Lumina Satelor, 1923 (Anul 1, nr. 1-52)

1922-05-14 / nr. 18

Nr. 18 LUMINA SATELOR Pag. 3 PENTRU SUFLET. — La Dumineca Samarinencii: despre setea sufletului. — Evanghelia de Duminecă (Ioan cap 4 verset 3—43) ne spune, că Isus plecase cu învăţăceii Lui peste Samaria în Galileia. In carea lor se opriră de popas la fântâna lui Iacob. Isus trimise pe învăţăcei «în cetate să cumpere hrană», iar El, ostenit fiind de călătorie, se așeză lângă fântână. Atunci «A venit o femeie din Samaria să ia apă. Zis-au ei Isus: dă-mi să beau. Deci au zis lui femeia Samarineancă: cum tu Iudeu fiind, ceri apă dela mine, femeie Samarineancă fiind eu? (Samarinenii trăiau în mare dujmănie cu iudeii). Răspuns au Isus şi i-au zis ei: de ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi cine este cel ce zice ţie: dă-mi să beau, tu ai fi cerut dela dânsul şi Ţi-ar fi dat apă vie. Zis-au lui femeia: Doamne nici vadră nu ai şi fântâna este adâncă, de unde dar ai apa cea vie? Răspuns-au Isus şi i’au zis ei: tot cel ce va bea din apa aceasta va înseta iarăşi. Iar cel ce va bea din apa, care eu voi da lui, nu va înseta în veac; ci apa, care eu voi da lui se va face întrânsul izvor de apă curgătoare întru viaţă veşnică. Zis-au cătră dânsul femeia: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai înseteze... Iată o parte din vorbirea lui Isus cu Samarineanca. Această frumoasă vorbire este plină de învăţătură pentru noi. Sama­rineanca venise la fântână după apa ce eşia din adâncimile pământului, iar Hristos vorbia de apa ceriului şi a sufletului. Ace­ste doua feluri de ape le avem şi noi azi. Trebuinţele noastre cele trecătoare: hrana, îmbrăcămintea, averea, banii sunt apa cea trecătoare a Samarinencii, iar apa de care vorbia Hristos este apa cea vie şi hrana sufletului nostru.­ Să luăm aminte ! Şi su­fletul îşi are setea lui şi apa lui. Această, sete a sufletului nostru a cântat-o aşa de frumos psalmistul David: «Insetat-au de tine sufletul meu, de câte ori trupul meu» rătăci­a din pământ pustiu, neumblat şi fără de apă* (psalm. 62, 2, 3). tTins-am cătră tine mânile mele, sufletul meu ca nişte pământ fără de apă Ţie» (psalm 142,6). Sufletul nostru însetează după apa credinţii, după apa darului, după Dumne­zeu. «In ce chip doreşte cerbul spre izvoa­rele apelor, aşa doreşte sufletul meu spre tine Dumnezeule» (psalm 41, 1). Creştinei Simţeşti tu această sete a sufletului tău? Dacă o simţeşti iată îţi poţi adăpa sufletul în sute de feliuri din sute de­ izvoare şi fântâni. De câte ori împreuni mânile în semnul crucii şi cazi un genunchi să te rogi — iată ţi se deschide un izvor pentru sufletul tău. De câte ori deschizi Biblia să ceteşti în ea — iată ai o fân­tână cu apă­ vie şi cu adâncimi pe cari tu poate nici nu le bănueşti. In Psaltire gă­seşti oricând apă de tămăduire pentru toate durerile sufletului tău, iar in Bise­rică preotul iţi picură neîncetat ploaia în­văţăturii peste pământul încetat al sufle­tului tău. Nimenea nu va avea deci răspuns, că n’a avut apă pentru setea sufletului său. «De însetează cineva să vie la mine şi să bea» a zis Hristos (Ioan 7, 37). Aşa zice Domnul «Cei însetaţi veniţi la ape... veniţi şi cumpăraţi fără de argint şi fără preţ» (Isaia 55, 1). Dar băgaţi de seamă, nu toţi sim­ţesc setea sufletului şi nu toţi aleargă la apele Scripturii. Sunt unii cari simţesc sete numai după averi şi bani şi strâng ape şi bălţi de bogăţii, de păcate şi plăceri tre­cătoare. Creştine! Cercetează te, nu cumva pământul sufletului tău este înţelenit şi uscat, nu cumva este secetă cumplită in pământul sufletului tău — şi tu n’alergi la ape? Nu cumva rătăceşti în pământul pustiu şi fără de apă al păcatelor? Intoarce-te degrab la apa cea vie a cre­dinţii­, a darului, a lui Hristos şi atunci «Domnul va sătura sufletul tău în secetă şi va întări oasele tale şi vei fi ca o gră­dină adăpată şi ca un izvor căruia nu-i scade apa» (Isaia 58, 11). Să mai învăţăm apoi ceva din evan­ghelia de Duminecă. «Apa cea vie» trebue să ne schimbe şi pe noi cu totul aşa pre­cum a schimbat pe Samarineanca la fântâna lui Iacob şi din femeie păcătoasă a făcut-o apostol care vestia pe Hristos. Pomul vieţii noastre numai atunci soarbe cu vrednicie ploaia darului de sus, când arată şi roade de fapte bune, precum a zis psalmistul: „Şi va fi — bărbatul cel înţelept — ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, carele rodul său va da în vremea sa» (ps. 1, 3). Să ne rugăm cu cântarea bisericii de Duminecă: «Sufletul meu Doamne cel în­ţelenit în fărădelegi şi păcate, adapă-l cu curgerile darului şi arată-l roditor de fapte bune» (Icosul) I. Tâlcuitor. Pilde bătrâneşti pentru zilele noastre. (Scrisă acum o sută de ani de Alexandru Donici). Racu, broasca şi o ştiucă Intr’o zi s’au apucat De pe mal în iaz să ducă Un sac cu grâu încărcat, Şi la el toţi se înhamă: Trag, întind, — dar iau de samă Că sacul stă neclintit, Căci se trăgea neunit. Racul îndărăt se da, Broasca tot în sus sălta Ştiuca straşnic se izbea, Dar nimic nu isprăvea. Nu ştiu cine-i vinovat. Insă pe cât am aflat, Sacul în iaz n’a fost tras, Ci tot pe loc a rămas. Aşa-i şi la omenire, Când în ţară nu-i unire. Nici o treabă nu se face Cu izbândă şi cu pace. Guvernul desminte zvonurile min­cinoase pe cari le răspândesc unii min­cinoşi şi fricoşi că Ruşii atacă la Nistru şi am fi în preajma unui răsboiu. La toate hotarele este linişte, dar s’au luat măsurile de lipsă mai ales la Nistru făţă de hoar­dele şi bandele bolşevicilor flămânzi. Sfintele scripturi despre beutură şi beţie: Ale cui sunt vaietele? Ale cui gâlcevele? Ale cui năcazurile şi sfezile? Ale cui zdrobirea în zadar şi ochii urdu­­roşi? Au nu a celor cari zăbovesc la vin şi pândesc unde se fac ospeţe? Nu vă îm­bătaţi cu vin (şi cu vinars)... că de vei da ochii tăi spre păhare... te vei tăvăli ca cel mușcat de șarpe*... (Pildele lui Solo­mon cap. 23 verset 28—31). Joc înaintea unei biserici. — Din joc Dumnezeu face îngropăciune. — S’a întâmplat lucrul acesta în o co­mună de lângă Baia de Criş. A fost aşa că în Linia de Paşti după amiazi creştinii satului în joc de vecernie au făcut joc şi pentru joc n’au aflat alt loc mai potrivit decât chiar cel din c­ uşa sfintei biserici. Cel care a văzu­t acest lucru ne spune că era o privelişte cu adevărat păgânească să vezi pe oameni cum beau, jucau şi chiuiau înaintea casei Domnului. Un bătrân şedea şi suspina lângă uşa bisericii. Zicea că «stă de strajă» să nu intre «păgânii în casa lui Dumnezeu». Un alt bătrân spunea cu lacrimi în ochi,că «mai demult erau alte datini şi alţi oameni»... «Ăştia, domnişorule, se vor băga azi-mâne şi în biserică să joace»... Păgâneasca purtare n’a putut rămânea fără pedeapsă. Dimineaţa, un tânăr, care aranjase jocul, era mort. A murit noaptea cu moarte năpraznică (gută) şi fără de veste. A treia zi în locul jocului era slujbă de îngropăciune. Iată o întâmplare prin care Dumnezeu a arătat lămurit că «nu mai poate suferi fărădelegile oamenilor». Să fie de învă­ţătură şi altora pentru că prea in multe lo­curi oamenii au sărit aşa pe nebunie în chefuri şi jocuri fără de sfârşit. Vremurile ce le trăim nu sunt pentru jocuri şi beţii, iar dacă noi le trăim aşa suntem în chipul Istanlienilor din Biblie­ cari în calea lor prin pustie «s’au sculat să joace în jurul viţelului de aur» — în vreme ce sus pe muntele Sinai­tuna şi fulgera. In pustie de năcazuri suntem şi noi de ani de zile şi din toate părţile s’aud tunete şi fulgere de primejdii şi furtuni. Să ne întoarcem cu rugăciuni şi pur­tări bune cătră Dumnezeu — altcum în­zadar aşteptăm şi suspinăm după vremuri mai bune. i G­ospodarie. $$1 Maiu pentru stupari. Aceasta-i luna foilor şi a mierii. Scoatem materialul ce a ţinut de cald peste iarnă. Dacă stupii, pe cari în luna trecută i-am ajutat cu puiet, nu­­înaintează nici acum, nu-i mai ajutăm şi nu ne mai slă­bim stupii buni, căci de vină e matca. Pe aceasta o înlocuim acum sau mai târziu. Dacă ţinem să ne înmulţim numărul stupilor, nu lărgim cuibul prea tare şi vom av­ea roi din vreme. — Roii cu cât sunt mai timpurii, cu atât sunt mai de preţ. Sunt mai buni roii naturali, dar de multe ori suntem nevoiţi să facem şi roi măestriţi (artificiali). Pe aceştia să­­ facem numai după înfloritul acaţilor, ca stupii să poată folosi această înflorire pentru miere. Roi artificiali facem numai din stupii buni şi-i de preferit să facem un roiu din doi stupi buni. Vom avea astfel şi stupi buni şi miere de prisos. Cel mai simplu metod de a face roiu artificial e următorul: Scoatem toate ramele din stup. Rama cu matca şi una cu miere le punem înapoi. Restul coşniţei îl umplem cu rame cu faguri goli, artificiali sau cu începuturi de faguri. — Celelalte rame scoase din stupul roit le aşezăm în altă coşniţă şi pe aceasta o ducem la un foc nou în stupină şi în 2—3 zile, fiindcă stupul îşi perde toate albinele călătoare, dăm stupului apă în coşniţă. Lucrarea aceasta se face în zi frumoasă între 9 şi 12 ore.

Next