Lupta Moldovei, aprilie-iunie 1946 (Anul 2, nr. 122-134)

1946-04-02 / nr. 122

LUPTA MOLDOVEI CULTURA SI ARTA Activitatea comitetului Sindidicatului învățământului Superior Noul comitet al sindicatului învățământului superior, ales la începutul lunii Media și-a început actvitatea prin formularea unei serii de propuneri în legătură cu normele de salarizare a membrilor corpului didactic superior. D-l prof. Cezar Partenie, rectorul Politehnicei și președintele Sindicatului, a susținut aceste propuneri în fața Confederației Generale a Muncii, care le-a însușit în întregime. In ziua de 29 Martie a. c Comitetul a ținut o noua șed na în cadrul cărora s-au luat hotărîri privitoare la organizarea sindicatului, legăturile cu Comisia Locală a Sindicatului și cu sindicatul personalului activ. S’au hotărît deasemenea și o serie de măsuri privitoare la condițiile de aprovizionare a economatului. REvrruE poemul ce va fi... Poemul ce va fi, e lung $i greu de scris.. Caii anilor destăițuiri din lanțuri ] *au întins boturile lungi ca fumul. Și strânși între coapse voinice și aspre. Au adulmecat pulberea, zorile, drumul. Sirenele mugeau cu scoici uriașe 'n mare, Ciocanele scandând în vers poem hometic. Se înaltau reptile spre stele ’nfricoșate Atunci de inutilul, aspectul lor feeric. Luna*ca ora mare când va plesni cadranul, Si orele cor curge șuvoi pe minutare !^ Toți frânții în uitare și plânsă nedreptate Vor soarbe libertatea în cârfuri de pahare. Toți fagurii luminii și urșii dintre cețuri Vor danui pe malul ce trece pe sub nori. Banale și harfe stoarse vor zice atunci poeții Câ a venit și ceasul numindu- „alte zori‘ Dar singuri luptătorii își vor întinde mușchii, Și vor preamări lumina cernită 'n mori ferbinți ! Când fi oa muncitorul stăpânul libertății ! Pe lespede ciocanul a strâns rece din dinți)... CRISTIAN MERA 1944 — t Alexandru Zirra Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică „George Enescu“ și Filarmonica „Moldova“ au tristul prilej de a anunța pierderea valorosului profesor și compozitor Alexandru Zirra. Ca profesor a activat neobosit cu nețărmurită dragoste pentru arta sa, insuflând elevilor iubirea pentru cântul popular românesc. A luptat neîntrerupt pentru promovarea muzicii românești până ce boala nemiloasă a stânjenit elanul său creator și a făcut ca lumina sufletului său să se stingă. Și-a iubit Patria, Moldova și mai ales lașul și și-a dedicat toată viața lui pentru ridicarea muzicii moldovenești. Se stinge departe de plaiurile pe care le-a iubit și le-a cântat. Conservatorul pierde un neuitat profesor iar Filarmonica un sfătuitor, care totdeauna a indrumat-o pe calea muzicii adevărate. G. G. P. lipsită mmm Când eram elev în cursul superior s’a petrecut în orașul meu Ii natal următoarea întâmplare: ț Câțiva elevi din clasele superioare s’au strecurat Intr’o noapte, spărgând un geam, in catedrala orașului și au furat de acolo banii din cutia milelor, o cantitate de ilumânări și ceva aur de pe icoane. Cazul a venit după o perioadă de timp spre judecată în fața tribunalului din localitate, care după o îndelungată deliberare a pronunțat o sentință de achitare motivând-o prin faptul că nu poate considera elevii responsabili pentru faptele lor, atunci când întreaga lor structură sufletească este în funție de educația ce o primesc la liceu. 