Lupta, octombrie 1885 (Anul 2, nr. 106-117)

1885-10-02 / nr. 106

ANUL II. INTO. JOC. ABONAMENTE Un an................12 fr. *1* 1 * Pentru StreinState Un an................20 fr. . . . 11 * Administrația in Str. Podul­ Vechiu Casele Papadopol. A Un m­inier 10 bani MEEOUEI 2 OCTOMVRE 1885 ANTMNCI1JRI Un rănd în p. III. 30 b Un rănd în p. IV. 25 b. Un număr vechiu . 25 b. Manuscriptele nepubli­cate se vor arde. PA»® a® je R C3 ti at ® 'wiiweis.® DIBEOTOß POLITIC, G. PANE. Si K » » tr M mncA Iaşi 1 Octomvre 1885 Mulţi înţeleg rău articolele noastre privitoare la rege, ei văd în ele manifestarea ideei de anti-dinasticism sistematic şi fără nici o re­zervă. Este clar nevoe ca să ne explicăm odată pentru totdeauna. Cum că idealul nostru de stat nu e regalita­tea cu un rege cu puteri mari, cum mai toate constituţiile îl dau, aceasta e prea adevarat. Regalitatea în cele mai multe cazuri face mai mult rău de­cât bine. In acest sistem, mai totdeauna popoarele sunt puse în următoarea dilemă : ori ele au un rege ambiţios şi energic şi atunci el îşi croeşte un rol mai mare decît trebue să aibă şi aceasta în dauna constituţiei şi a regimului liber, ori au un rege domol şi şters şi atunci el este o superfelaţie de almin­­terea periculoasă, căci alţii să pot servi de el ca de un instrument docil. Este rar, foarte rar ca un rege, deşi activ şi inteligent, totuşi să aibă atît simţ de legalitate şi atîta spirit de imparţiali­­tate încît să uzeze cu moderaţie de pute­rile lui, să să pună în penumbră, deşi ar putea să să arate, să lase ca ţara să să gu­verneze singură deşi ar putea să o guverneze el. Aceasta este chestie de persoană, de tem­perament, de educaţie, de impregiurărî. Un Hohenzolern nu poate D. E. înţălege con­stituţionalismul de care vorbim, chiar în o ţară mare ca Germania, cu atît mai puţin un mem­bru al familiei crescut în o curte feodală, va pu­tea înţălege constituţionalismul în o ţară slabă ca opinie publică, păcătoasă cu caractere. In o ţară fără opinie publică cum e a noa­stră, unde ori­ce funcţionar deveni imediat un stăpîn peste alţii mai mici de­cît el, îi e­­ste uşor, foarte uşor regelui ca să schimbe caracterulii regalităţei şi să devină de fapt un stăpîn absolut. Regele în o astfel de ţară nu poate găsi nici o îngrădire nici în miniştri care atîrnă numai de el şi nici de cum de opi­nia publică, nici în popor care este în stare să sufere totul, nici de partizi care şi ele văd a­­jungerea la putere tot în bunele graţii ale re­gelui. La noi un rege nu poate fi decît instru­mentul unui partid, sau a unor oameni sau în cazul contrar toţi fără deosebire sunt instru­mentele lui personale. Această perspectivă să impune prin forţa impregiurărilor. Pentru acestea şi alte motive ce nu e locul de a le dezvolta, idealul nostru nu e regalita­tea. Şi să să noteze că cănd zicem rege, zicem ori şi ce om care ar avea mai mult sau mai puţin un asfel de rol în mecanismul constituţional. Să nu să creadă că ne-ar încânta idea ca în loc de rege să avem un prezident. Pentru noi cu­vintele nu schimbă decât foarte puţin lucru. După cum regele constituţional a putut deveni de fapt rege despotic, tot aşa un prezident ar putea deveni de fapt rege. Dacă regalitatea nu e un ideal totuşi ne-am mulţumi cu ea, am suporta-o vorbind mai drept dacă macar ea ne-ar asigura un minimum de bine şi de legalitate, dacă macar din cîţiva anî în câţiva anî ea ar avea un moment de imparţielitate, şi-ar intra în rolul eî, s’ar gândi la respunde­­rea ce are faţă cu ţară şi ar da două luni de libertate de întrunire, de agitare, de vot pen­tru ca cu mijlocul acesta, să să mai curaţi impn­­diţiele adunate în cursul mai multor ani. Ceea pentru care e învinovăţit regele actual, nu este atît că a mănţinut nouă ani un regim ca a d-lui Brătianu, ci fiind că pare dispus al e­­terniza. In curs de nouă anî regele şi’a satis­făcut toate ambiţiei?, cele de glorie devenind marele căpitan, cele de avere devenind marele răsmilionar. Are o casă civilă, una militară, are titlul de rege, are domenii întinse. Oare nu crede că a sosit momentul să dea ceva şi ţâ­rei ? Şi ţara nu cere nici domenii, nici măriri, cere libertatea alegerilor, cere resturnarea unui regim odios, cere că regele să rumpă legăturele de complicitate tacită cu un om care a ajuns o calamitate. Am ajuns în o stare aşa de mizerabilă încît ne mulţămim cu puţin. Nu cerem de la rege, cum îi este datoria, ca în fie­care moment să restoarne un minister, îndată ce l’ar găsi culpabil şi abuziv, ne mulţămim ca să’l tolereze atît cît în alte ţări libere opinia publică tolerează cel mai bun minister. Regele vede şi ştie că nu există opinie publică în ţară, nici destulă forţă de a resturna un minister. Ei bine! să să substitue el opiniei publice, să îndeplinească