Lupta, octombrie 1885 (Anul 2, nr. 106-117)
1885-10-02 / nr. 106
ANUL II. INTO. JOC. ABONAMENTE Un an................12 fr. *1* 1 * Pentru StreinState Un an................20 fr. . . . 11 * Administrația in Str. Podul Vechiu Casele Papadopol. A Un minier 10 bani MEEOUEI 2 OCTOMVRE 1885 ANTMNCI1JRI Un rănd în p. III. 30 b Un rănd în p. IV. 25 b. Un număr vechiu . 25 b. Manuscriptele nepublicate se vor arde. PA»® a® je R C3 ti at ® 'wiiweis.® DIBEOTOß POLITIC, G. PANE. Si K » » tr M mncA Iaşi 1 Octomvre 1885 Mulţi înţeleg rău articolele noastre privitoare la rege, ei văd în ele manifestarea ideei de anti-dinasticism sistematic şi fără nici o rezervă. Este clar nevoe ca să ne explicăm odată pentru totdeauna. Cum că idealul nostru de stat nu e regalitatea cu un rege cu puteri mari, cum mai toate constituţiile îl dau, aceasta e prea adevarat. Regalitatea în cele mai multe cazuri face mai mult rău decât bine. In acest sistem, mai totdeauna popoarele sunt puse în următoarea dilemă : ori ele au un rege ambiţios şi energic şi atunci el îşi croeşte un rol mai mare decît trebue să aibă şi aceasta în dauna constituţiei şi a regimului liber, ori au un rege domol şi şters şi atunci el este o superfelaţie de alminterea periculoasă, căci alţii să pot servi de el ca de un instrument docil. Este rar, foarte rar ca un rege, deşi activ şi inteligent, totuşi să aibă atît simţ de legalitate şi atîta spirit de imparţialitate încît să uzeze cu moderaţie de puterile lui, să să pună în penumbră, deşi ar putea să să arate, să lase ca ţara să să guverneze singură deşi ar putea să o guverneze el. Aceasta este chestie de persoană, de temperament, de educaţie, de impregiurărî. Un Hohenzolern nu poate D. E. înţălege constituţionalismul de care vorbim, chiar în o ţară mare ca Germania, cu atît mai puţin un membru al familiei crescut în o curte feodală, va putea înţălege constituţionalismul în o ţară slabă ca opinie publică, păcătoasă cu caractere. In o ţară fără opinie publică cum e a noastră, unde orice funcţionar deveni imediat un stăpîn peste alţii mai mici decît el, îi este uşor, foarte uşor regelui ca să schimbe caracterulii regalităţei şi să devină de fapt un stăpîn absolut. Regele în o astfel de ţară nu poate găsi nici o îngrădire nici în miniştri care atîrnă numai de el şi nici de cum de opinia publică, nici în popor care este în stare să sufere totul, nici de partizi care şi ele văd ajungerea la putere tot în bunele graţii ale regelui. La noi un rege nu poate fi decît instrumentul unui partid, sau a unor oameni sau în cazul contrar toţi fără deosebire sunt instrumentele lui personale. Această perspectivă să impune prin forţa impregiurărilor. Pentru acestea şi alte motive ce nu e locul de a le dezvolta, idealul nostru nu e regalitatea. Şi să să noteze că cănd zicem rege, zicem ori şi ce om care ar avea mai mult sau mai puţin un asfel de rol în mecanismul constituţional. Să nu să creadă că ne-ar încânta idea ca în loc de rege să avem un prezident. Pentru noi cuvintele nu schimbă decât foarte puţin lucru. După cum regele constituţional a putut deveni de fapt rege despotic, tot aşa un prezident ar putea deveni de fapt rege. Dacă regalitatea nu e un ideal totuşi ne-am mulţumi cu ea, am suporta-o vorbind mai drept dacă macar ea ne-ar asigura un minimum de bine şi de legalitate, dacă macar din cîţiva anî în câţiva anî ea ar avea un moment de imparţielitate, şi-ar intra în rolul eî, s’ar gândi la respunderea ce are faţă cu ţară şi ar da două luni de libertate de întrunire, de agitare, de vot pentru ca cu mijlocul acesta, să să mai curaţi impndiţiele adunate în cursul mai multor ani. Ceea pentru care e învinovăţit regele actual, nu este atît că a mănţinut nouă ani un regim ca a d-lui Brătianu, ci fiind că pare dispus al eterniza. In curs de nouă anî regele şi’a satisfăcut toate ambiţiei?, cele de glorie devenind marele căpitan, cele de avere devenind marele răsmilionar. Are o casă civilă, una militară, are titlul de rege, are domenii întinse. Oare nu crede că a sosit momentul să dea ceva şi ţârei ? Şi ţara nu cere nici domenii, nici măriri, cere libertatea alegerilor, cere resturnarea unui regim odios, cere că regele să rumpă legăturele de complicitate tacită cu un om care a ajuns o calamitate. Am ajuns în o stare aşa de mizerabilă încît ne mulţămim cu puţin. Nu cerem de la rege, cum îi este datoria, ca în fiecare moment să restoarne un minister, îndată ce l’ar găsi culpabil şi abuziv, ne mulţămim ca să’l tolereze atît cît în alte ţări libere opinia publică tolerează cel mai bun minister. Regele vede şi ştie că nu există opinie publică în ţară, nici destulă forţă de a resturna un minister. Ei bine! să să substitue el opiniei publice, să