1 Cazul a produs pe atuncea o mare vâlvă, sentința tribunalului bucurându-se în cele din urmă de aprobarea opiniei publice. Nu vreau să discut aici justețea acestui punct de vedere. Examinarea lui critică ar putea face obiectul unui studiu special și fără îndoială ca s’ar găsi multe argumente împotriva tezei adoptate atunci. Am invocat întâmplarea de mai sus din alte motive și anume pentru că ea mi-a venit în minte atunci când citeam relatările ziarului „Moldova Liberă“ despre isprăvile asemănătoare ale unor studenți și absolvenți de liceu de aci din Iași. Suntem de părere că ne aflăm în fața unui caz de deosebtă gravitate și că opinia publică are tot dreptul să fie îngrijorată, atunci când elementele societății, pregătite pentru a cultiva valorile culturale se transformă în spărgători și br rfși de rând. E logică, e normală întrebarea ce vine imediat în gând: cine poartă răspunderea ? Cine a trebuit să creeze concepția justă morală și socială în mintea acestor iieri ? Cine a trebuit să „modeleze“ sufletele lor? Răspunsul e tot așa de normal: profesorii. De ce n’au făcut-o ? Suntem oare in fața unui caz întâmplător, în fața izbucnirii unei porniri patologice ? Sau suntem în fața consecințelor alicării unor metode greșite în educația tineretului studios? Credem că suntem în acest ultim caz și vom arăta îndată de ce, in ultimul timp s’a observat la diferite liceie, in special în clasele superioare o recrudescență a propagandei fasciste, antisemite, șovine, împotriva căreia nu s’au luat toate măsurile necesare sub motiv că „în școală nu se face politică“. Ori noi știm că „ideologia“ fascistă așa cum o cunoaștem din practicele anilor de dictatură se traduce in fapt print’o legiferare a crimei. După teoriile legionare a omori un evreu dezarmat era cea mai mare ispravă „națională“, a ucide un pui de “bolșevic“ era un act de eroism „românesc“, a fura avutul unor cetățeni „francmazoni“ făcea parte din „comandamentele neamului“ etc. Activitatea elementelor fasciste din ultimul timp, cu toate că ea se face sub firma „Tineretului Național Țărănesc“ nu și-a schimbat intr-un nimic conținutul. Ideologia fascistă a rămas același: antisemitism, ura de rasă, provocările antisovietice, șovinismul netolerant și războinic-De ce să ne mirăm atunci că ea duce iar la crimă ? Cere să ne mire că „tinerii cu—tricolorul—în piept“ trag mai departe consecințele din atâtările „șefilor“. De ce să ne mirăm că unii elevi, și studenți nu mai consideră nepermis de a fura de la Cartea Rusă pentru că e rusă, de a face o spargere la un evreu pentru că e evreu. Iată roadele atitudinii „apolitice“ a unor profesori secundari și universitari. Roade, trebue s’o recunoaștem, destul de amare și care trebue să i facă să mediteze mult mai adânc. Directorul unui liceu din Iași, auzind pe elevii clasei a 8 a cântând cântecele legionare, nu-i admonestezi pentru atitudinea fascistă, nu-i sancționează pentru provocări la adresa poporului și a Aliaților noștri cl-i ia e morală pentru că... fac politică,a și cum e acelaș lucru dacă faci politică fascistă sau politică democratică. Parcă ne vine să bănuim că d. Director i-ar face aceiași imorală dacă i-ar fi auzind cântând și alte cântece „politice“ cum ar fi bunăoară: „Suntem stegari“, „Marselieza“, „Imnul Național“ sau „Internaționala“. Intr’un alt liceu un grup de elevi huiduiesc pe muncitorii care trec demonstrând pentru libertate și democrație. Direcția nu ia nici o măsură. Peste câteva zile, un elev al aceluiaș liceu rupe de pe un zid un manifest manist. E dat afară un mare tămbă ău, iar când el încearcă să se explice arătând că tatăl lui a fost omorît în pogromul din 1941, pe care Iuliu Maniu l-a aprobat și ca atare nu putea să rabde ca chipul autorului moral al morții tatălui său să fie afișat pe străzi, este calificat „obraznic“ pentru că..