el din iniţiativa lui, din un număr de ani un alt număr de ani, ceea ce aiurea îndeplinesc alegă­torii, ţara. Să-şi ia de normă durata minister­e­­lor din Anglia, din Belgia. Şi cănd zicem a­­ceasta nu suntem pretenţioşi. Ce dracu!.. ni să pare că nu aducem o insultă guvernului co­lectivist când îl comparăm în bunătate şi o­­nestitate cu ministerul lui Gladstone, sau cu acela a lui Evőre Orbán. Aceste ministere au căzut deşi durează de mai puţin decît acela a d-luî Brătianu. Oare regele nu înţălege din aceste exemple cît este de absurd şi de anormal la noi, şederea continuă a d-lui Brăteanu la cărmă? Cănd deci nici acest minim nu ni să acordă, când rău- voinţa e dovedită, când complicitatea este patentă, cum este cu putinţă ca să nu ne rădicăm cu criticele şi acuzările noastre de la d. Brătianu la rege ? Aceasta este fatal. Re­gele trebue să fie criticat şi atacat, atitudinea lui ne împinge la aceasta. Reintre cum am zis, în el însăşi un moment, iar rolul său constituţional şi atunci, deşi o mai repetăm, idealul nostru nu e regalitatea, cel pu­ţin iam recunoaşte meritul că în impregiu­­rările grele, când cuţitul ajunge la os, ea poate da o soluţie macar din şepte în şepte ani unei situaţii. Alminterea nu remîne altă cale de cît calea violentă şi când un popor ori cît de chiloş să h­otăreşte a să mişca, niminea nici chiar aţiţă­­torii lui nu’l pot opri. Tot­deauna popoarele au mers pe calea violenţei mai departe de cît să socotea că au să meargă. Să să gândească regele la acest adevăr istoric. Opoziţia în lupta ei contra guvernului nu trebue să ţină samă de palat nici de ceia ce palatul gândeşte. A face alminterea însamnă aşi paraliza puterile, aşi alege armele, a face un a­­nume uz de ele, a transige pe câmpul de ba­­tac. Regele la fie­care pas spune celor ce­ a­­propie din cănd în cănd că el nu să amestecă, că e rege constituţional. Să-l prindem deci cu vorba şi să admitem pentru moment că regele nu există. Care ne este în acest caz situaţia ? Urmă­toarea: ne aflăm faţă cu un regim fără scrupule gata să uzeze de toate armele pentru a să măn­­ţinea la putere. Apoi cu un asemenea regim trebue oare să fim moderaţi, să ne alegem mij­loacele noastre de acţiune ? Dar aceasta este absurd. Ori­ce mijloace sunt bune faţă cu ni­şte oameni ce guvernează în afară de lege. Cele mai violente sunt cele mai potrivite, agitarea pe toată linia, în întruniri, pe strade chiar să impune. Protestările nu mai folosesc nimic, trebue să ne hotărim ca să ne apărăm cu forţa dreptu­rile noastre, să înlăturăm cu scandal încălcă­rile colectiviştilor. Rezistenţa legală, rezistenţa cu forţă în contra celor ce calcă legile şi voese să-şi bată joc de noi, este singura scapare. Cănd zilnic în fie­care oraş din ţară sa va produce căte un scandal legal, adecă cănd cetăţeni lo­viţi în drepturile lor, fie cu ocazia de alegeri , fie de impozite, fie de măsuri administrative de ori şi ce, vor sări ca să alunge pe cei ce vin în numele arbitrarului să-şi bată joc de ei şi de legi, atunci guvernul va începe a să pune pe gânduri iar regele poate îş va aminti că există şi pentru alţii afară decăt pentru dînsul şi poate va bine­voi i eşi din sfera ideală în care îi place a zice că tronează nu­mai pentru opoziţie bine înţeles. Un exemplu va lămuri mai bine lucrul. Fie­care ceteşte zilnic în ziarele pariziane scene şi scandaluri între anarhişti şi poliţie. Fie­care a putut observa că mai toate acele mici tulburări pornesc de la exibarea pe stradă de steaguri roşe. Credeţi oare că anarhiştii exibează stea­gurile roşe pentru steagurile roşe ? Credeţi că eu să expun a fi loviţi şi încarceraţi pentru sa­tisfacerea de a purta un moment pe stradă, o potecă de coloare roşie ? Cine ar crede aceasta s'ar înşăla. Anarhiştii scot steagurile roşe fiind­că ştiu că poliţia are să intervie imediat. Pentru a pro­voca scandalu şi a întreţinea agitarea şi ferbe­­rea în spirite eî sunt în vecinică lupta cu po­liţia. Prin acest mijloc eî uzază guvernul ce’l detestează, ei indignează inimele aprinse, eî con­tinuă propaganda. Ei bine ! să fim şi noi anarhişti însă anarhişti legali, să căutăm a ne apara drepturile noastre, să nu ne supunem la nici o măsură care ar fi călcătoare de lege, să căutăm a restabili o lega­litate de fapt în contra ilegalităţei oficiale. Cu mijlocul acesta vom ţinea în vecinică alertă pe guvernu, vom scutura toropeala publică şi poate vom deștepta din somnul constituțional pe rege. ---------------•—-4 ►—•--------------­ -------------------------------------------­ DIN STREIN­ATATE Se scrie din Paris cu data din 26 Septem, că Floquet şi Lockroy, au adresat cătră ale­gători­lor din Paris o scrisoare, în care mul­ţumesc pentru alegere şi recomandă unirea tu­turor Republicanilor Franţei, spre a nimici

Next