îndeplinească el din iniţiativa lui, din un număr de ani un alt număr de ani, ceea ce aiurea îndeplinesc alegătorii, ţara. Să-şi ia de normă durata ministerelor din Anglia, din Belgia. Şi cănd zicem aceasta nu suntem pretenţioşi. Ce dracu!.. ni să pare că nu aducem o insultă guvernului colectivist când îl comparăm în bunătate şi onestitate cu ministerul lui Gladstone, sau cu acela a lui Evőre Orbán. Aceste ministere au căzut deşi durează de mai puţin decît acela a d-luî Brătianu. Oare regele nu înţălege din aceste exemple cît este de absurd şi de anormal la noi, şederea continuă a d-lui Brăteanu la cărmă? Cănd deci nici acest minim nu ni să acordă, când rău- voinţa e dovedită, când complicitatea este patentă, cum este cu putinţă ca să nu ne rădicăm cu criticele şi acuzările noastre de la d. Brătianu la rege ? Aceasta este fatal. Regele trebue să fie criticat şi atacat, atitudinea lui ne împinge la aceasta. Reintre cum am zis, în el însăşi un moment, iar rolul său constituţional şi atunci, deşi o mai repetăm, idealul nostru nu e regalitatea, cel puţin iam recunoaşte meritul că în impregiurările grele, când cuţitul ajunge la os, ea poate da o soluţie macar din şepte în şepte ani unei situaţii. Alminterea nu remîne altă cale de cît calea violentă şi când un popor ori cît de chiloş să hotăreşte a să mişca, niminea nici chiar aţiţătorii lui nu’l pot opri. Totdeauna popoarele au mers pe calea violenţei mai departe de cît să socotea că au să meargă. Să să gândească regele la acest adevăr istoric. Opoziţia în lupta ei contra guvernului nu trebue să ţină samă de palat nici de ceia ce palatul gândeşte. A face alminterea însamnă aşi paraliza puterile, aşi alege armele, a face un anume uz de ele, a transige pe câmpul de batac. Regele la fiecare pas spune celor ce apropie din cănd în cănd că el nu să amestecă, că e rege constituţional. Să-l prindem deci cu vorba şi să admitem pentru moment că regele nu există. Care ne este în acest caz situaţia ? Următoarea: ne aflăm faţă cu un regim fără scrupule gata să uzeze de toate armele pentru a să mănţinea la putere. Apoi cu un asemenea regim trebue oare să fim moderaţi, să ne alegem mijloacele noastre de acţiune ? Dar aceasta este absurd. Orice mijloace sunt bune faţă cu nişte oameni ce guvernează în afară de lege. Cele mai violente sunt cele mai potrivite, agitarea pe toată linia, în întruniri, pe strade chiar să impune. Protestările nu mai folosesc nimic, trebue să ne hotărim ca să ne apărăm cu forţa drepturile noastre, să înlăturăm cu scandal încălcările colectiviştilor. Rezistenţa legală, rezistenţa cu forţă în contra celor ce calcă legile şi voese să-şi bată joc de noi, este singura scapare. Cănd zilnic în fiecare oraş din ţară sa va produce căte un scandal legal, adecă cănd cetăţeni loviţi în drepturile lor, fie cu ocazia de alegeri , fie de impozite, fie de măsuri administrative de ori şi ce, vor sări ca să alunge pe cei ce vin în numele arbitrarului să-şi bată joc de ei şi de legi, atunci guvernul va începe a să pune pe gânduri iar regele poate îş va aminti că există şi pentru alţii afară decăt pentru dînsul şi poate va binevoi i eşi din sfera ideală în care îi place a zice că tronează numai pentru opoziţie bine înţeles. Un exemplu va lămuri mai bine lucrul. Fiecare ceteşte zilnic în ziarele pariziane scene şi scandaluri între anarhişti şi poliţie. Fiecare a putut observa că mai toate acele mici tulburări pornesc de la exibarea pe stradă de steaguri roşe. Credeţi oare că anarhiştii exibează steagurile roşe pentru steagurile roşe ? Credeţi că eu să expun a fi loviţi şi încarceraţi pentru satisfacerea de a purta un moment pe stradă, o potecă de coloare roşie ? Cine ar crede aceasta s'ar înşăla. Anarhiştii scot steagurile roşe fiindcă ştiu că poliţia are să intervie imediat. Pentru a provoca scandalu şi a întreţinea agitarea şi ferberea în spirite eî sunt în vecinică lupta cu poliţia. Prin acest mijloc eî uzază guvernul ce’l detestează, ei indignează inimele aprinse, eî continuă propaganda. Ei bine ! să fim şi noi anarhişti însă anarhişti legali, să căutăm a ne apara drepturile noastre, să nu ne supunem la nici o măsură care ar fi călcătoare de lege, să căutăm a restabili o legalitate de fapt în contra ilegalităţei oficiale. Cu mijlocul acesta vom ţinea în vecinică alertă pe guvernu, vom scutura toropeala publică şi poate vom deștepta din somnul constituțional pe rege. ---------------•—-4 ►—•-------------- ------------------------------------------- DIN STREINATATE Se scrie din Paris cu data din 26 Septem, că Floquet şi Lockroy, au adresat cătră alegătorilor din Paris o scrisoare, în care mulţumesc pentru alegere şi recomandă unirea tuturor Republicanilor Franţei, spre a nimici