Țace politică. In alte licere grupe de tineri din „Tineretul Național Țărănesc“ (Martin) duc în mod deschis propagandă pentru boicotarea elevilor evrei, fără ca profesorii să interine. Grupuri de elevi au participat la demonstrația antipopulară din 24 Ianuarie, la provocările fasciste din 6 Martie — direcțiile nu iau nicio măsură. De ce? Răspunsul e mereu acelaș : „noi nu facem politică“. Acuma elevii au ajuns să fure și să jefuiască — urmarea inevitabilă a metodelor „apolitice“ de până acum. Situația aceasta ne pare cu atât mai gravă cu cât ne dăm seamă clar că instrucțiunile Ministerului Educației Naționale erau cu totul altfel. Știm că la baza politicei acestui minister stă principiul desiascizării școlii, principiul educării elevilor în spiritul democratic. Dar ne întrebăm ce s’a făcut în cursul anului școlar scurs pentru aplicarea acestor principii? Câte conferințe antifasciste, s’au făcut in licee ? S’a vorbit elevilor despre democrație și ideile ce o călăuzesc ? S’a vorbit despre fascism și crimele sale ? S’a combătut în mod sistematic antisemitismul ? și șovinismul de orice fel ? S’a cultivat spiritul de prietenie față de popoarele Uniunii Sovietice ? Nu putem să afirmăm că nu s’a făcut nimic. Ceea ce s’a făcut însă s’a făcut sporadic și datorită mai mult inițiativei profesorilor democrați decât acțiunii organizate a forurilor conducătoare ale liceelor. Să sperăm, că măcar acuma, când în urma atitudinii „apolitice” a unor directori și profesori, criminalitatea a pătruns în școală, ei își vor da seama de greșala lor și vor trece hotărît la educația democratică și antifascistă a elevilor. Pentru că, dacă vrem să spunem lucrurilor pe nume până la capăt, trebue să recunoaștem că mulți profesori nu numai că n’au făcut nimic pentru desfascizarea școlii, dar au încurajat pe față sau într’ascuns propaganda fascistă și antisemită. Ori așa ceva este mai mult decât o greșală. Deocamdată ne oprim aici. Nu putem însă să terminăm fără a trage o ultimă concluzie: acei ce sunt chemați să dea educație tineretului au o mare răspundere față de popor. Și răspunderea aceasta este în primul rând politică. M. ALBU-ORĂȘANU TP» p a ț) <J wrsra Filosof ia disperam 0 w ți • m M H șa ra z o a n A | Germania învinsă de după războiul din 1914-1913 a dat o filosofie cum nu se pedte mai caracteristică pentru situația ei: e vorba de așa zisul „existentialism” al lui Heidegger. Aruncat în lume, omul, după acest flosof, se găsește singur, izolat, fără sprijin și resurse, oglindind în suflet ca tonalitate fundamentală: spaima în fața neantului de cere se simte înconjurat, cisperarea. Ființa omului nu capătă înțeles decât prin , deeace o neaga, prin moarte, ea este o flinta pentru moarte. După He cegger omul trebue să întoarcă vieții sociale, existenței spețele „cotidiene” care-l felsiheă, și să se izoleze în meditarea inevitabilei sale nimiciri. Oricât ar fi de exterioare, circumstanța 12 isterice în care a luat naștere această filosofie se impun ca feciori explicativi : „dispererea” teideggeriană reflectă fără îndoială dispererea elitelor cere făcuseră și pisto useră războiul, dezanenterea prin care caracterizează pe om e speel cifică celui de-al coilea Reich înfrânt, meditația asupra morfii se impunea unei societăți care-și simțea apropiindu-se sârșitul. Este interesant că "Filosofia disperării", ecou al unui mai vechi mesagiu al danezului Kierkegaard, a apărut și în alte țari europene, totdeauna ca o prevestire și un simptom de descompunere socială. Nu-și mai amintește cere nimeni de „Culmile disperării” ele legionarului Emil Cicrcn, de „omul ucenic” ci nu mai puțin verdelui C. Noica ? Dar chiar terenul „moartea, numai moartea legionară” nu poartă într’insa rezenența ele ființei-pervirii-moarte formulate de profesorul Heidegger de la Freiburg ? Se știa prea bine ce