Lupta, iunie 1891 (Anul 8, nr. 1429-1450)

1891-06-12 / nr. 1435

LAPTA „Restauraţiunea complectă a acestui monument“, datorită iniţiativei guvernului „Român şi aşezată, sub patronagiul Ma-jestăţei Sale Regelui Carol I, a cerut zece ani de zile“. In 1874 comisiunea numită de regretatul Vasile Boerescu, pe atunci ministrul de culte şi compusă din d-nii Orăscu, Berendei, Berthen, Gottereau tatăl, Engerley, Odobescu Montoreanu, comisiune menită a studia cu deamănuntul monăstirea de la Curtea-de- Argeș; insistă asupra frescurilor „interessante din punctul de vedere archeologic, „fiind mai singurele specimene de artă picturală bizantină din al XVI-lea secol în „ţară la noi“. Iar când e cestiunea de a restaura „cea „mai splendidă podoabă artistică, cu care „se poate mândri ţara noastră* membrii „comisiunei declară neted : „Să nu se schimbe „întru nimici... Cu un an înainte, 1873, iată ce rezoluţiune pune un ministru pe un raport al d-lor Orăscu şi Burelly, relativ la picturile din biserica de la Argeş (19 Mai 1873) : „Având în vedere că cu mergerea sub-seminatuluî, împreună cu d-nii Orăscu, Burelly „şi Montereanu, la Curtea de Argeş, m’am „încredinţat că cu restaurarea bisericeî nu „are a se atinge pictura veche şi că prin „urmare nu este necesitate de o asemenea „cheltuială, după încredinţarea la faţa locului*. Lucru ciudat e că tocmai acel ministru de culte a fost poate, cel mai puţin artist, din droaia de miniştrii ce s’au succedat. Tot pe atunci, o revistă literară, ce azi a intrat în al 25-lea an de viaţă, biciueşte modul cum se şterg figurile domnilor şi ale boierilor din vechime, şi un particular relevă puţinul preţ ce se pune pe acele zugrăvite în biserica de la Argeş. Iată notiţa ce găsim in Convorbiri literare din Iunie 1874 : „Portretele domnilor noştri, precum şi a boerilor din vechime ce au avut însemnătate istorică la noi, zac ascunse prin fundul monastirilor, pe păreţii bisericilor. Ele sunt necunoscute de mulţi dintre ai noştri şi vor fi desăvârşit necunoscute de cei ce vor veni după noi; căci zilnic aceste scumpe rămăşiţe ale vremurilor trecute se perd din ce în ce mai mult. Perderea lor porneşte din două pricini : sau din neîngrijirea şi căderea zugrăvelei de umezeala păreţilor, sau din neştiinţa şi nesocotinţa oamenilor, care parte le râdică preţul iscodului adevărat, vechili al Vremei, din însuşi timpul Domnilor, al căror chip este zugrăvit, prin mijlocul meremeturilor nepotrivite ce li se aduc, parte prin ştergerea lor deplină ca lucrări fără de nici un preţ în artă, cum s’a întâmplat chiar acum cu meremetisirea şi întărirea bisericei de Argeş, precum şi la multe alte. A arăta cât este de mare interesul istoric al acestor portrete este de prisos, căci orîce om cu mintea puţin luminată poate vedea aceasta*. Un eminent architect, membru al comisiunei de monumente istorice franceze, care într’o scrisoare trimisă unui camarad al nostru la 23 ianuarie 1890, declară cu regret că nu cunoaşte România, chemat în misiune de ministerul de culte, nu mai mult decât după şase luni, găseşte mijlocul în cincisprezece zile să viziteze Craiova, Iaşii, Bucureştii, Curtea de Argeş Târgovişte şi Sinaia, să studieze istoria patriei, arta religioasă din diferitele veacuri, instituţiunile, moravurile, să cerceteze tot ce s’a scris asupra nenorocitelor restaurări