Lupta, iulie 1890 (Anul 7, nr. 1162-1185)
1890-07-22 / nr. 1179
LUPTA Dar elementul tânăr, care a stat câte 4 şi 5 ani pe băncile universitare?, care a făcut cheltueli şi sacrificii pentru obţinerea celor maî grele licenţe în ştiinţe şi litere, trebuia şi trebue să fi tot aşa de încântat de aceste îmbunătăţiri? ? Pentru a răspunde la această întrebare, vom face o comparaţie între modul cum se recrutează membrii magistraturei şi membrii corpului didactic, între poziţiunea unora şi poziţiunea celorlalţi. în magistratură, astăzi nu mai pot intra decât oameni cu titluri, adecă cu titlul de licenţă în drept. Va să zică condiţiunile de admitere sunt egale în magistratură ca şi în învăţământul secondar’, dacă admitem că tot aşa de uşor este a lua o licenţă în ştiinţă sau în litere ca şi în drept, şi dacă facem abstracţiune de concurs. Maî departe insă lucrul se schimbă. In magistratură nu numai că in scurt timp un membru al acestui corp capătă inamovibilitatea, cel mai frumos avantaj de care se bucura până acuma numai corpul didactic, dar poate face progrese de așa natură încât în 10 ani poate ajunge să fie plătit cu 600 Iei lunar, salariu pe care un profesor secundar, oricâte merite ar avea, nu poate să ia nici după 20 de ani de serviciu. Se impune deci întrebarea : care este cauza acestei diferenţieri? Oare diferenţa de titluri? Nu, după cum am spus. Oare greutatea obţinerea titlului? Nici aceasta, căci toată lumea va putea judeca care licenţă să ia mai uşor de ca toate. Oare raritatea celor ce se ofer pentru magistratură ? Nici de cum, căci este cunoscut că grosul contingentului de bacalaureaţi din fiecare an se înscriu la facultăţile de drept. Pentru această stare de lucruri tot profeorii sunt vinovaţi. Să se sature de mai umbla cu duhul blândeţei, de a face politică de simpatie personală, sau o politică meschină în schimbul unor ridicole avantaje tot personale. Dar aceasta nu se poate reproşa şi elementului tinăr din corpul didactic, care nutreşte alte idei politice şi sociale, alte aspiraţiuni, vede astfel lucrurile actuale şi îşi imaginează în alt chip viitorul. Eî trebue a determina un curent, nu de simpatie personală, ci de simpatie generală, pentru tot ce este nedreptăţit şi ţinut sub apăsare. Grupaţi împrejurul ideilor celor maî umanitare, eî trebue să formeze un corp destul de resistent, pentru a susţine dreptul lor şi al tuturor celor nedreptăţiţi şi exploataţi fără milă. Dacă nu vor dicta, cum de drept li s’ar cuveni, cel puţin vor pune întru cătva mai în frâu pe actualii oameni politici, cari, in cea maî mare parte, nu se recomandă prin alte titluri decât că sunt sau bogaţi sau şireţi. Ilippolit. Espositlul terilor mic şcoale de fete din Iaşî (Ux’mare şi fine). In ziua de 30 Iunie mă îndreptam către şcoala centrală sau institutul pedagogic de fete, unde vrea să se facă distribuţiunea premiilor şcoalelor secundare de fete Tricolorul "fâlfiia şi aci de departe vestind Iaşului serbătoarea şcolară ce avea loc, pregătită în acea zi între zidurile mari şi învechite de vremuri ale acelei şcoale. Cu toată haina de sărbătoare ce purta edificiul, nu ştiu de ce fiori se strângea la vederea lui, mai ales când zării de la despărţirea făcută din scânduri un fel de barieră între interiorul localului şi visitator, ce însemna mai mult a «parlori» de temniţă, pe care sta lipite, mulţime de liste pline de instrucţiuni, de nume proprii ale condamnatelor şi graţiatelor, voia să zic ale promovatelor şi corigentelor sau eliminatelor. Trec «portuarul,» sui pe scara, care conducea într’un coridor, împodobit cu crăngî de copaci verzi. Canaturile uşei din faţă deschise, lăsa se se vadă interiorul unui salon, pregătit pentru solemnitatea acestei zile. In fund o estradă aşternută cu