Lupta, iulie 1890 (Anul 7, nr. 1162-1185)

1890-07-22 / nr. 1179

LUPT­A Dar elementul tânăr, care a stat câte 4 şi 5 ani pe băncile universitare?, care a făcut cheltueli şi sacrificii pentru ob­ţinerea celor maî grele licenţe în ştiinţe şi litere, trebuia şi trebue să fi tot aşa de încântat de aceste îmbunătăţiri? ? Pentru a răspunde la această între­bare, vom face o comparaţie între mo­dul cum se recrutează membrii magis­­traturei şi membrii corpului didactic, în­tre poziţiunea unora şi poziţiunea celor­lalţi. în magistratură, astă­zi nu mai pot intra de­cât oameni cu titluri, adecă cu titlul de licenţă în drept. Va să zică condiţiunile de admitere sunt egale în magistratură ca şi în învăţământul se­condar’, dacă admitem că tot aşa de uşor este a lua o licenţă în ştiinţă sau­ în li­tere ca şi în drept, şi dacă facem abs­tracţiune de concurs. Maî departe insă lucrul se schimbă. In magistratură nu numai că in scurt timp un membru al acestui corp capătă inamovibilitatea, cel mai frumos avantaj de care se bucura până acuma numai corpul didactic, dar poate face progrese de așa natură în­cât în 10 ani poate ajunge să fie plătit cu 600 Iei lunar, salariu pe care un profesor secundar, ori­câte merite ar a­­vea, nu poate să ia nici după 20 de ani de serviciu. Se impune deci întrebarea : care este cauza acestei diferenţieri? Oare diferen­ţa de titluri? Nu, după cum am spus. Oare greutatea obţinerea titlului? Nici aceasta, căci toată lumea va putea ju­deca care licenţă să ia mai uşor de ca toate. Oare raritatea celor ce se ofer pentru magistratură ? Nici de cum, căci este cunoscut că grosul contingentului de bacalaureaţi din fie­care an se în­scriu la facultăţile de drept. Pentru această stare de lucruri tot profeo­rii sunt vinovaţi. Să se sature de mai umbla cu duhul blândeţei, de a face politică de simpatie personală, sau o politică meschină în schimbul unor ridicole avantaje tot personale. Dar aceasta nu se poate reproşa şi e­­lementului tinăr din corpul didactic, care nutreşte alte idei politice şi sociale, alte aspiraţiuni, vede ast­fel lucrurile actu­ale şi îşi imaginează în alt chip viitorul. Eî trebue a determina un curent, nu de simpatie personală, ci de simpatie generală, pentru tot ce este nedreptăţit şi ţinut sub apăsare. Grupaţi împrejurul ideilor celor maî umanitare, eî trebue să formeze un corp destul de resistent, pentru a susţine dreptul lor şi al tutu­ror celor nedreptăţiţi şi exploataţi fără milă. Dacă nu vor dicta, cum de drept li s’ar cuveni, cel puţin vor pune întru căt­va mai în frâu pe actualii oameni politici, cari, in cea maî mare parte, nu se recomandă prin alte titluri de­cât că sunt sau bogaţi sau şireţi. Ilippolit. Espositlul terilor mic şcoale de fete din Iaşî (Ux’mare şi fine). In ziua de 30 Iunie mă îndreptam către şcoala centrală sau institutul pe­dagogic de fete, unde vrea să se facă distribuţiunea premiilor şcoalelor secun­dare de fete Tricolorul "fâlfiia şi aci de departe vestind Iaşului serbătoarea şco­lară ce avea loc, pregătită în acea zi între zidurile mari şi învechite de vre­muri ale acelei şcoale. Cu toată haina de sărbătoare ce purta edificiul, nu ştiu de ce fiori se strângea la vederea lui, mai ales când zării de la despărţirea fă­cută din scânduri un fel