Lupta, octombrie 1891 (Anul 8, nr. 1529-1551)
1891-10-24 / nr. 1546
sa fie o vie dovadă, ca şi Cehii Boemiei sunt capabili de cultură şi ca prin urmare şi ei sunt demni de a fi liberi şi stăpâni în ţara lor, şi ei au drept să existe ca naţiune de sine stătătoare, cu limba şi cu cultura lor, în sânul naţionalilor marei împărăţii. Şi pe când se aducea într’un mod atât de strălucit, în vechia cetate istorică a Boemiei, dovada, că o naţiune, care nu se numără între cele două naţiuni, ce au fost privilegiate „prin aşezămintele dualiste de la 1867, este capabilă de cea mai Înaltă cultură şi prin urmare demnă de cea mai mare libertate, se putea oare ca numai noi Românii din Transilvania şi părţile ungurene, a căror existenţă naţională a fost dea-dreptul sacrificată acelui sistem dualist, zicându-se că nu suntem harnici a trăi cu limba şi cu cultura noastră românească ca naţie deosebită, se putea oare ca numai noi să rămânem nepăsători faţă cu cele ce se petreceau în capitala Boemă ? Hotărât că Românii nu puteau să se abţină de la o înfrăţire atât de sublimă a subjugaţilor de toate naţionalităţile. Şi cu toate aceste s’au găsit câteva suflete perdute, câţiva salariaţi colectivişti, cari n’au încetat de a agita în contra acestei vizite şi de a o înfiera, cum numai colectiviştii ştiu să facă. Iată ce le răspunde Gazeta. Dar de ceea ce trebue să ne mirăm, şi ceea ce trebue să ne înspăimânte este, că unii oameni—şi de aceştia se mai află din nenorocire şi intre noi — cari pretind a lupta pentru libertate şi egală îndreptăţire combătând pe cei ce o calcă în picioare, copleşiţi de prudinţa lor oarbă politică, ved toată garanţia spre a dobândi această libertate şi egală îndreptăţire numai în aceea, „ca să-şi schimbe stăpânii“, nutrind nebuna speranţă, că unul va fi mai blând şi mai drept decât celalt. Aceşti oameni, cari nu pot trăi fără de stăpân, fireşte că nu vor cuprinde niciodată cu mintea lor, ce înţeles a putut avea vizita Românilor ardeleni la Praga. Sărmanii de ei, sunt prea mărginiţi şi suflete prea slugarnice, decât ca să cuteze a se avânta cu speranţele şi aspiraţiunile lor aşa de sus, încât să insuiască ca şi Românul să se bucure de deplina libertate şi egală îndreptăţire şi să nu mai fie slugă ca ţara sa strămoşească. Iar asupra rezultatului acestei vizite, organul autorizat al junilor cehi, se pronunţă astfel: „N’a fost nici decum greu de a ne înţelege cu oaspeţii români, asupra situaţiuneî politice, precum şi asupra scopurilor comune ale lucrării politice. Naţionalitatea română se află in Transilvania îi aceeaşi stare umilită şi chinuită în care ura naţională bucuros ar voi să prăvălească In Cislaitania şi pe naţiunea noastrăcehă“. Solidaritatea celor asurpriţî, iată deviza subjugaţilor din Austro- Ungaria. Şi trebue să aibî un cap strimt de colectivist, trebue să fii o reptilă ordinară, ca să agitezi în contra acestui principii pe tema panslavistă, rector al revistei Nouvelle Revue Internaţionale. Azi vom rezuma întreaga polemică care prezintă un interes deosebit. Iată ce zice fostul prim-ministru italian : „Când eu v’am întrebat, dacă papa şi ţarul — aliaţii actuali ai guvernului francez, — ar fi oare necesari constituirea Statelor Unite europene, atunci am vorbit de instituţiune şi de două principii politice, cari sunt negaţiunea democraţiei. înţeleg ca o parte a Rusiei să intre în această alianţă, dar aş fi dorit să aflu de la dv., că ce aţi face cu autocratul, care e un domnitor parte asiatic, parte european. D v. îmi spuneţi, că nu cunosc vederile moderne ale francezilor asupra Gestiunilor religioase. Vă înşelaţi, le ştiu tot atât de bine ca d v., şi mă interesez de a le şti. D-v. judecaţi pe Franţa după discursurile şi operile învăţaţilor. D v. cunoaşteţi numai Parisul ; nu luaţi în seamă oraşele provinciale şi satele, unde sentimentul catolic (un creştinesc) e profund ; ceea ce se constată prin pelegrinii, cari zilnic vin în Roma să idolatriseze pe Leon XIII şi să blasteme pe pretinşii sei persecutori. Dar chiar şi în Paris dacă te duci prin biserici, în