şi să alcătuiască opt rapoarte!... Intr’unul din aceste rapoarte se vorbeşte de Curtea-de-Argeş şi picturile ei. Ereziile ce le vedem debitate intr’cusul ne lasă in uimire, gândind că ele sunt subscrise de un membru corespondent al Institutului Franciei . Gosset, architectul teatrului din Reims, în scrierea lui asupra Cupolelor, apărută de curând, consacră două, trei pagine monăstirei Episcopale de la Argeş, însoţite de gravuri. Reproducerea e după clădirea de odinioară, astfel cum o găsim în Reissenberger, în Revista Română, în modelul Storck-Burelly ce se găseşte în muzeul din Bucureşti, iar nu după cea de astăzi eşită profanată, dintr’o mână nedemnă, fără respect pentru trecut, pentru artă, pentru istorie. Autorul nu uită a rosti cuvintele lui Forster : »prin luxul exterior artistul a avut de scop să atragă privirea, să cheme »pe călător, ca să viziteze biserica și din »contra prin severitatea interiorului erepuscula ce domneşte, nu s’a avut in vedere „de cât să facă ast-fel, ca celui ce intră să „’i se inspire reculegerea, meditaţiunea, evitând de a’l distrage prin preocuparea unor frumuseţi nemăsurate“. Şi s’a găsit un artist de mare talent, un succesor al lui Gaudoyer, al lui Espérandieu, care să ne vorbească cu dispreţ de „pre„facerile stângace ale succesorilor neindemânateci al lui Dobromir zugravul“. Gât pentru „îngrijirile şi prevederile înţelepte, că înainte de înlăturare, înainte ,de dărâmare s’au făcut calcurile acestorpicturi murale pentru a le reproduce cu „o fidelitate scrupuloasă“... punem sub ochii cititorilor o pagină inedită, asupra căreia atragem atenţiunea; ea a fost scrisă de un companion de escursiune—la Curtea de Argeş—a d-lor de Rosny şi Urechi, ministrul de Culte pe acele vremuri. In 1881 „toate frescurile altarului și ale emiciclului stâng erau dărâmate... „In emiciclul drept un desenator sus pe „schele, lua copia unui fresc la palida li„cărire a unei lumânări; deoarece însă „era neândestulătoare, artistul își urmărea „conturul cu astă lumânare, când lipită de »pictură, când aşezată pe un şurup, sail „fixată în zid la distanţele cerute pentru „a lumina desemnul. Bietele frescuri pur„ tau urmele nenorocite ale trecerei acestui „cui sfeşnic. Ici ochi scoşi, colea peri arşi, „dincolea umflături, iată tristul spectacol ,ce înfăţişă vederilor noastre. „Sărmanii sfinţi erau din nou supuşi „martirului. Nu ştiu cine a avut inspiraţiunea de a distruge frescurile astea ; ea ,a fost foarte nenorocită pentru interesul „nostru istoric. Atâta nepăsare pentru lucrările trecutului (bune ori rele) ne a „mâhnit. D. de Rosny împreună cu mine ,rugarăm pe d. ministru Urechiă de a le „menţine in starea de faţă şi a nu repara „decât părţile stricate. De almintrelea „Viollet-le-Duc se pronunţase destul de „limpede asupra acestui subiect : „Sunt „zicea el, destule picturi iu destul de bine „păstrate, spre a ne gândi că ar fi facil „unui architect conştiincios şi dibaeiv de a „regăsi ideia primară, de a restaura bucăţile alterate şi chiar de a compune din „nou în caracterul general părţile ce tre„buesc cu totul refăcute“. „Mi s’a făcut cunoscut, că aceste frescuri vor fi reproduse şi schiloadele copii „luate de menţionatul desemnator vor servi „drept modele. „Nici asemănarea, nici coloritul, nici stihlul nu corespundeau originalelor ! „D. Urechiă