de barieră în­tre interiorul localului şi visitator­, ce însemna mai mult a «parlori» de tem­niţă, pe care sta lipite, mulţime de liste pline de instrucţiuni, de nume proprii ale condamnatelor şi graţiatelor, voia să zic ale promovatelor şi corigentelor sau eliminatelor. Trec «portuarul,» sui pe scara, care conducea într’un coridor, împodobit cu crăngî de copaci verzi. Canaturile uşei din faţă deschise, lăsa se se vadă interiorul unui salon, pregă­tit pentru solemnitatea acestei zile. In fund o estradă aşternută cu covoare, peste ea o masă mare, pe cari stau premi­ile, coroanele, menţiunele onorabile, date mai toate de corpul profesoral. Impre­­jul mesei câte­va scaune destinate pen­tru corpul profesoral al diferitelor şcoli, în faţa estradei la dreapta şi la stânga scaune, locuri rezervate pentru public, iar in partea dreaptă a estradei elevele şcoalelor­ secundare şi profesionale, pe când cea stângă se ridica altă estradă, unde sta pianul şi elevele şcoalei cen­trale cari erau să facă deficiiţe muzica­le ale solemnităţei. Tinerile copile erau toate în alb şi cu diferite culori de pan­glici la cordoane se vede ca un semn de distincţiune al claselor. Pereţi frumos ornaţi cu portretele suveranilor, mon­tate în stofe tricolore. In peretele unde să rădicase estrada corpului didactic, crea un covor lucrat de elevele şcoalei centrale, representând mărcile tuturor districtelor şi a regatului. Lucrarea n’a fost tocmai ne­reuşită, dacă acele me­dalioane multe colori n’ar fi fost aplicate pe fondul negru, care reda totului un aspect sumbru şi monoton. Dasupra u­­şeî, unde rădicase estrada corului, erea un tablou cusut, represantând pe Sf. Ce­cilia sau Ecaterina, nu ştiu bine care din două, or care ar fi fost cucernica de la uşe, culoritul ce erea cam slab şi nu reeşea în destul corpul din îmbrăcăminte; roata de lângă ea însă erea minunată ca colorit şi esecuţiune. Dar cea ce atrăgea mai mult atenţi­unea publicului şi eşea mai bine în re­lief, erau siluietele, fantomele cele în alb, căci figuri omenesce nu mai erau acele eleve, palide cu ochii stinşi, cu bu­zele albe, p’a căror figură tânără nu să zărea nici o umbră de viaţă. Tristă im­­presiune lăsa în adâncul inimelor tutu­­lor. Pe cât sunt de vesele şi sănătoase la intrarea lor ca bursiere, atât sunt de triste şi abătute după un an, dar încă după cinci ? Starea lor fizică denotă în genere o mare slăbiciune în modul cum respiră, cum li să colorează obraji, când roz, când în palid, după tuşea seacă ce cercă să ’şi-o ascundă fie­care. Anemia ar fi provenit probabil numai din mun­că multă, despre care vorbea Doamna Directoare cu sinceritate în discursul său, munca de la cinci dimineaţa până la nouă ore seara. Cea ce n’a mărturi­sit însă Doamna Directoare este insufi­cienţa hranei şi puţina mişcare recrea­tivă, ce li să ia cu desăvârşire. Ce pri­velişte tristă îţi oferau acele copile, e­­leve ale şcoalei centrale, dacă le consi­derai cu figurile sănătoase şi pline de viaţă ale colegilor lor esterne şi chiar cu persoanele din public. Şi ce însemna acea spaimă intipărită pe figurile aces­tor umbre trecătoare ? De ce se între­bai­ între ele în citişor, unde e Mademo­iselle Emilia ? să nu se vadă Madmoi­­selle Emilia. Madm­oiselle Emilia a zis soro ? Şi