special in biserica Saint-Sulpice şi vei întreba pe clerici, vei putea constată că poporul francez e mult mai înapoiat, ca cel italian. De altfel şi d-ta recunoşti, că masele stai încă şi azi sub dominaţiunea credinţei religioase. Citesc în scrisoarea dv. că papa nu trebue să fie nici principe, nici domnitor. Acesta, cred că e opinia dv. Dar Franța oficială tratează pe papa ca pe un rege. In Februarie trecut episcopul Freppel a transmis papei în persoană o adresă a comitelui de Paris, iar la 11 Septembrie, cardinalul Langanieux ’i-a transmis adresa lui Carnot. Pretendentul de tron şi preşedintele republice au asigurat pe papa de concursul lor. E adevărat, că pretendentul de tron a pus câteva condiţiuni şi nu a negat, că e amărît de propaganda republicană, care s’a început în sînul clerului frances cu concursul sfântului părinte. Dv., care voiţi ca Italia Unită (cu capitala Roma) să intre in alianţa Statelor- Unite, de sigur că nu admiteţi împărţirea acestei peninsule în 7-8 state mici. Aceasta o iau la cunoştinţă, dar vă aduc aminte, că deputatul Borodet, amicul dv., s’a declarat printr’o scrisoare publicată in „Nouvelle Revue Internaţionale“, că ar dori să vază pe Italia o republică federativă. Confederaţia statelor italiane e un vechili plan al Franţei. E aceasta o boală de treeri tradiţională de care a suferit Napoleon III şi care dă multe speranţe Vaticanului. O republică confederată, vasală a papei, a fost ideia lui Sully, când acesta a sperat că va fi din nou numit ministru de către cardinalul Richelieu. Amicul nostru Michelet a gâsit-o foarte curioasă această idee, mai ales din partea unui protestant. Vă înşelaţi dacă credeţi că articolele ziarelor au vr’o influinţă asupra mea. Nu sunt de o opinie cu d-ta, când zici că sub un guvern al poporului, constituit pe baza sufragiului universal, presa n’ar fi represintanta fidelă a opiniunei publice. Să admitem că n’ar interpreta întocmai sentimentul public, nu mai puţin adevărate, însă, că ea, adică presa, ar contribui in mod simţitor la formarea unei sănătoase opinii publice. Adeseori am avut ocaziunea să constat, că în Franţa ziarele sunt în perfect acord asupra tuturor Gestiunilor de politică exterioară ; aceasta nu e aşa în Italia. Acest fapt dovedeşte patriotismul exagerat al d-voastre şi ar fi spre onoarea d-voastră, dacă nu v-ar pricinui multe greutăţi şi greşeli în politica exterioară. Apoi urmează partea privitoare la Statele Unite europene, care a fost reprodusă în numărul din urmă. * * * După scrisoarea lui Grispi urmează un articol mai lung al lui Desmarest, în care se insistă asupra neutralisata Alsaciei şi se arată că şi ţarul ar putea să intre în alianţa statelor europene, se vorbeşte de vechile simpatii dintre francezi şi ruşi şi se trag la îndoială intenţiunile pacinice ale ligei de pace. E foarte interesantă partea privitoare la sentimentele catolice ale francezilor, pe care o reproducem întocmai : „In Franţa credincioşii nu se mai ceartă şi nu mai sunt periculoşi, iar de când ’şiau pierdut şeful lor natural, pe corniţele de Chambord, nu mai au nici o speranţă spre succes. Republica de mult s’a înrădăcinat deja în conştiinţa poporului şi e inexpugnabilă. Clerul, care până mai ieri a ţinut cu monarchiştii, a văzut că casa se va aprinde, şi s’a risipit ca guzganii. N’am aşteptat sfatul d-voastre ; m’am dus singur prin biserici să ascult pe oratorii ultramontanî, să văz ce impresie produc în masă şi să studiez publicul evlavios. Am remarcat conduita episcopilor francezi, apreciez după merit indrăsneala unora din prelaţi şi frica altora. Cunosc prea bine publicul bisericei Saint-Sulpice şi ştiu câţi clerici naivi şi fanatici se cresc pe an. Dar, cred, că pot să observ mai bine ca d-voastre cum se destramă statul major al clerului, cu ce colosală forţă se îngrămădesc nourii negri şi ce vijelie surdă sgudue traiul bieţilor noştri preoţi de sate ; nu numai hierarchia dar şi dogma este ameninţată. Mintea şi ştiinţa din zi în zi câştigă teren mai larg prin sanctuarele bisericelor. Bărbaţii în