pregătea filosofic disperării la noi: leșnul cataleptic în feța invaziei naziste și cruncerea ereideslegătoare de probleme în brațele mortalei creaturi războinice din Rusia. Ne vine aproape imposibil să nu re gândim la o a cincea coloană filosofică. It Franța ea a apărut în preciza celui de-al coilea război mondial cu tei harnașamentul heidiggerien de „morți” și „spaime” în „L’être et la néant" al lui J. P. Sartre. Dealtfel acesta se învrednicise și mai incinte să exprime cu multă franteță putrefacția lumii burgheze contemporane, intr’un roman întitnțat „La Nousée”"(ameeda), Lt „Ființa și Neantul” ni se oferă analize existențiale de Hojs .imaeostJ afară o imagine oribilă: este oribil în sine pentru o conștiință să devină vâscoasă" (p. 690). Paralel cu „filosofia disperării” Franța a asistat la epariția unei „filosofii a absurdului”, A. Camus, reprezentantul general al acestea, recomandând ca soluție ultimă și definitivă a problemelor de gândire, sinuciderea. Unul din comentatorii lui J. P. Serre (Th. Spoerri în Letres) ne explică destul că e cler opcrijia acestor curente lizere în fața raționalismului și a lui Descartes. Am ajuns la un impas. Intr'adevăr toate servituțile lumii de astăzi se acumulează pentru a forma un baraj de netrecut: opresiunea germană în spatele căreia se desemnează deja dominația anglo-saxonă și rusă (sic !), presiunea mmuncind^a societății burghezo-capitaliste... Neputința omului în fața lumii a căpătat astfel de dimensiune încât viața pare să fi devenit imposibilă. De aceea întâlnim peste tot la gânditorii și poeții de astăzi expresia unui apocaliptic sentiment al absurdului". Observația este valabilă der câmpul ei de aplicare este limitat: ea se referă la complexul de inferioritate al unei Fronfe cere simte că-și pierde poziția ce putere de prima menő, perclizia spirituală a micului burghez strivit de mașina capitelistă. Decibel se pare că Loffre și Camus, gânditerii incontestabil onești, cu știut, ca de alt*fel întreaga spiritualitate frenceză, să înțeleagă merea experiență a războiului și ocupeței. Camus ne spune că absurdul trebue depășit și cu ei «excită omul în fefa a ceeace-l zdrobește“ iar J. P. Sartre răspunzând detractorilor săi, afirmă că „disperarea generatoare de acțiune” și că e responsabilitatea revoluționarului e cu atât mai mere cu cât el știe că e singur fără ajutor și speranțe din clară. Remene de stabilit decd adevarata coleziune la acțiune se face din disperare sau cu bucurie. Avem ce fapt de des între „forța—pentru—moartea heideggerieră și maxima lui Spinoza : „meditejia filosofului este o meditație asupra vieții și nu asupra morții”. Numai când filosofii ce estezi vor fi acceptat-o pe aceasta din urmă vom ști că visul râu al măcelului și a luat aripa de pe mintea lor. â" 1 CONSTANTIONESCU Tânăra Gardă“^ M Ai túACtIV Fragmentul care urmează este extras din opera lui Fadeev „Tânara gar considerată ca unul din cele mai caracteristice romane ale literaturii războiului de apărarp Cartea lui Fadeev imandrea curând integral în traducere românească. Era noapte când ei sosiră în împrejurimile Krasnodonului. După sfatul lui Valko care credea că circulația de noapte era interzisă în oraș, hotarîră să petreacă noaptea într’un șanț. Era o noapte cu lună plină. Toată lumea era emoționată și trecu mult timp până putu să adoarmă. Valko merse să infecteze oșirile adăpostului. Auzind, pași îndărătul lui, se întoarse și recunoscu pe Oleg în lumina lunii care făcea să scânteieze rouă. — Tovarășe Valko, trebuie să-și vorbesc. Trebue cu orice preț, șopti Oleg cu jumătate de voce și bâlbâindu-se puțin. — Bine, zise Valko. Dar va trebui să vorbim în