dăduse deja ordine prin cari „oprea absolut ca cineva să se atingă de „frescuri; dar d. Lecomte făcea ce’l trăznea prin cap. D. ministru imediat dete „noul porunci şi împedică pe acest desemnator nedibaciit şi neconştiincios să mai „profaneze chipurile sfinţilor cu al seacul„sfeşnic“. Venirea d-lui Lecomte în ţară a fost fatală. D-sa a schimbat caracterul monumentelor ce e au fost încredinţate spre restaurare, a dărimat din temelii clădiri,edificii vechi ce povestesc gloria ţarei“. Deménieux vorbind de regretatul profesor, distins restaurator Laisné zice : „Conservarea monumentelor vechi era pentru „dînsul respectul şi menţinerea integrală „de cea ce există un trecut, fără a permite „să se aducă nici o denaturare, nici cea „mai mică înfrumuseţare eteroclită“. Pentru lucrări de restaurare „nu se cere „decât probitate mută şi integră*; din nenorocire noi am căzut peste un om, ce numai dovezi de probitate nu a ştiut să dee; el a abuzat de frumoasa situaţiune ce întâmplarea n î-o crease, lăsând astfel posterităţei triste acte de vandalism. Fie ca cei „făcători de rele“ să fie opriţi din calea lor ! Ştefan Ciocârlan ------------------ --------------- ! * a şcoalelor comerciale Câţîva prietini îmi atrag atenţiunea asupra articolului publicat in acest ziar la 4 iunie a. c. Ei îmi spun, că acel articol a avut darul a fi comentat de unii oameni politici, şi că am să atrag asupra-mi ura multora pentru că am scris într’o gazetă radicală. Fiindcă se poate să mai scriu şi altă dată, şi numele meu să fie citit în mai multe gazete, ţin să lămuresc această chestiune înainte de a merge mai departe. Şi mai intuiu, nu sub titlul : „învăţământul comercial“ ori „Populaţia şcoalelor comerciale“ etc. îmi voiu arăta opiniunile mele politice. Mai apoi nu ţin să justific nici un cuvânt din cele întrebuinţate în articolul de care e vorba, deoarece credinţa mea e, că acei cari îl vor citi nu vor putea vedea în el nici într’un chip, vre-o alusiune maliţioasă politică. Voii zice numai următoarele: Sunt acum şase ani de zile de când am direcţiunea învăţământului comercial din Iaşi. In acest interval am fost necontenit muncit de dorinţa de a-l vedea progresând, şi am lucrat in acest scop. Am găsit cu cale a atrage atenţiunea celor ce au puterea, a face ceva pentru acest învăţământ, şi aceasta nu numai pe calea ziaristicei, ci şi în alte moduri. Aşa, am publicat un memoriu în 1887, adresat ministrului de pe atunci al comerţului, V Gheorghian, apoi un altul care s’a publicat de ministerin 1890, afară de acestea, unele articole prin Epoca, în anul 1889 din 1 Ianuarie în Lupta etc., şi toate sub iscălitura mea. De aceea o repet, nu într’o chestiune de interes general, cum e aceea pe care o agit eu, va putea cineva să vadă intenţiunea de a discuta partidele politice, şi a lua o atitudine provocătoare către unele din ele. Dacă am luat Lupta pentru a arăta ideile mele privitoare la învăţământul comercial, este că pe lângă că acest organ de publicitate e destul de răspândit în ţară dar apoi el se arată şi mai accesibil şi în acelaşi timp primeşte cu mai multă bunăvoinţă a se ocupa şi de lucruri mai mici, cum e bunăoară o modificare de program într-o şcoală, o mai bună întocmire a unei specii de învăţământ. Pentru a ilustra cele ce spun, e de ajuns a spune că UIndependance Roumaine a refuzat