covoare, peste ea o masă mare, pe cari stau premiile, coroanele, menţiunele onorabile, date mai toate de corpul profesoral. Imprejul mesei câteva scaune destinate pentru corpul profesoral al diferitelor şcoli, în faţa estradei la dreapta şi la stânga scaune, locuri rezervate pentru public, iar in partea dreaptă a estradei elevele şcoalelor secundare şi profesionale, pe când cea stângă se ridica altă estradă, unde sta pianul şi elevele şcoalei centrale cari erau să facă deficiiţe muzicale ale solemnităţei. Tinerile copile erau toate în alb şi cu diferite culori de panglici la cordoane se vede ca un semn de distincţiune al claselor. Pereţi frumos ornaţi cu portretele suveranilor, montate în stofe tricolore. In peretele unde să rădicase estrada corpului didactic, crea un covor lucrat de elevele şcoalei centrale, representând mărcile tuturor districtelor şi a regatului. Lucrarea n’a fost tocmai nereuşită, dacă acele medalioane multe colori n’ar fi fost aplicate pe fondul negru, care reda totului un aspect sumbru şi monoton. Dasupra uşeî, unde rădicase estrada corului, erea un tablou cusut, represantând pe Sf. Cecilia sau Ecaterina, nu ştiu bine care din două, or care ar fi fost cucernica de la uşe, culoritul ce erea cam slab şi nu reeşea în destul corpul din îmbrăcăminte; roata de lângă ea însă erea minunată ca colorit şi esecuţiune. Dar cea ce atrăgea mai mult atenţiunea publicului şi eşea mai bine în relief, erau siluietele, fantomele cele în alb, căci figuri omenesce nu mai erau acele eleve, palide cu ochii stinşi, cu buzele albe, p’a căror figură tânără nu să zărea nici o umbră de viaţă. Tristă impresiune lăsa în adâncul inimelor tutulor. Pe cât sunt de vesele şi sănătoase la intrarea lor ca bursiere, atât sunt de triste şi abătute după un an, dar încă după cinci ? Starea lor fizică denotă în genere o mare slăbiciune în modul cum respiră, cum li să colorează obraji, când roz, când în palid, după tuşea seacă ce cercă să ’şi-o ascundă fiecare. Anemia ar fi provenit probabil numai din muncă multă, despre care vorbea Doamna Directoare cu sinceritate în discursul său, munca de la cinci dimineaţa până la nouă ore seara. Cea ce n’a mărturisit însă Doamna Directoare este insuficienţa hranei şi puţina mişcare recreativă, ce li să ia cu desăvârşire. Ce privelişte tristă îţi oferau acele copile, eleve ale şcoalei centrale, dacă le considerai cu figurile sănătoase şi pline de viaţă ale colegilor lor esterne şi chiar cu persoanele din public. Şi ce însemna acea spaimă intipărită pe figurile acestor umbre trecătoare ? De ce se întrebai între ele în citişor, unde e Mademoiselle Emilia ? să nu se vadă Madmoiselle Emilia. Madmoiselle Emilia a zis soro ? Şi toate căutau cu privirea să vadă obiectul firei lor. Curioasă să ştiu cine poate fi acest nume pronunţat cu atâta teamă printre copile, am întrebat pe vecina o foastă elevă a şcoalei centrale şi răspunsul a fost că Madmoiselle Emilia este sub-directoarea; în acelaşi timp făcea şi sub-directoarea intrarea în sala solemnităţei. In adevăr această persoană are aparenţa pre severă numai c’un gest abia perceptibil din ochiu şi colţul gurei despre stânga dedea diferite ordine, de mişcare pe cari elevele le intelegeau şi le esecutau. S’a cântat diferite bucăţi de către eleve condusă de profesoara de muzică, care ar face foarte bine dacă ar lua obiceiu d’a nu aduce corul cu bătaie din picior, ceia ce produce un efect puţin plăcut auzului. S’a ţinut obişnuitul discurs de Directoare şcoalei centrale, un fel de dare de seama, de statistică şcolară, arătând progresuî, regresul în parte, şi cauzile din care a provenit. De altminterea, toate în ordine, mare disciplină, într’o atmosferă de severitate, care ese din raza petagogică a şcoaleî, şi