picioare, căci jos e al naibii de umed. Și zâmbi. — Ajută-mi să găsesc pe unul din militanții noștri clandestini, spuse Oleg, privind pe Valko in ochii pe care acesta ii scoborise sub sprâncenele care se țineau. Valko ridică brusc capul și scrută figura lui Oleg, timp de câteva clipe. El avea înaintea lui pe un reprezentant al generației noi, al generației celei mai tinere. Vis și realism, imaginație arzătoare și spirit practic, bunătate și implacabilitate, iubire pasionată a bucuriilor terestre și restricții pe care și te impune ea singură, iată trăsăturile aproape incompatibile care constitue figura, unită in felul ei a acestei generații. La drept vorbind, Valko n’o cunoștea bine, dar avea încredere in dânsa. — Militamul clandestin, se poate spune că l-ai și găsit, spuse Valko, surâzând Cât despre ceea ce trebue de tăcut, vom vorbi îndată. Oleg aștepta în liniște. — Văd că nu de astăzi te-ai hotărît, spuse Valko. El avea dreptate. De îndată ce Voroșilovgradul fu amenințat, Oleg, ascunzându-și pentru îmtâiași dată intențiile față de mama sa, s-a dus la comitetul Tineretului Comunist, oferindu-se să organizeze grupuri clandestine. Oleg se simți cât se poate de ofensat când i se răspunse cam in acești termeni, fară nicio alta explicație: — Ascultă, băiete, ia-ți bagajul și evacuiază-te, cât de repede. El nu știa că Tineretul Comunist vu organiza grupuri clandestine și că membrii săi care rămâneau la dispoziția organizației secrete fuseseră de acum desemnați. Răspunsul raionului nu era brutal : era chiar, într’un fel, un semn de atențe față de tovarășul lor. Așa că el trebui să plece. Dar odată risipită prima emoție cauzată de evenimentele de pe pod, Oleg Înțelese că din cauza eșecului plecării, vinul lui va putea tace reditczaí. Toată greutatea fugii, despărțirea de mamă-sa, necunoscutul care-l aștepta, toate aceste lucruri dispărură din mintea lui. .Și toate forțele sufletului său, toate pasiunile, visurile, speranțele, toată ardoarea și elanul tinereții sale izbucniră la suprafață. — Pentru că ai luat o hotărîre definitivă, de aceea suporți lovitura. Eu am aceeași fire. Eri încă, tot mergând, lucrul acesta nu-mi eșia din cap , puțul pe care l-am aruncat în aer, armata care bate în retragere, refugiații care suferă, copii... Era atât de negru în sufletul meu, spune Valko cu o admirabilă sinceritate. Trebuiam să fiu mulțumit gândindu mă, că-mi voiu revedea familia—n’am mai văzut-o de la începutul războiului—dar auziam mereu, parcă ciocănituri în inimă : „Intr’adevăr, ...dacă sosești la timp. La timp...“ Și îmi răspundeam me însumi: „Ei bine presupunem că sosesc la timp. Dar după aceea?...“ Asta era ieri. Dar astăzi? Armata noastră a trecut Donul. Neamțul ne-a prins. Eu nu voiu mai vedea familia mea. Poate că nu o voiu mai vedea niciodată. Dar mă simt liniștit. Și pe bună dreptate, căci nu mi-a mai rămas decât un singur drum. Și acest lucru este cel mai impotant pentru noi soți, acum. Oleg simția că în acel moment, în șanțul de lângă Krasnomon, la lumina lunii care dădea rouei o strălucire minunată, acest om auster și rezervat îi vorbea deschis, cum poate încă n’a vorbit nimănui. Ei bine, rămâi în legătură cu băieții săi, ii recomandă Valko. Nu le spune cine ești, dar să-i ai mereu la îndemână. Caută sPalfi, de asemenea băeți potriviți pentru sarcina noastră și tari ca și cremenea. Și mil ales, nu intreprinde nimic intră să mă înștiințezi, te vor închide. Eu iți voiu spune ce trebue să faci și în ce moment... — Știi cine a fost lăsat în oraș ? întrebă Oleg. —— Dar eu, cum voiu face ca să te găsesc ? — Tu n’ai nevoie să mă cauți. Chiar dacă ași avea o locuință, nu ți-ași indica adresa, dar