a publica un articol semnat de mine, pe care Epoca l-a publicat. Iată de ce am făcut apel la bunele oficii ale Luptei. Şi acum să continui cu chestiunea ce mi-am propus a studia. Zisesem că primul punct de vedere, din care trebue să studiem populaţiunea, ce alimentează şcoalele noastre de comerciu, e aceea a ajutorării elevilor săraci. Mai trebue oare să ne întrebăm, dacă elevii săraci trebue ajutaţi, spre a urma un cerc de învăţături, cari să-i facă utililor înşile şi ţerii Legea instrucţiunii de o parte, care impune crearea de internate pe lângă unele şcoli, ajutorare din partea Primăriilor etc , iar de altă parte iniţiativa privată, care a creat Societatea pentru învăţătura poporului Român, şi alte ajutoare sunt răspunsul cel mai eloquent ce se poate. O întrebare, care îşi poate foarte bine găsi locul aici, e următoarea: înţelegem, vor zice unii, ca instrucţia primară să fie gratuită şi obligatoare; înţelegem ca instrucţia secundară generală să fie ajutorată de Stat şi particulari, dar mai cu greu putem înţelege cum o instrucţiune specială, care in definitiv şi in primul loc e In folosul personal al celui ce învaţă, să fie ajutată de Stat. Chestiunea aşa pusă ar comporta o discuţiune mai întinsă. Ea 'şi ar găsi locul mai bine într’un tratat, in care s’ar discuta atribuțiunile unul Stat modern şi democrat. Pentru ament, ne mărginim numai a expune părerea noastră. Considerăm că progresul industrial ca şi comercial, nu este numai o afacere privată, şi care nu are nici un raport cu desvoltarea economică unui Stat. Industria şi comerţul fac parte dintr’un tot de măsuri organice, menite a asigură unui Stat o propăşire nesfirşită. Comerţul şi industria sunt, după părerea noastră, de interes general, şi Statul, care trebue să aibă mai bune vederi decât un particular şi chiar de cât mai mulţi la un loc, in ordinea atribuţiunilor sale trebue să pue pe acelaş picior, măsurile de siguranţă, justiţie etc. ca şi pe cele de natură a asigura o industrie şi un comerţ naţional. N’avem încă acest comerţ, iar industria e abia în laşe, deci nu ne trebue tineri pregătiţi pentru aşa ceva, şi cari să rămână peritori de foame, ori să alerge la budgetul Statului, vor zice unii. Repetăm aci cuvintele pline de înţelepciune ale fostului ministru de instrucţiune publică, D. Sturdza v a aştepta ca mai inteiu să se creeze industria şi comerciul, pentru ca pe urmă să formăm oameni pentru densa, nu ar fi nimerit“. Chestiunea populaţiunei şcoalelor comerciale, trebue studiată şi din punctul de vedere al intereselor locale, cari formează o verigă din lanţul nesfirşit al intereselor generale. Şi fiind că ne ocupăm de şcoala din Iaşi, ne permitem a ne arăta vederile relativ la situaţiunea ei. laşul a rămas astăzi un centru de cultură, după ce a perdut însemnătatea lui politică, industrială, comercială, de altă dată. Poate că aceste institute de cultură ale laşului cer sacrificiu mai mari decât resultatele ce dă. Trebuia însă lasului măcar aceasta satisfacţiune : învăţământul comercial, ca şi cel agricol şi industrial servesc claselor muncitoare. In adevăr, unde e comerciantul bogat, ori agricultorul, care să ’şi trimeată băiatul la o şcoală de meserie, ori la cea de comerţ ? Dar care e starea micilor comercianţi ori meseriaşi din Iaşi, cari ar putea alimenta şcoalele de industrii şi