie sa se poată împotrivi parti­dului liberal, care ar vrea singur să pună mâna pe putere. La deschiderea sfatului ţării, in 17 Ianuarie se va vedea dacă a izbutit. Dacă nu, alţii îi râvnesc locul. Deo­camdată guvernul Take lonescu ne-a adus un bine: pacea şi liniştea care ne trebuia pentru a putea prăznui în tihnă Naşterea Domnului. Unii ţin că nici nu­­a­c­­cepta dl Take lonescu ziua hotărâtoare, ci va pieca mai naiv.­­‘* Dar poate să se mai amâne deschiderea sfatului ţării încă cu vre-o 12 zile, şi atunci prăznuim netulbu­raţi şi Botezul Domnului şi apoi vom vedea cum se limpezeşte lucrul. în aceiaşî vreme se osteneşte vestitul profesor dl Nicolae Iorga să strângă prin bună înţelegere pe toţi oamenii de treabă şi pricepuţi într’un guvern de concentrare, (împreună lucrare) din toate partidele. Retrăgându se dl Take Ionescu, ori alăturându-se şi ei la încercarea dlui Iorga, acest guvern ar fi să treacă legea pentru dări, legea pentru alegeri, să voteze bu­getul ţârii şi apoi să facă alegeri noui pentru sfatul ţării. Această adunare nouă a deputaţilor şi senatorilor, ieşită din vo­inţa liberă a obştei, ar aşeza apoi statul pe temelii noui şi trainice, aşa cum le cere ţara întregită. Pentru a scoate ţara din încurcăturile mari şi multe, in cari a aruncat-o răsboiul şi pe cari le-au sporit uneori şi cei de la cârmă, se cere cu adevărat munca price­pută a tuturora. Munca împreunată a celor mai înţelepţi, mai buni, mai vrednici şi mai de omenie trebueşte acum, ca să putem urni ca­rul ţării pe drumul drept ce duce la înălţare. „Să începem de la început“... — O întâmplare cu tâlc. — Sosise şi la noi în sat revo­luţia din toamna anului 1918. Ea intră în satul nostru cu mare zgomot şi cu mari şi neaşteptate schimbări. Intro clipeala matura slujbaşii satului, goli magazinele notariului şi fugari jandarmeria. Poporul îşi răzbună fara vărsare de sânge nedreptăţile suferite. Dar după ce trecu ca o vijelie de vară această răzbunare, urmară şi se făcură stări tot mai îngrijo­rătoare în sat. O poftă sălbatică de a jaf­ui şi a sparge începu a cuprinde ca o beţie pe oameni. Zi de zi se făceau tot mai întu­necate şi bolnave stările din sat şi ceas de ceas par’că ne apro­piam de noaptea şi iadul anar­hiei. In faţa acestei primejdii în­demnai pe cei mai buni sa strângă pe oameni laolaltă şi să se sfătu­iască a face ceva rânduiala în sat. Oamenii se strânseră la şcoala şi trimiseră o deputăţie la mine cu vorbele şi chemarea: „Părinte, Dta eşti singur pe care Dumne­zeu te-a lăsat în slujbă. Vino şi ne ia rânduiala şi lumină, căci lu­crurile merg rău“. Am plecat cu ei. Şcoala era plină. Câţiva din foştii militari veniseră înarmaţi şi cercau să facă loc şi rânduiala prin şcoală. Pe mine mă aştepta sus pe ca­tedra o masă cu hârtie, cerneală şi peană. Mă aştepta o grea che­mare : trebuia să facem orândueli şi legi nouă cari „să aducă drep­tatea în sat“. M’am aşezat la locul meu, s’a făcut tăcere în şcoală şi am în­ceput a vorbi poporului despre vremurile schimbate şi despre li­bertatea de a ne putea orândui noi afacerile noastre şi năcazurile noastre din sat. Abia am sfârşit vorba şi iată — par’că-l văd şi acum — se ri­dică unul din fruntaşii bisericii şi ai satului şi zice cu glas înalt: „No părinte, acuma să începem de la început. Să aducem lege că cine va mai sudui deacum îna­inte pe Dumnezeu, să-l băgăm în­dată la temniţă“. Propunerea poporeanului meu a fost primită cu însufleţire şi ea a fost scrisă pe hârtia de pe masă ca cel dintâi articol cu care se începeau legile şi orânduelile cele nouă din satul nostru... ♦ De atunci au trecut ani de zile. Vremea a spart de mult „sfa­turile“, „gărzile“ şi „legile“ noa­stre de la şcoală. Şi totuşi cu drag mă gândesc şi azi la şedinţa din şcoala noastră. Mai ales nu pot uita nici azi pe poporeanul meu Mihai, care spunea cu tărie că „trebue să începem de la început“... M’am gândit mult la vorbele lui şi azi îmi dau seama că el a spus un mare adevăr.