trebue să-ți spun franc că nu am încă pentru moment. Nu era prea plăcut să vii să anunți familiei moartea tatălui și soțului, dar Valko hotărî să se ascundă mai întâi la Cerstovi unde era cunoscut și iubit. El spera că cu ajutorul lui Liubica va putea stabili legături și găsi o ascunzătoare mai sigură. — Spune mi mai bine unde locuiești tu și eu te voiu găsi. Valko repetă de mai multe ori cu glas tare, adresa lui Oleg pentru ca să și-o întipărească bine în minte. — Nu ai frică. Eu te voiu găsi, spune Valko cu jumătate de voce. Și chiar dacă n’auzi vorbindu-se de mine, îndată, nu te mișca, așteaptă... Și acum ,du-te și cu mâna sa mare el îl lovi ușor pe umăr. — Mulțumesc, răspunse Oleg cu o voce pe care Valko abia putu s-o audă. O emoție de nedescris îi dădea aripi în timp ce el pășea pe iarba împănată cu mărgăritari de rouă. Toată lumea dormea. Numai caii smulgeau câte un fir de iarbă. Vania Zemnikov Îmbrăcat cu o caschetă aruncată pe ceafă era așezat la căpătâiul Clavei și mamei sale adormite. El ținea pe ambele lui mâni, genunchiul său ascuțit. „Vania, dragul meu prieten“ își spuse Oleg cu sentimentul de dragoste pe care-l nutrea atunci pentru toți oamenii. El se apropie de prietenul său și se lăsă să cadă pe iarba umedă. Vania întoarse spre el figura lui palidă în lumina * El bine, ce ți-a spus 7 întrebă cu vioiciune — nest*erwordești? Ws spunSB Xîtegului* ți — Ce ți-a spus Valko ? Știe ceva ? Oleg îl privea nehotărît. — Nu fă pe misteriosul cu mine, spuse Vania vexat. Doar nu suntem copilași. — De unde știi, întrebă cu jumătate de voce, Oleg, din ce în ce mai mirat și prvind prietenul său cu ochii holbați. — Nu trebuie să fii prea șiret pentru ca să cunoști legaturile tale clandestine. Ele sunt aceleași cu ale mele, spuse Vanla cu un zâmbet ușor. Daca ți închipui ca eu nu ii am gindit la lucrul acesta ! — Vanla !... Cu mânile lui mari, Oleg apucă și strânse cu putere mâna subțire a lui Zemnikov care răspunse printr’o strângere energică a degetelor. Atunci mergem amândoi, împreună ! — Bineînțeles, împreună ! — Pentru totdeauna ? — Pentru totdeauna, spuse Vania, blând și grav în acelaș timp. Atât cât sângele va curge în vinele noastre. Ei se priviră cu ochii strălucitori. — Vezi, el nu știe nimic pentru moment. Dar el va găsi, declară Oieg cu mândrie. Și tu nu te vei eterniza cred, acolo la Niznaia Alexandrovska. — Nu, ce Ideie ! Spuse Vania dând hotărît din cap. El se simțea puțin turburat. Voiu sta numai cât va dura instalarea lor acolo. — Tu o iubești? întrebă cu jumătate de voce, Oleg plecându-se aproape de obrazul lui Vania. — Oare se vorbește de lucrurile astea ? — Dar tu nu trebuie să roșești. Ea e atît de drăguță cu tine.. nu găsește cuvinte ca să vorbească despre tine, spuse Oleg cu o expresie naivă și fericită pe obraz și în voce. . Da, în ciuda celor ce trebuie să suferim, noi și toți ceilalți, viața e frumoasa! spuse Vania, Da, da, întărileg in timp ce lacrimile copleșeau ochii săi. ■ „ . . . Trecuse ceva mai mult de o săptămână de cana întâmplarea a reușit în stepă toată această mulțime disperată de tineri și de adulți și iată că soarele ridicat deasupra stepei ii lumina pentru ultima oară pe toți împreună. Tuturor li se părea că lasă in urma lor o vieață întreagă. Băieții schimbară adresele lor și se despărțiră. Multă vreme încă, ei se priviră unul pe altul, după ce s-au răspândit prin stepă, schimbând semne de adio și agitând batistele. Apoi, unul cite unul, ei dispărură îndărătul vreunei coline. Era ca și cum n’ar fi făcut împreună aceasta călătorie. In acel an teribil, sub acel soare !0 Astfel trecu Oleg, Koabevol fragul casei-«al*coAíojjíuj der tóCr&-nemți»