comerţ ? D. A. C. Cuza în mai multe numere din ,Era Nouă“ ocupându-se de această chestiune, ne arată in tablouri vii, şi cu cuvinte din inimă simţite, starea cea tristă a populaţiunei române din Iaşi, populaţiune care trăeşte din munca ei. Cei mai mulţi opresc pe copii lor la învăţătura a 4 clase primare, iar o bună parte se gândeşte a-i plasa acolo unde sunt internate. Liceul dar, având pentru el tradiţiunea că acolo se câştigă adevărata şi folositoarea învăţătură, precum şi prin faptul că are internat primeşte o mare parte din aceşti elevi. Şcoala de meserii, technica etc. încă au avantajul de a avea internate, ceia ce face a se grămădi populaţiunea română. Şi totuşi daca am sta să examinăm câţi copii din Iaşi, şi câţi din afară de oraş urmează în aceste şcoli, încă ne-am mira de numărul prea mic al acelor d’intâî. Rămâne clar şcoalei de comerţ, care are desavantajul de a nu avea internat, restul de elevi al celorl alte şcoli. De aceia observăm că populaţia română, care frequentează această şcoală e în mare parte din afară de Iaşi. Apoi mulţi din aceşti copii deja au încercat la alte şcoli până să vină aici, încât numărul celor buni e tare restrâns. B. I. Radu e nici doctor nici farmacie, nici lumină, că noi bieţii bolnavi, nu ştim nici ce să facem, nici cum să bem puturoasa de Căciulata care e la 3 chilometri deşi nu putem lua o curăţenie cel puţin ci avem nevoe, pentru că după cum am sp nu e nici farmacie. Punem în vederea lui ministru neajunsurile astea precum şi alţilor bolnavi cari să pregătesc să vină a ca să se ducă sermanul în altă parte. Or cine ’şi poate închipui în ce st trebue să se afle bieţii oameni cari venit aci ca să ’şi caute sănătatea. In nici o parte a lume! nu se vede cest scandal, ca să se deschidă nişte fără ca să fie veri un doctor acolo. De chiar la noi nu e staţiune balneară ale unei aşezămînt or particulară care să îl ’şi aibă doctorii stabiliţi de la deschider| stagiunei. Acest scandal trebue să înceteze în interesul atât al bolnavilor cât şi al reputaţ| stabilimentelor din ţară. Un bolnav. — FOIȚA ZIARULUI „LUPTA“ — 44 Cravatele Albe PARTEA INTAIA Urmările crimei (Urmare) XV D-ta erai atunci vânzătoare de evantalii în strada Chaussée-d’Antin și în odaia din dosul prăvălii galant mobilată, primeai pe amicii d-tale... Montbaran erea printre aceștia... Una din fetele d-tale flecări... şi într’o zi şeful siguranţei de pe atunci veni la d-ta, descoperi misterioasa d-tale retragere care nu era în regulă şi’ţi promise discreţiunea lui, dacă vei căuta şi’l vei da p’acest scump d. de Montbaran, pe care avuseseşi imprudenţa d’al denumi omul cu ochii de pisică. — Dumnezeul meu, cât sunt de depărtate toate acestea ! esclamă d-na pe Fontenay. Marchizul continuă : — Suveniri din tinerețe, trebue să-ți placă că ţi le amintesc... Dupăcâteva zile de căutări, d-ta întâlnești pe amicul nostru la Champs-Elisées. El se plimba în trăsură, bine învelit, cu o țigare în gură... Eu Îi dădusem povață să nu schimbe nimic din vechile lui obiceiuri, convins că ar fi singurul mijloc să evite toate bănuelile... Nu puteam să ghicesc că făcea vizite vânzătoarei de evantalii, că eal-a surprins în întuneric, privirea lui stranie, că aceeaşi privire a fost observată şi semnalată justiţiei, de fiul victimei şi că se căuta nu d. de Montbaran, al căruia nume