Lumina Satelor, 1946 (Anul 25, nr. 1-52)

1946-01-06 / nr. 1-2

Pag. 2 In o carte veche am găsit ur­mătoarea povestire ziditoare : In­­tr’un sat din apropierea unei capi­tale trăia odată un ţăran cu frica lui Dumnezeu, dară sărac lipit pă­mântului. Năcazurile vieţii îl po­­vârniseră, iară familia grea l-a si­lit să facă împrumuturi, pe cari n’a mai fost în stare să le plătească. Credinţa lui însă a fost aşa de tare încât năcazurile vieţii nu l-au putut îndepărta de Dumnezeu. In clipe de amărăciune sufletească zi­cea :­­Până când, Doamne, mă vei tot uita ? Până când vei întoarce dela mine faţa Ta ? Până când voiu grămădi gânduri in sufletul meu şi dureri în inima mea, ziua şi noap­tea?“ (Ps. 12, 1, 2). Când creditorii s'au hotărât, să-i vânză căsuţa, s’a dus de mai multe ori la ei şi cu ochi înlăcri­maţi l-a rugat să-l mai aştepte şi să nu-i arunce pe drumuri în miez de iarnă familia numă­roasă. Deşi creditorii n’au voit sâ-l mai aş­tepte şi ştia şi ziua în care va fi aruncat cu toată familia sa în pră­pastia cumplitei desnădăjduirii, el totuşi a crezut că Domnul nul va părăsi. Cu cât primejdia era mai mare cu atât speria nădejdea lui în ajutorul Tatălui ceresc. Intr'un amurg, când toţi ai casei erau cu inima sdrobită, au­zind dangătul clopotului care chema poporul la rugăciune au înghenun­­chiat şi au cântat cu glas pătrun­zător: .Doamne al puterilor, şi cu noi căci pe altul afară de tine a­­jutor intru năcazuri nu avem, Doamne al puterilor milueşte-ne pe noi“. Când terminară cântarea, un corb îmblânzit de bunicul său, prie­tin vechiu al casei, care in timpul iernii adeseori venia la ei pentru adăpost, atinge cu aripa lui fe­reastra casei. Ţăranul deschizând fereastra corbul a sburat în casă cu un inel de briliant, de mare preţ în cioc. Văzând inelul toţi ai casei s’au bucurat. II vom vinde, zice ţă­ranul şi vom scăpa de sărăcie. Voiu plăti toate împrumuturile şi vom trăi o viaţă liniştită, mulţumitoare. Dară resgândindu se tot el zice : dacă l-aş vinde n’aş mai fi om cinstit. Dumnezeu a rântuit ca luminator şi povăţuitor al meu pe preotul slujitor al altarului Dom­nului, pe el îl voiu întreba ce să fac cu acest inel. Când i-a arătat inelul, preotul cercetându-1 a văzut pe el coroana ţării sale şi sub ea gravat numele Regelui. Regele îl pierduse la o vâ­nătoare. Preotul i-a dat inelul Re­gelui care s’a bucurat nespus de mult. Regele a dăruit ţăranului cin­stit aur mult din care şi-a plătit şi imprumuturile. I-a zidit o casă drăguţă şi i-a dat şi patru vaci frumoase. Ţăranul recunoscător a pus la intrarea casei o tablă pe care a zugrăvit un corb cu inel în cioc şi de­desubt a scris următoarele cu­vinte : Dumnezeu nu părăseşte nici­odată pe cei ce nădăjduiesc în El. Fraţii mei, această istorioară mişcătoare ne­ arată marele folos al credinţii tari în purtarea de grijă a Domnului şi răsplata cinstei omeneşti. Sărăcia în care s’a sbătut acest om credincios cu toată familia lui, nu i-a clătit credinţa. Atunci, când bătea rugător la uşa creditorilor săi şi ei refuzau să-i împlinească cererea dreaptă, ca să-şi mântuie din valul ce-i bântuia familia, el s-a alipit cu toată credin­­cioşia sufletului său de Domnul. Atunci, când în miez de iarnă era să fie aruncat pe drumuri, din cui­bul său năcăjit, el nu şi a pierdut nădejdea de scăpare. Cu cât erau mai mari şi mai grele năcazurile lui, cu atât i­ se învârtoşa credinţa în ajutorul Domnului. De aceea şi noi, când suntem pe marginea prăpastiei vieţii, din vina noastră sau a altora, să rămânem tari în credinţa noastră şi atunci Domnul ne va smulge, cu mână tare şi cu braţ înalt, din primejdie şi ne va lua sub aripa sa ocrotitoare. Oricâte năcazuri ne ar cuprinde în valurile ameninţătoare, oricâte fur­tuni s’ar deslănţui cotropitoare asu­pra noastră, noi să rămânem cu dârzenie neşovăelnică în credinţa şi dragostea Domnului Iisus. Precum copilul în vreme de primejdie să lipeşte încrezător de sânul mamei sale iubitoare, aşa să ne lipim şi noi în vremea primej­duirii noastre de Tatăl nostru cel ceresc. Şi când ne vom lipi nu-i năcaz din care să nu ne smulgă şi nu-i durere din care să nu ne mântuie. Ţăranul sărac şi năcăjit a con­siderat, că nu e lucru cinstit, să vânză inelul, deşi îi aducea scăpare din sărăcie. El a voit să fie cinstit Aşa trebuie să voim şi noi. Cinstea este însuşirea cea mai mare şi cea mai valoroasă a unui bun şjcredincios. Cinstea este podoaba credinţii. Dacă credinţa fără fapte