să aseamănă câte o dată o rigoare de reghiment, mai ales când vezi câte o petagogă, cum am văzut eu una, aspră şi puţin cuviincioasă atât cu foastele eî* colege din anii trecuţi, cât şi cu elevele de la celelalte şcoale, pe cari le înghiontea, le împingea, cu aerul unui «valtmistru». Negreşit ordinea şi disciplina trebuie să domnească într’un institut, dar aceasta trebue să fie stabilită şi însoţită mai mult de simpatii mumeşti, aşa ca să se nască intre educaţi şi educatori dragoste, un fel de legătură de iubire şi respect reciproc, copii să se obişnuiască a privi pe educatorii lor ca pe nişte părinţi , ca pe buni amici, nu ca pe nişte gogoriţe, «mume-ale-pădureî.» Cine înţelege educaţiunea prin severitate bruscă şi brutală, e incapabil de a creşte şi a forma caractere. Ar trebui ca relaţiunile să fie aşa încât elevele, după terminarea studiilor, să simtă un regret de simpatie că se desparte de surorile şi părinţii lor educatori, de chipul cărora îşi au legat visurile copilăriei. Dar lucru se întâmplă din contra la terminarea studiilor şi târziu după eşirea din şcoală suvenirile să rădică ca nişte umbre negre, ce le învăluie sufletul reminiscenţelor dureroase ale vieţeî de internat, văd în urma lor pe unele colege răpite înainte de a’şî ajunge ţinta, pe altele sinucise de desgust, holăî’îte să ’şi sfîrşiască osânda prin curmarea vieţeî, şi câte alte mizerii ! Statul când a creat internate nu s’a gândit la astfel de rezultate şi a avut ca ţintă educaţiunea şi binele tinerimeî; dar din nenorocire adesea personalul administrativ este incult, fiind recrutat prin recomandaţiunî de căpătuială. Apoi cu asemenea achiziţiunî de contrabandă nu se poate aştepta cineva decât la rezultate ca acelea de care ne plângem. După solemnitatea distribuţiunî premilor la cele trei şcoale de fete, se dete drumul uşei din partea dreaptă şi se permise visitatorilor să vadă expoziţiunea de lucrare de mână, şi lucrări grafice, etc. In partea stângă în colţ, era o manechină îmbrăcată cu un «matineu» alb prea bine brodat «anevate» şi cu «gunuri»; în dreapta spre uşe o masă cu câteva lucrări frumoase şi bine executate". voîinsemnala pe acea care mi s’a părut perfectă în adevăratul sens al cuvântului; era o broderie «anevato», aplicație pe tul englezesc (tulle-anglais). —"Ceva mai sus era o învelitoare de toaletă de tulpan (mul) brodată tot anevato, desemnul bine ales curat esecutat; un singur mic inconvenient avea broderia; era prea obligă şi trebuia să fie verticală. Acelaş lucru îl voia semnala şi la cuvertura de la poalele trapezului, cu covorul cel cu seceriţa, cu escepţiune că era mai bine reuşit. Ghiupiura filată, admirabilă de bine esecutată şi de o curăţenie rară. In cea ce priveşte lucrările de artă propriu zise, broderie pictură şi broderie stilisată, cea dintâi este nerăuşită, depărtându-se de natură prin culoritul tare şi nevariat, prin lipsa totală de fineţe la esecuţiunea ramurilor şi a frunzelor. Aci stă măestria de a zugrăvi cu acul ca pictorul cu penelul, a ceda obiectului acea viaţă, acel natural de transparenţă şi fineţe din natură, aşa încât de exemplu, să se poată vedea la o roză spini şi ascuţişul fin al vârfurilor lor, precum şi acel joc de umbră şi lumină care călăuzeşte pe maestru în aranjarea şi esecutarea unei lucrări. Covorul cu arabescuri renaissance şi amestecul de ţărance românce cu s port slav, nu încadrează ca concepţiune, nici ca culorit. Perna cu roze în relief pe fund negru, avea relieful bine răuşit, numai coloritul era prea trunchiet, tranziţiune bruscă de la un ton la altul. Cât pentru frunze şi crângi foarte nereuşite, ceva mai bine reuşit era coloritul de la cuvertura «re’seda», bine înţeles unele dintre corole, cât pentru ramuri aceeaşi imperfecţiune ; aplicaţiunele bine tăiate lipsea numai «apretura» In colţul salonului, dintre cuvertura şi covor era o broderie în stil oriental bine executată şi prea bine reuşită ca culorii, deşi erau multe lucruri demne de laudă ; cea ce merită însă admiraţiunea la această şcoală, este broderia «anevato» şi «ghiupiura filată», bine executată şi de o curăţenie nespuse. Să vede prin urmare că profesoara de lucru de mână de la şcoala centrală are multă abilitate pentru aceste feluri de lucrări, posedând cunoştinţe suficiente în această ramură, şi a reuşit a face ca lucrul de mână la institutul pedagogic să fie cultivat şi să merite egală atenţiune ca şi la alte studii. Conchid dar arătându-mi regretul, că singura şcoală unde nici nu să înţelege ce va să zică bine, frumos şi curat este şcoala profesională Sf. Sava; şi ce e mai rău după câte am aflat şcoala n’are perspectivă de îndreptare din impulsul propriu, de oarece corpul didactic al eî să compune dintr’un buchet de neamuri, cari să menajază între ele şi ministerul este veşnic indus în eroare, de cea ce să petrece acolo. Ar fi mai nemerit poate dacă s’ar contopi această şcoală profesională cu acea a «Reuniune! femeilor române», conservând de la şcoala statului ,numai pe artista floristă d-na Codrescu o bună achiziţiune pentru şcoală. El. I. Govanescu Iassy 46 Iulie 4890 LA CATEVA iHFORtffii&TlMI Circulă svonul pe la ministerul de externe că în curând se va face următoarea mişcare în personalul nostru diplomatic : D-na E. Văcărescu, actual ministru plenipotenţiar la Bruxeles, va fi trecut la Paris în locul d-lui V. Alexandri demisionat. D-na G. Bengescu, actual prim secretar al legaţiuneî din Paris, va fi umit ministru plenipotenţiar la Bruxelles. D-nu G. G. Nanu, actual prim-secretar la Bruxelles va fi trecut la Paris.★ •¥• * Se zice că pe lângă d-na Văcărescu, are multe şanse de a fi numit ministru plenipotenţiar la Paris şi D-l Al. Em. Lahovari, actualul secretar general al ministerului de externe. Mitropolitul primat, Iosef Georgian a sosit azi în Capitală venind din străinătate. „ Azi dimineaţă au plecat la Călăraşi mai mulţi colectivişti, având în cap pe Dimitrie Sturdza. Se ştie că colectiviştii organizează o reprezentaţie in numitul oraş. ’ O veste tristă ne soseşte din Bârlad. Alaltăieri, joi, la 3 p. m. în urma unei scurte suferinţe, a încetat din viaţă, unul din cei mai distinşi membrii ai baroului Bârlădean, Panaite Armaşu, fost preşedinte al comitetului permanent fost avocat al Statului. Defunctul, unul din cetăţenii cei mai corecţi şi bine văzuţi, lasă unanime regrete în societatea bârlădeană. Sincerile noastre condoleanţe crud încercate familii. „ Pe la începutul lunei August se aşteaptă sosirea unui transport de vagoane de marfă de la fabrica St. Denis. Ar fi de dorit ca d. C. Miclescu sub directorele căilor ferate, care ţine actualmente locul directorului, să dea categorice instrucţiuni inginerilor controlori la numita fabrică, ca să supravegheze bine materialul şi mai cu seamă construcţiunea vagoanelor şi să se poarte cu multă severitate cu fabricanţii căci majoritatea vagoanelor sosite luna trecută în loc de a fi puse în circulaţiune au fost trimise la ateliere unde se repară. D. N. N. Săveanu, absolvent al facultăţii de filozofie de aici, a fost numit suplinitor la catedra de filozofie de la liceul Mathei Basarab. D. Ion Anastasescu, absolvent al facultăţei de litere şi filosofie, denumit profesor la clasa I şi II divizionară, partea literară, la liceul Sf. Sava. * Consiliul comunal al Graiovei în şedinţa ce o va ţine azi 21 iulie va precede la alegerea primarului, al cărui loc a fost ţinut provisoriu de d. deputat Ulise Boldescu. E absolut sigur că d-nii consilieri vor alege primar tot pe d. Boldescu, care