toate căutau cu privirea să vadă obiectul firei lor. Curioasă să ştiu cine poate fi acest nume pronunţat cu atâta teamă printre copile, am întrebat pe vecina o foastă elevă a şcoalei centrale şi răspunsul a fost că Madmoiselle Emi­lia este sub-directoarea; în acelaşi timp făcea şi sub-directoarea intrarea în sala solemnităţei. In adevăr această persoa­nă are aparenţa pre severă numai c’un gest abia perceptibil din ochiu şi colţul gurei despre stânga dedea diferite or­dine, de mişcare pe cari elevele le in­­telegeau şi le esecutau. S’a cântat diferite bucăţi de către e­­leve condusă de profesoara de muzică, care ar face foarte bine dacă ar lua o­­biceiu d’a nu aduce corul cu bătaie din picior, ceia ce produce un­ efect puţin plăcut auzului. S’a ţinut obişnuitul dis­curs de Directoare şcoalei centrale, un fel de dare de seama, de statistică şco­­­lară, arătând progresuî, regresul în parte, şi cauzile din care a provenit. De altminterea, toate în ordine, mare disciplină, într’o atmosferă de severita­te, care ese din raza petagogică a şcoa­­leî, şi să aseamănă câte o dată o rigoa­re de reghiment, mai ales când vezi câte o petagogă, cum am văzut eu una, aspră şi puţin cuviincioasă atât cu foas­­tele eî* colege din anii trecuţi, cât şi cu elevele de la cele­l­alte şcoale, pe cari le înghiontea, le împingea, cu aerul u­­nui «valtm­istru». Negreşit ordinea şi disciplina trebuie să domnească într’un institut, dar acea­sta trebue să fie stabilită şi însoţită mai mult de simpatii mumeşti, aşa ca să se nască intre educaţi şi educatori dragos­te, un fel de legătură de iubire şi res­pect reciproc, copii să se obişnuiască a privi pe educatorii lor ca pe nişte pă­rinţi , ca pe buni amici, nu ca pe nişte gogoriţe, «mume-ale-pădureî.» Cine în­ţelege ed­ucaţiunea prin severitate bruscă şi brutală, e incapabil de a creşte şi a forma caractere. Ar trebui ca relaţiunile să fie aşa în­cât elevele, după terminarea studiilor, să simtă un regret de simpatie că se desparte de surorile şi părinţii lor educatori, de chipul cărora îşi au legat visurile copi­lăriei. Dar lucru se întâmplă din contra la terminarea studiilor şi târziu­ după e­­şirea din şcoală suvenirile să rădică ca nişte umbre negre, ce le învăluie sufle­tul reminiscenţelor dureroase ale vieţeî de internat, văd în urma lor pe unele colege răpite înainte de a’şî ajunge ţin­ta, pe altele sinucise de desgust, holă­­î’îte să ’şi sfîrşiască osânda prin curma­rea vieţeî, şi câte alte mizerii ! Statul când a creat internate nu s’a gândit la ast­fel de rezultate şi a avut ca ţintă educaţiunea şi binele tinerimeî; dar din nenorocire adesea personalul adminis­trativ este incult, fiind recrutat prin re­­comandaţiunî de căpătuială. Apoi cu a­­semenea achiziţiunî de contra­bandă nu se poate aştepta cine­va de­cât la re­zultate ca acelea de care ne plângem. După solemnitatea distribuţiunî pre­­milor la cele trei şcoale de fete, se dete drumul uşei din partea dreaptă şi se permise visitatorilor să vadă expoziţiu­­nea de lucrare de mână, şi lucrări gra­fice, etc. In partea stângă în colţ, era o manechină îmbrăcată cu un «mati­­neu» alb prea bine brodat «anevate» şi cu «gunuri»; în dreapta spre uşe o masă cu câte­va­ lucrări frumoase şi bine executate". voîinsemnala pe acea