a rămas tot necunoscut, dar omul cu ochii răutăcioşi cum spunea copilul... Mai târziu ziarele,totd’auna indiscrete, au dat toate aceste amănunte pe cari nu le cunoșteam până atunci. — Noi le știm de mult, la ce bun... — Permitețimi, voiu merge până în capăt dacă voiţi... D-ta de asemenea erai în trăsură, frumoasă doamnă, când te-aî întâlnit cu acest domn... Ai dat imediat ordin vizitiului să întoarcă și să urmărească un cupeu pe care ’i ’ l-aî arătat. Vizitiul se supuse. Montbaran să întoarce acasă fără să se teamă. D-ta știi din acel moment adresa lui și adevăratul său nume, pe care ți l’a ascuns tot-d’auna și te întrebi ce ai să faci. — Oh ! n’am fost mult timp încurcată spuse cu vioiciune d-na de Fontenay... Ernest ’mi plăcea.... găseam originală... cum să spui ? voluptoasă. . privirea lui, care speria pe cei alți.... și m’am hotărât imediat să nu-1 trădez. — Aceasta a fost foarte bună, căci ar fi fost de sigur foarte compromis dacă ai fi vorbit ! ’L-ar fi confruntat cu băiatul victimei, care ’ ar fi recunoscut şi cred că Beuvret şi cu mine, cu toate precauţiunile ce luasem, am fi fost îji mare pericol... In ce priveşte pe de Beuvret, care de atunci a apucat o cale rea, aceasta ’mî-ar fi fost indiferent, dar în ce me priveşte pe mine lucrul stă altfel. D-na de Fontenay salută marchizul continuă : — Acum, scumpa mea amică, după ce am plătit această datorie de recunoştinţă, dă-mi voe să-ţi spun că tăcerea d-tale n’a fost cu desăvârşire desinteresată. Ai înţeles că erai însărcinată de o misiune importantă, că nu era vorba să găseşti un hoţ vulgar, dar un criminal din înalta societate. In acel moment se vorbea mult de afacerea de pe bulevardul Haussmann. D-ta ’ţi ai spus : Omul meu poate este amestecat, şi cu o extremă abilitate, nepromiţând discreţiunea d-tale, decât în schimbul unei complecte francheţe, ai obţinut cu timpul o mărturisire complectă. — Ei bine dar nu le-am păstrat pentru mine ? — Da, pentru d-ta, numai pentru d-ta și ai profitat. — Cum ? In toate modurile. Montbaran devenise sclavul d-tale.... De douăzeci de ani îl ții în lanţ, pe acest alergător d’altă dată, acest vecinic căutător de femei nud, stă lângă una. — Cred că nu s’a găsit mai rău ! DE LA BAI CĂLIMĂNEŞTI Am vrea să ştim până când Ilarienii de la domenii n’au să se intereseze de staţiunile balneare din ţară. E un scandal nemaipomenit cum sunt trataţi vizitatori prin stabilimentele statului. Şi apoi se mai miră cineva că lumea fuge în străinătate. La Călimăneşti, unde a anunţat lumea prin Monitor că Băile sunt deschise de la 1 Iunie, până acum un INFORMAŢIUNI Camera după ce a votat bugeti lucrărilor publice a mai votat pe acela al afacerilor străine, finanţe datoria publică, Casei de depuneri şi al Casei pensiunilor civile. Acestea toate până la 7 fără Astăzi se va urma cu votarea bugetelor. * Cererea d lui Gr. M. Sturza în procesul milioanelor a fost respinsa de Curtea din Iaşi cu trei voturi, contra două. * Adunarea generală a societăţeî Pre-Isei s’a amânat pentru 15 Iunie. La ordinea zilei multe cestiuni im-portante. Toţi membrii sunt rugaţii să asiste. * In Lupta de Vineri am arătat cum d. Pogonat, unul dintre cei mai buni judecători de ocol din ţară, a fost permutat şi scăzut în grad, pentru a fac loc unui unchiu al deputatului Nicu Catargiu, deci unei rude a ministrului