în scurtul timp cât a ţinut provizoriu acest post a ştiut să’şî atragă simpatiele concetăţenilor prin activitatea ce a desvoltat’o. D-na consilier Ghiţă Săulescu, care până acum era în fruntea acelora ce făceau opoziție d-lui Boldescu, convingându-se de serviciele ce acesta va aduce Graiovei, s-a hotărât a vota și d-sa pentru alegera d-lui Boldescu ca primar al Graiovei. . Brickul «Mircea» a început a face de câteva ţrile exerciţii în largul mărei, la Constantza. Asemenea exerciţii va face şi încrucişătorul «Elisabeta». Subsemnaţii comercianţi din oraşul Brăila am convenit ca toate Duminicele de la 2 ore p. m. să ţinem toate prăvăliile închise, cu începere de la 22 iulie a. c. înainte. Aducem aceasta la cunoştinţa onor. public, şi ’i rugăm a se aprovisiona de cele necesare mai înainte pentru aceste câteva ore.—Mai rugăm asemenea şi pe toţi comerci. FOIŢA ZIARULUI «LUPTA» SAPTAMARA LITERARA DE LA VRANCEA II. Ieste de la Vrancea un realist ? In critica, despre care am vorbit în rîndul trecut, i se reproşează între altele şi adoptarea greşită, folosirea proastă a unor procedări ale romanului realist francez, alegerea tipurilor mijlocii, zugrăvirea acelora dintre oameni, cari, fără să se pogoare mai jos de ■ căt nivelul comun al veacului, ţăreî şi clasei în care trăesc, n’au destulă putere de inteligenţă pentru a deveni tipuri distincte, oameni aleşi, oameni superiori, — în înţelesul romantic al cuvântului. Fără să insist asupra faptului, că realiştii trebuie să facă această alegere şi nu alta pentru a fi consecvenţi cu propria lor estetică, ce le cere studiarea amănunţită a tipurilor, cercetarea lor serioasă şi conştiinţioasă,— şi aceasta se poate face numai cu oamenii obişnuiţi, cari fiind mulţi se pot studia cu o uşurinţă cu mult mai mare decât un om superior, — obiecţia, socotind-o chiar ca întemeiată în ceia ce priveşte greşala de estetică a romanului realist, nu se poate face lui de la Vrancea. Cercetaţi întreaga lui operă şi nicăire nu veţi găsi un Bouvard, un Păcuchet, adevărate tipuri realiste, oameni, cari nu sunt individualităţi, ci exemplare ale tipului celui mai răspîndit în societatea contmporană, burghezul. Singura schiţă cu alegerile ar pu-^ tea intra în formula realistă a tipurilor mijlocii, dar bucata aceasta, cea mai puţin talentată din câte le-a scris pînă acuma autorul «Sultănică!» e un accident în opera lui, ceva, care se desface din armonia tipurilor celorlalte, un punct negru. înainte de alegeri se poate explica numai printr’o împietare a omului politic asupra artistuluî, a omuluiîmpătimit asupra celui cu inima caldă şi creerul rece şi, ca orice product hibrid, ca criticele lui Zola, ca articolele politice ale lui Chateaubriand ori Histoire des Girondins a lui Lamartine, iar nu poate avea liniştea sănină a operei de artă, statue de cuvinte, ideal mai presus de frământările fără folos ale vie-ţei practice. Incolo, pretutindene, omul mijlociu lipseşte, tipurile sunt patologice in majoritate, figuri bolnave de nevrozasm, voinţe slăbite, minţi isterice. Nicăiri burghezul sănătos şi tronând în mijlocul unei fericiri prosteşti, pe care ’1-ar cere formula. Pretutindene, tipurile sunt distincte şi nicăirea nivelul comun nu domneşte în operă. Fiind-că de la Vrancea e supt înrîurirea, covîrtoare în timpurile noas- ‘ tre, a romanului rus, pe care Flaubert şi Turghenief 1-au botezat realist pentru a nu rămânea neclasificat. Or, între romanul rus al lui Tolstoi şi Dostoievski şi între realismul olimpian, senin, rece şi burghez al lui Flaubert sau, mai bine calat de Flaubert, o deosebire enormă ezistă. Rusul nu zugrăveşte mai niciodată pe omul normal şi sănătos, ceia ce-l interesează pe dânsul, tipurile care-i solicită luarea aminte şi-i dau dorul de a le pune