care mi s’a părut perfectă în adevăra­tul sens al cuvântului; era o broderie «anevato», aplicație pe tul englezesc (tulle-anglais). —"Ceva mai sus era o învelitoare de toaletă de tulpan (mul) brodată tot anevato, desemnul bine ales curat esecutat; un singur mic inconve­nient avea broderia; era prea obligă şi trebuia să fie verticală. Acelaş lucru îl voia semnala şi la cuvertura de la poa­lele trapezului, cu covorul cel cu sece­­riţa, cu escepţiune că era mai bine reuşit. Ghiupiura­ filată, admirabilă de bine esecutată şi de o curăţenie rară. In cea ce priveşte lucrările de artă pro­priu zise, broderie pictură şi broderie stilisată, cea dintâi este nerăuşită, de­­părtându-se de natură prin culoritul tare şi ne­variat, prin lipsa totală de fineţe la esecuţiunea ramurilor şi a frun­zelor. Aci stă măestria de a zugrăvi cu acul ca pictorul cu penelul, a ceda o­­biectului acea viaţă, acel natural de transparenţă şi fineţe din natură, aşa în­cât de exemplu, să se poată vedea la o roză spini şi ascuţişul fin al vârfuri­lor lor, precum şi acel joc de umbră şi lumină care călăuzeşte pe maestru în aranjarea şi esecutarea unei lucrări. Co­vorul cu arabescuri renaissance şi a­­mestecul de ţărance românce cu s port slav, nu încadrează ca concepţiune, nici ca culorit. Perna cu roze în relief pe fund negru, avea relieful bine răuşit, numai coloritul era prea trunchiet, tran­­ziţiune bruscă de la un ton la altul. Cât pentru frunze şi crângi foarte ne­reuşite, ce­va mai bine reuşit era co­loritul de la cuvertura «re’seda», bine înţeles unele dintre corole, cât pentru ramuri aceeaşi imperfecţiune ; aplicaţiu­­nele bine tăiate lipsea numai «apretura» In colţul salonului, dintre cuvertura şi covor era o broderie în stil oriental bine executată şi prea bine reuşită ca culorii, de­şi erau multe lucruri demne de laudă ; cea ce merită însă admira­­ţiunea la această şcoală, este broderia «anevato» şi «ghiupiura­ filată», bine executată şi de o curăţenie ne­spuse. Să vede prin urmare că profesoara de lucru de mână de la şcoala centrală are multă abilitate pentru aceste feluri de lucrări, posedând cunoştinţe suficiente în această ramură, şi a reuşit a face ca lucrul de mână la institutul peda­gogic să fie cultivat şi să merite egală atenţiune ca şi la alte studii. Conchid dar arătându-mi regretul, că singura şcoală unde nici nu să înţelege ce va să zică bine, frumos şi curat este şcoala profesională Sf. Sava; şi ce e mai rău după câte am aflat şcoala n’are perspectivă de îndreptare din impulsul propriu, de oare­ce corpul didactic al eî să compune dintr’un buchet de nea­muri, cari să menajază între ele şi mi­nisterul este veşnic indus în eroare, de cea ce să petrece acolo. Ar fi mai ne­­m­erit poate dacă s’ar contopi această şcoală profesională cu acea a «Reuniu­ne! femeilor române», conservând de la şcoala statului ,numai pe artista floristă d-na Codrescu o bună achiziţiune pen­tru şcoală. El. I. Govanescu Iassy 46 Iulie 4890 LA­ CATE­VA iHFORtffii&TlM­I Circulă svonul pe la ministerul de externe că în curând se va face ur­­mătoar­ea mişcare în personalul nos­tru diplomatic : D-na E. Văcărescu, actual minis­tru plenipotenţiar la Bruxeles, va fi trecut la Paris în locul d-lui V. A­­lexandri demisionat. D-na G. Bengescu, actual prim secretar al legaţiuneî din Paris, va fi um­it ministru plenipotenţiar la Bruxelles. D-nu G. G. Nanu, actual prim-se­­cretar la Bruxelles va fi trecut la Paris.