de interne. In acea notiţă mai spuneam că d. George Mârzescu ar fi inspirat această mare nedreptate. Acuma aflăm, însă, că șeful lateralilor din Iași a fost chiar d-sa indignat de măsura scandaloasă a d-lui Gună Vernescu. . . *r D. ministrude instrucțiune, răspunzând interpelării d-lui C. C. Dobrescu, între altele a zis că va păzi cu rigurozitate ca în conformitate cu legea, nici unul din profesorii de pe la instanţele private,să nu poată face parte din comisiunea de bacalaureat. Ei bine, întrebăm, cum se face atunci că d. Gr. G. Tocilescu, profesor şi director de studii la liceul privat Lumina, e în actuala comisiune. Credem că aceasta a scăpat din vedere d-lui ministru şi nu ne îndoim că d-sa va căuta să nu se pună în contradicţii cu sine însuşi. * Marchizul răspunse : — Nu s’a găsit mai rău, ’mi închipuesc , dar azi, sincer vorbind scumpa mea spuse el, privind’o drept în față.... — D-na de Fontenay atinsă se grăbi să răspundă: — Ei bine! ce? Oare ai intenția să mă insulți ? — De joc. Am intenția să te povățuesc să-i mai lași lanțul liber, fiindcă sclavul d-tale ar putea să se revolte într’o zi, şi atunci asociaţia noastră s’ar rupe. — O găseşti prin urmare bună, această asociaţie ? — Şi d-ta care din vânzătoare de evantalii ai devenit d-na de Fontenay-sous-Roches... o femee care duce un train grozav, ai rochii luxoase, un salon foarte vizitat şi nu ’ţî refuzi nici un capriţifi.ţs Nouă ne datorezi toate acestea scumpa mea amică, sau mai bine mie, care după ce am perdut în cărţi cei cinci sute de mii de franci...[stii bine, partea mea de pe bulevard... am căutat să mă îmbogăţesc din nou şi să te îmbogăţesc, dar pe căi mai puţin periculoase ca cea d’întâii!... de altfel d-ta eşti acea, ’ţi fac această dreptate, care ’mi-ai dat ideea.... Ne-ai făcut să şantăm, dar încă cum I oh I şi ’mi am spus că chantagiul este bun, productiv, să’l organizăm pe o scară întinsă... şi Cravatele albe au devenit maiştrii în şantagiu. XVIII Acum, marchizul d’Arnage să făcu ascultat, atrăgea atenţiunea. D-na de Fontenay nu se mai gândea să’! D-na d-l Puşcariu, profesor la Facultatea de ştiinţă din Iaşi a dăruit acelei Facultăţi o foarte frumoasă colecţiune de gândaci consistând din peste două mii de exemplare, întrerupă, să’i spue că prea să întinde asupra trecutului. Trecutul ! La ce bun să mai revină asupra lui? Ceea ce s’a făcut, s’a făcut! In ziua în care legislatorul a crezut că trebue să introducă in codicele penal prescripţiunea, cu aceeaşi lovitură a scăpat pe unii răufăcători şi le-a scurtat durata remuşcărilor. Ei îşi au spus : Dacă justiţia chiar renunţă să ne atingă, să arată indulgenţă faţă de noi şi nu se mai gîndeşte la crimele noastre, putem deci şi noi să nu ne mai gândim la ele, să le îndepărtăm pentru întotd’auna din ghidul nostru, după cum şi justiţia le depărtează din gindul ei, să ne desinteresăm de ele cum se desinteresează şi ea, să gustăm dulceţile prescripţiunilor morale, după cum ne bucurăm de dulceaţa prescripţii legale.... Dar acum d’Arnage nu mai vorbea de crima de mult timp, trecută... uitată... El ’şi întreţinea complicii de crime şi delicte pe cari imaginaţia lui coruptă, stricată, dar totd’auna activă, arzătoare, le-a conceput şi le-a executat în cei din urmă ani.. Acestor invenţiuni datora el toate plăcerile unei vieţ i luxoase. (Va urma).