­­ El voia să spună că în te­melia nouei rândueli din sat trebue pusă teama de Dumnezeu şi as­cultarea de Dumnezeu. El stăruia cu tot sufletul lui să începem dela acest „început“, dela credinţa şi iubirea lui Dumnezeu, căci bine ştia că fără acest „început“ nu se va putea face nimica bun şi sta­tornic. Adevărul pe care l-a spus po­poreanul meu şi pe care l-a pus în cel dintâi „articol de lege“ din satul nostru în vremea revoluţiei, ar trebui ascultat şi azi. El spune tuturor că numai pe temelia iubirii şi ascultam de Dumnezeu şi poruncile ce poate zi ai ceva statornic. De acest adevăr, de acest „în­ceput“ ar trebui să ţinem seamă şi la clădirea României Mari, căci prea ne-au copleşit păcatele şi re­lele din toate părţile. Părintele Trifa. nune de Crain înţelept, într’o ţară mică, mică şi nebăgată în seamă până atunci. Iar Craiul cel tiner, cum s’a suit pe tron a strâns poporul şi le-a cuvântat cam aşa: — Oameni buni, să ştiţi că de azi încolo eu sunt Tatăl vostru, şi voi sunteţi f­ii mei şi mi arde la inimă să Vă văd fe­riciţi. Am chibzuit să-mi aleg dintre voi o seamă de sfetnici, cari în casa şi în fa­milia lor sunt buni chivernisitori, sunt har­nici şi de omenie. La­olaltă vom priveghia şi vom rândui treburile obşteşti. Voiu rân­­dui la sate şi in oraşe oameni pricepuţi şi cu tragere de inimă la şcoală şi la bi­serică, ca să nu mai fie prost şi leneş şi mişel în ţara mea. Tot omul însă să chi­tească de ce trăeşte în lume şi să văd spor de bine pe urma fiecăruia. Lăsaţi cântecele şi petrecerile pe seama paserilor din aer. Mândriile şi podoabele pe seama florilor din livadă, iar voi uitaţi-vă la câmp şi la plante, la soare şi la vreme, cari toate îşi au rostul lor, şi nu trândăvesc şi nu stau fără rânduială. Somnul şi odihna le vom avea când vom închide pe veci ochii, dar cât timp trăim, să muncim, să fim treji, cu rândueală şi râvnă spre cele bune. Vă asigur că toţi veţi trăi mulţămiţi urmând poveţele mele. Care nu vă cer, temniţe nu durez, slujbaşi leneşi şi specu­lanţi nu ţin. Fiecare să se ţie de lefteria, care-i aduce mulţămire şi ţării înaintare şi cinste. Pentru orice pricini dintre voi, por­ţile mele sunt veşnic deschise şi cel drept şi harnic nu va trăi ruşinat. Şi auzind poporul, s’a bucurat de gândurile cele bune ale Craiului şi a răs­puns dintr’un suflet: — Să trăieşti, Măria Ta, să ne povă­­ţueşti părinteşte şi noi Te vom urma. Şi s’au împrăştiat toţi pe la casele lor şi punând la inimă cuvintele Craiului, au început a doua zi vieaţa cea nouă. Unii la câmp, alţii la lefterii, in sate, la oraşe, peste tot locul. Şi s’au închis cârciumele şi conacele de sfătoşi şi de leneşi. Şi fiecare putea arăta în toată seara isprava muncii sale din zi. Dar Craiul cu sfetnicii să­i plănuiau şi alergau dela o margine la alta a ţării. Şi brazdă lângă brazdă se aşternea lucrul lor şi binele speria, văzând cu ochii. Iar bunăstarea pornia de la familie şi aici domiia încrederea şi hărnicia şi toată buna chivernisire în toate ale vieţii. Zilele de muncă se munceau şi în serbători era răpaus şi întărire sufletească. Dar cei ce munceau cu mintea, nu dormiau nici noaptea, ca să ştie ceilalţi de ce să se apuce dimineaţa. Şi a început lumea să se deprindă cu munca şi cu chib­zuiala bună la toate şi n’a fost plan bun care să rămâe sterp şi străin de înfăp­tuire, ci toate e­rau luminate ca la facerea lumii. Şi se făliau locuitorii cu Craiul lor iubit şi n’ar fi dat ţara lor mică pe cea mai mare şi mai vestită ţară din lume. Şi a venit vremea că a murit vecinul Craiu dela apus şi au plecat fruntaşii ţării vecine şi au rugat pe Craiul cel bun să întindă oblăduirea sa şi peste dânşii. Şi s’au legat cu jurământ de credinţă să fie şi ei ca supuşii săi, iar aceştia au primit bucuros să le fie tovarăşi.

Next