★ •¥• * Se zice că pe lângă d-na Văcă­rescu, ar­e multe şanse de a fi nu­mit ministru plenipotenţiar la Paris şi D-l Al. Em. Lahovari, actualul secretar general al ministerului de externe. Mitropolitul primat, Iosef Georgian a sosit azi în Capitală venind din străinătate. „ Azi dimineaţă au plecat la Călă­raşi mai mulţi colectivişti, având în cap pe Dimitrie Sturdza. Se ştie că colectiviştii organizează o reprezen­taţie in numitul oraş.­­ ’ O veste tristă ne soseşte din Bâr­lad. Alaltăieri, joi, la 3 p. m. în urma unei scurte suferinţe, a înce­tat din viaţă, unul din cei mai dis­tinşi membrii ai baroului Bârlădean, Panaite Armaşu, fost preşedinte al comitetului permanent fost avocat al Statului. Defunctul, unul din cetăţe­nii cei mai corecţi şi bine văzuţi, lasă unanime regrete în societatea bârlă­­deană. Sincerile noastre condoleanţe crud încercate­ familii. „ Pe la începutul lunei August se aşteaptă sosirea unui transport de vagoane de marfă de la fabrica St. Denis. Ar fi de dorit ca d. C. Miclescu sub directorele căilor ferate, care ţine actualmente locul directorului, să dea categorice instrucţiuni ingi­nerilor controlori la numita fabrică, ca să supravegheze bine materialul şi mai cu seamă construcţiunea va­goanelor şi să se poarte cu multă severitate cu fabricanţii căci majo­ritatea vagoanelor sosite luna tre­cută în loc de a fi puse în circula­­ţiune au fost trimise la ateliere unde se repară.­ ­ D. N. N. Săveanu, absolvent al fa­­cultăţii de filozofie de aici, a fost numit suplinitor la catedra de filo­zofie de la liceul Mathei Basarab. D. Ion Anastasescu, absolvent al facultăţei de litere şi filosofie, de­nu­mit profesor la clasa I şi II divizio­nară, partea literară, la liceul Sf. Sava. * Consiliul comunal al Graiovei în şedinţa ce o va ţine azi 21 iulie va precede la alegerea primarului, al cărui loc a fost ţinut provisoriu de d. deputat Ulise Boldescu. E absolut sigur că d-nii consilieri vor alege primar tot pe d. Boldescu, care în scurtul timp cât a ţinut pro­vizoriu acest­ post a ştiut să’şî atragă simpatiele concetăţenilor prin acti­vitatea ce a desvoltat’o. D-na consilier Ghiţă Săulescu, care până acum era în fruntea acelora ce făceau opoziție d-lui Boldescu, con­­vingându-se de serviciele ce acesta va aduce Graiovei, s-a hotărât a vota și d-sa pentru alegera d-lui Boldescu ca primar al Graiovei. . Brickul «Mircea» a început a face de câte­va ţrile exerciţii în largul mărei, la Constantza. Asemenea e­­xerciţii va face şi încrucişătorul «Eli­­sabeta». Sub­semnaţii comercianţi din o­­raşul Brăila am convenit ca toate Duminicele de la 2 ore p. m. să ţinem toate prăvăliile închise, cu în­cepere de la 22 iulie a. c. înainte. Aducem aceasta la cunoştinţa o­­nor. public, şi ’i rugăm a se apro­­visiona de cele necesare mai înainte pentru aceste câte­va ore.