pe hârtie, de a le sufla viaţa cărţii, sunt nevrozaţii, această uriaşă categorie modernă, care merge tot crescând, atrăgând în iadul vederilor grozave, ideilor fixe, rozând voinţa ca picătura de apă granitul, sentimentelor mistice, o lume întreagă din ce in ce mai mare. Nu e un singur personagiu al lui Dostoievski, care să atingă săninătatea nulă al lui Monsieur Proudhomme. Mania criminală în «Crimă şi pedeapsă», mania sinuciderii în abaţia», nevrastenia artistică in «Suflet de copil, iată Subiectele patologice ale tuturor, romanelor epilepticului Dostoievski. Uriaşa operă a lui Tolstoi e o întinsă galerie de tablouri de anormali, în care misticismul varsă pretutindenea nota lui tristă, religioasă și fantastică ; în această atmosferă bolnavă se învârtea tot romanul rusesc, descoperind rănile minţii, zgândărind nebrozele, analizând ţesătura nelegată a gândurilor nebunului. Omul normal ruşi află loc în acest întins spital al durerii omeneşti. Acuma, literatura aceasta bolnăvicioasă, care se resimte de starea învălurată a inimii slave, adânc infiltrată de creştinism, bolnavă de prea multă analiză morală şi sufletească, lucrează asupra cugetării franceze. Splendoarea întunecată şi mistică a lui Tolstoi, dureroasa apoteoză a durerii omeneşti din Dostoievski, alăturată pe lângă "oarecare simpatii politice, au naturalizat în Franţa pe cei trei măiestri ai romanului rus. Nevroza ajunge la ordina zilei : romancierul, innainte de a-şî scrie cel d’ântâia capitol, caută vre-un caz complex de patologie, care să-i slujească drept temă. Zola în «La Bete Numaine» zugrăveşte mania moştenită a crimei. Huysmanns în etEn ménagen, slăbirea voinţii, nuvelele lui Maupassant, romanele lui Bourget toate respiră patologia nervoasă. Un întins văl de bolnavă zugrăvire a nevrastenicilor acopere mai toată literatura modernă. Ce se mai adaugă încă, progresele neîncetate ale psihologiei şi patologiei nervoase, întinderea crescândă a nevrozei, «boala veacului», complicaţiile interesante şi dureroase ale sufletului celor atinşi de dânsa, se va înţelege atunci, de unde vine acest curent general în literatură, care o duce către cercetarea celor decăzuţi şi bolnavi. Lumea e sătulă de omul simplu, de omul normal , neexistent şi dulceag: modernului îi trebue ceva mai puternic, o hrană aprigă şi corozivă, care să-i aţâţe gustul slăbit de prea multă citire. Pe de altă parte, artistul urmează eterna vânătoare după lucrul nespus, după nou şi neesprimat. Cum am spus şi altă dată, mulţi socot, ca Maupassant, că nimic nu-i nou supt soare, că toate câte s’au spus se spun încă şi unde ar putea găsi pământ înţelenit, ţărâna necălcată, artistul decât pe întinsele câmpii de jale şi de suferinţe ale nevrozei, supt formele ei veşnic schimbătoare, veşnic deosebite ? Şi aceasta nu e un simptom de decadenţă deplorabilă a artei moderne. Din potrivă, intrarea in câmpul de zugrăvire al artei a tipului patologic, aşa de bogat în manifestările lui, e o fericire pentru dânsa, o reînnoire. Ştiiinţa, cucerind câmp nou, aduce artei o materiale nouă şi artistul, care nu s’ar folosi de aceste materiale ar fi un artist neinteligent, ca şi criticul care ar sfătui lăsarea în părăsire a acestei mine întunecate şi felurite care este patologia nervoase şi tipurile bolnave. Cu cât se lărgeşte şi se complică drama, cu cât cîştigă romanul şi se îmbogăţeşte poezia prin această introducere a bolnavilor nervoşi în artă. Se poate oare o mai frumoase "dramă decât aceea care ne-ar prezenta lupta sfâşietoare a crimei moştenite cu moralitatea câştigată prin educaţie şi nu trebue oare "să fim recunoscător ştiinţei pentru descoperirea acestor orizonturi moi, întunecate şi splendide ? La noi, influenţa romanului rus a fost -ír V * . 1 4 t V . %* A