este moartă, credinţa fără cinste nu-i credinţă evanghelică. Omul cre­dincios este om cinstit. Omul necin­stit nu-i bun credincios. De aceea, să fim cinstiţi ! Să nu ne ispitească bunurile altora. Sărăcia noastră să nu ne îndemne să facem lucruri nepotrivite cu cre­dinţa noastră. Ci sărăcia să ne că­lească hotărârea de-a rămânea curaţi, oricâte lipsuri ar­ avea şi oricâte prilejuri s’ar ivi ispititoare în calea vieţii noastre, căci numai atunci e vrednică de preţuire cerească cre­dinţa noastră. Şi când nu ştim cu siguranţă, că ce dorim, să facem, este cinstit sau necinstit, să cercetăm pe preo­tul orânduit de Dumnezeu pentru a noastră luminare, povăţuire şi mân­tui­re şi să-i cerem sfatul pentru binele nostru sufletesc. Bunul credincios trebuie să vază în preotul său un părinte iu­bitor, care-l călăuzeşte cu dragoste evanghelică pe drumurile vieţii tru­dite. Intre credincios şi preot tre­buie să fie o apropiere sufletească încrezătoare. Dragostea Domnului Iisus trebuie să stăpânească în toate inimile credincioase şi atunci slu­jitorul altarului este călăuzitorul lor la bogată păşune evanghelică. Fraţii mei ! Să fim în toate împrejurările vieţii tari în credinţa noastră şi în dragostea Domnului Iisus şi în cinstea care împodobeşte credinţa şi dragostea, având tot­deauna desăvârşită încredere în pre­otul orânduit spre a noastră sufle­tească povăţuire. Protopop Vasile Stoicanea Ţăranul credincios şi cinstit Dumnezeu nu părăseşte pe cei ce nădăjduesc în El DOMNNA SATELOR Prăznuirea sf. Ecaterina la Bucureşti Anul acesta, mai mult de­cât ori­când, a fost poporul în mai mare număr la hramul patroanei noastre. Am avut de altfel bucuria de a avea In mijlocul nostru pe însuşi Prea Sf. Iosif al Argeşului, care a slujit in sobor mare atât la slujba de priveghere şi slujirea ortoşelor cât şi la sf. Liturghie. Seara, la priveghere, ne-a grăit cu cuvinte minunate mâne­când de la .Bogaţii au sărăcit* subliniind că numai­­cei ce-L caută pe Domnul, nu duc lipsă de nici un bine* şi lăsând în amintirea fiecă­ruia ca un semnal de alarmă, că Domnul ne va cere .Contul avuţii­lor­ ce ne-a încredinţat. Dimineaţa la sf. Liturghie in predică, ne-a îndreptat privirea spre şcoala răbdării pe care s’o învăţăm de la sf. Ecaterina. In adunarea Oastei Domnului, de după prânz, ne-a grăit din nou despre învăţătura ce se desprinde din Evanghelia tânărului bogat, apă­sând asupra faptului că Domnul nu osândeşte bogăţia şi nu fericeşte să­răcia, în ele înşile, ci şi una şi alta pot duce la cer, deopotrivă, dacă inima noastră este lipită de Domnul după cum pot duce la iad dacă ne lipseşte credinţa şi mila care să nu facă din bogăţie ca şi din sărăcie pricină de cădere. A pilduit frumos cu învăţătura acelui călugăr îmbu­­nătăţitor care spune ucenicului său că sunt pentru cei necredincioşi două iaduri, precum pentru cei credin­cioşi două raiuri ! Ne am desfătat minunat la acest praznic la care au participat 15 preoţi între care şi părintele Scriban (care a grăit la Sf. Liturghie). Fratele Oprişan, la adunare, a făcut un raport duhovnicesc Prea Sfinţitului despre mersul minunat al lucrării Oastei Domnului la Bucu­reşti : adunarea săptămânală a suro­rilor pentru facerea hăinuţelor şi albiturilor copiilor săraci ; adunarea Familiei duhovniceşti a Oastei; mer­gerea Bisericii acasă la ostaşi, în fiecare joi; adunarea tineretului, tea­tru religios şi cerul; mergerea re­gulată în spitate; adunarea mare de Duminecă, nul. Pentru toate Slăvii să fie Dom- Secretariatul Oastel București An«! 25 Nr, 1—2 DE ANUL NOU Cu milă de la Domnul, cu har şi ajutor, Păşim acum cu toţii in anul viitor. Şi fiecare poate ne întrebăm în gând : Acest an vine vesel sau vine suspinând ? Aşa se ’ntreabă lumea, aşa mă’ntreb pe mine Şi singur Domnul ştie dac’o fi rău sau bine . Dar omul care crede în Tatăl cel iubit Priveşte viitorul destul de liniştit. Dar vai de acel ce n’are pe Bunul Dumnezeu. Căci este ca o frunză, ba poate şi mai rău. El piere la iuţeală, ca norul cel de fum, Şi-l spulberat din lume ca praful de pe drum. Deci azi, când păşim veseli în anul nou ce vine, Să ni se’ndrepte gândul spre cele zări senine, Să ni se'ndupteze gândul spre Fiul cel iubit Ce pentru noi pe cruce atât a suferit. Să-L căutăm pe Dânsul, în suflet să-L primim, Iar ziua cât şi noaptea mereu să-I mulţumim, Să ne trăim viaţa cum spune’n sfânta Carte, Şi-acum tot înainte, cu Domnul mai departe ! «Prietenul copiilor»

Next