—Mai ru­găm asemenea şi pe toţi comerci­. FOIŢA ZIARULUI «LUPTA» SAPTAMARA LITERARA DE LA VRANCEA II. Ieste de la Vrancea un realist ? In critica, despre care am vorbit în rîndul trecut, i se reproşează între altele şi adoptarea greşită, folosirea proastă a u­­nor procedări ale romanului realist fran­cez, alegerea tipurilor mijlocii, zugrăvi­rea acelora dintre oameni, cari, fără să se pogoare mai jos de ■ căt nivelul co­mun al veacului, ţăreî şi clasei în care trăesc, n’au destulă putere de inteligen­ţă pentru a deveni tipuri distincte, oa­meni aleşi, oameni superiori, — în înţele­sul romantic al cuvântului. Fără să in­sist asupra faptului, că realiştii trebuie să facă această alegere şi nu alta pen­tru a fi consecvenţi cu propria lor este­tică, ce le cere studiarea amănunţită a tipurilor, cercetarea lor serioasă şi con­­ştiinţioasă,— şi aceasta se poate face nu­mai cu oamenii obişnuiţi, cari fiind mulţi se pot studia cu o uşurinţă cu mult mai mare de­cât un om superior, — ob­iecţia, socotind-o chiar ca întemeiată în ceia ce priveşte greşala de estetică a romanului realist, nu se poate face lui­­ de la Vrancea. Cercetaţi întreaga lui o­­peră şi nicăire nu veţi găsi un Bouvard, un Păcuchet, adevărate tipuri realiste, oameni, cari nu sunt individualităţi, ci exem­plare ale tipului celui mai răspîn­­dit în societatea contmporană, burghe­zul. Singura schiţă cu alegerile ar pu-^ tea intra în formula realistă a tipurilor mijlocii, dar bucata aceasta, cea mai puţin talentată din câte le-a scris pînă acuma autorul «Sultănică!» e un acci­dent în opera lui, ceva, care se desface din armonia tipurilor celor­l­alte, un punct negru. înainte de alegeri se poate explica numai printr’o împietare a omu­lui politic asupra artistuluî, a omului­­împătimit asupra celui cu inima caldă şi creerul rece şi, ca ori­ce product hi­brid, ca criticele lui Zola, ca articolele politice ale lui Chateaubriand ori His­­toire des Girondins a lui Lamartine, iar nu poate avea liniştea sănină a operei­ de artă, statue de cuvinte, ideal mai­ presus de frământările fără folos ale vie-­­ţei practice. In­colo, pretutindene, omul mijlociu lipseşte, tipurile sunt patolo­gice in majoritate, figuri bolnave de nev­­rozasm, voinţe slăbite, minţi isterice. Ni­­căiri burghezul sănătos şi tronând în mijlocul unei fericiri prosteşti, pe care ’1-ar­ cere formula. Pretutindene, tipu­rile sunt distincte şi nicăirea nivelul comun nu domneşte în operă. Fiind-că de la Vrancea e supt înrî­­urirea, covîrtoare în timpurile noas- ‘ tre, a romanului rus, pe care Flaubert şi Turghenief 1-au botezat realist pen­tru a nu rămânea neclasificat. Or, în­tre romanul rus al lui Tolstoi şi Dos­­toievski şi între realismul olimpian, senin, rece şi burghez al lui Flaubert sau, mai bine calat de Flaubert, o de­osebire enormă ezistă. Rusul nu zugră­veşte mai nici­o­dată pe omul normal şi sănătos, ceia ce-l interesează pe dânsul, tipurile care-i solicită luarea aminte şi-i dau dorul de a le pune pe hârtie, de a le sufla viaţa cărţii, sunt nevrozaţii, această uriaşă categorie mo­dernă, care merge tot crescând, atră­gând în iadul vederilor grozave, ideilor fixe, rozând voinţa ca picătura de apă granitul, sentimentelor mistice, o lume întreagă din ce in ce mai mare. Nu e un singur personagiu­ al lui Dostoievski, care să atingă săninătatea nulă al lui Monsieur Proudhomme. Mania criminală în «Crimă şi pedeapsă», mania sinu­ciderii în abaţia­», nevrastenia artistică in «Suflet de copil, iată Subiectele pa­tologice ale tuturor, romanelor epilepti­cului Dostoievski. Uriaşa operă a lui Tolstoi e o întinsă galerie de tablouri de anormali, în care misticismul varsă pretutindenea nota lui tristă, religioasă și fantastică ; în a­­ceastă atmosferă bolnavă se învârtea tot romanul rusesc, descoperind rănile minţii, zgândărind nebrozele, analizând ţesătura nelegată a gândurilor nebu­nului. Omul normal r­u­şi află loc în acest întins spital al durerii omeneşti. Acuma, literatura aceasta bolnăvi­cioasă, care se resimte de starea învă­­lurată a inimii slave, adânc infiltrată de creştinism, bolnavă de prea multă analiză morală şi sufletească, lucrează asupra cugetării franceze. Splendoarea întunecată şi mistică a lui Tolstoi, du­reroasa apoteoză a durerii omeneşti din Dostoievski, alăturată pe lângă "oare­care simpatii politice, au naturalizat în Franţa pe cei trei măiestri ai roma­nului rus. Nevroza ajunge la ordina zilei : romancierul, innainte de­ a-şî scrie cel d’ântâia capitol, caută vre-un caz complex de patologie, care să-i slu­jească drept temă. Zola în «La Bete N­umaine» zugrăveşte mania moştenită a crimei. Huysmanns în etEn ménage­n, slăbirea voinţii, nuvelele lui Maupas­sant, romanele lui Bourget toate res­piră patologia nervoasă. Un întins văl de bolnavă zugrăvire a nevrastenicilor acopere mai toată literatura modernă. Ce se mai adaugă încă, progresele neîncetate ale psihologiei şi patologiei nervoase, întinderea crescândă a nev­rozei, «boala veacului», complicaţiile in­teresante şi dureroase ale sufletului ce­lor atinşi de dânsa, se va înţelege a­­tunci, de unde vine acest curent gene­ral în literatură, care o duce către cer­cetarea celor decăzuţi şi bolnavi. Lumea e sătulă de omul simplu, de omul nor­mal , neexistent şi dulceag: modernului îi trebue ceva mai puternic, o hrană a­prigă şi corozivă, care să-i aţâţe gustul slăbit de prea multă citire. Pe de altă parte, artistul urmează eterna vânătoare după lucr­ul nespus, după nou şi nees­­primat. Cum am spus şi altă dată, mulţi socot, ca Maupassant, că nimic nu-i nou supt soare, că toate câte s’au spus se spun încă şi unde ar putea găsi pă­mânt înţelenit, ţărâna necălcată, artis­tul de­cât pe întinsele câmpii de jale şi de suferinţe ale nevrozei, supt formele ei veşnic schimbătoare, veşnic deosebite ? Şi aceasta nu e un simptom de de­cadenţă deplorabilă a artei moderne. Din potrivă, intrarea in câmpul de zu­grăvire al artei a tipului patologic, aşa de bogat în manifestările lui, e o feri­cire pentru dânsa, o reînnoire. Ştiiinţa, cucerind câmp nou, aduce artei o mate­riale nouă şi artistul, care nu s’ar fo­losi de aceste materiale ar fi un artist neinteligent, ca şi criticul care ar sfătui lăsarea în părăsire a acestei mine întu­necate şi felurite care este patologia nervoase şi tipurile bolnave. Cu cât se lărgeşte şi se complică drama, cu cât cîştigă romanul şi se îmbogăţeşte poe­zia prin această introducere a bolnavi­lor nervoşi în artă. Se poate oare o mai frumoase "dramă de­cât aceea care ne-ar prezenta lupta sfâşietoare a crimei moş­tenite cu moralitatea câştigată prin edu­caţie şi nu trebue oare "să fim recunos­cător ştiinţei pentru descoperirea acestor orizonturi m­oi, întunecate şi splendide ? La noi, influenţa romanului rus a fost -ír V *­ . 1 4 t V . %* A

Next