cea mai mare parte nu mai cred în miracole; evlavia lor este un doctrinarism sau o făţărnicie; chiar şi conştiinţa femeilor se revoltă. Christosul care se creşte nu e al părintelui Didan ci al lui Renan. Dacă mă veţi vizita vr’odată, ne vom duce prin sate şi vă voi arăta, că ţăranii noştri sunt mai puţin superstiţioşi de cum credeţi. Spiritul lui Voltaire s’a încuibat deja de mult prin creerii ţăranilor noştri, cari în aparenţă sunt naivi, în realitate sunt, însă, foarte cuminţi. Ei nu vreau să li se ia preoţii; ei îşi zic că e ridicol de a persecuta pe aceştia. Părerea lor e ca preotul să fie în biserică, primarul la primărie, învăţătorul în şcoală, dar propagarea şi dezvoltarea ideilor se întind repede şi era nouă se apropie. Catolicismul e în agonie, se discută foarte mult semnificaţia creştinismului, protestantismul e să se înece, mosaismul trece prin crize nervoase ; în Paris se iniţiază construirea unei gramii, e la modă budhaizmul şi în curând vom fi in poziţiune de a infuza principii noui şi liberale în simţimântul religios. Prea vă înşelaţi, dacă credeţi a vedea în acele 30,000 de pelerini, cari s’au îngenuehiat înaintea sarcofagului lui Petru şi în acele 70,000 de pelerini cari au fost gata să plece, pe poporul francez care numără 30—35 milioane de sufiete. Nu s’a lămurit incă spre ce scop s’a organizat acel pelerinagiu ridigot de către cornițele de Mun, de către vigurosul Freppel și de către eminentul Langănieux. Cred că aceasta a fost o mică gălăgie pentru exploatarea şovinizmuluî. ...Dacă d-voastră mi-aţi putea dovedi, că d. Carnot a promis papei că ii va da concursul pentru restabilirea puterii universale a papei, atunci fiţi siguri că unanime şi energice protestări ar sgudui aerul de la Lorient până la Belfort şi de la Calais până la Marseille. .... Corniţele de Paris e numai un simplu precedent de tron, din cei mai fricoşi. ... Te refereşti la Napoleon III, la Sully, la Richelieu. Răspund că în acest caz am putea vorbi şi de potop. ...Când am primit scrisoarea d-voastră, eram să discut cestiunea, dacă nu cumva Alsacia e singurul punct negru al orizontului politic ; vroiam să caracterizez şi cele alte puncte negre. Dar deoarece ceea ce scrie un om de talia d-voastră, care mai mulţi ani a condus şi va mai conduce destinele ţării sale, am amânat discutarea cestiunei alsaciene, continuând polemica noastră, care prin dv. a câştigat o importanţă deosebită. Primiţi, etc. E. Desmarest. - - - ---------- Polemica lui In numerul nostru din urmă am reprodus partea privitoare la Statele- Unite europene din scrisoarea lui Crispi adresată d-luî Desmarest, di— FOIȚA ZIARULUI „LUPTA* — 115 LAPTA Cravatele Albe PARTEA DOUA S^1.U.A.JTJXj } (Urmare și fine) XLVI Dar pentru ce privirea lui Montbaran nu trălucea în această întunecime ? Pentru ce ochii lui nu luminau acest întuneree ? D. de Beuvret îi căuta d’inaintea lui, la dreapta, la stânga, și nu’i găsea de loc... El uita de a’i căuta la picioarele sale. Da, Motbarau nu mergea, el se târâia ca un șerpe, întins de-a lungul pe covor, ajutându-se, ca se înainteze, de genunchi, de stomac, de coatele sale, cu capul înainte, îndreptat asupra inimicului său, pe care nu’l vedea, dar îl ghicea numai. Dar acesta, îndată ce s’a uitat spre pământ, îl zări.... și îndată cu receală, aplică pistolul său și ochi între cele două lumini, cei doi fari, cei doi ochi cari străluceau d’inaintea lui. Lovitura plecă, ochii se stinseră. D. de Beuvret, apipăind, căutând lumânarea pe care o pusesă pe sobă, fetiși a o aprinde, şi ţinându-o cu o mână tare, lăsind in jos, şi indoindu-se el însuşi, examină pe d’Arnage şi Montbaran. Ei erau morţi de-a binele. Gelantain fusese atins în inimă, al doilea in frunte, între cele două sprincene. Alunei D. de Beuvret, deschise fereastra salonului, trase mai multe lovituri de pistol în vânt, chemă, strigă, şi cum trecătorii, vecinii, alergară, el îi rugă se meargă se caute pe comisarul de poliţie căruia îi făcu îndată depoziţia sa. XLVII Robert du Ghatel pe care trimesese să o roage să vie până la el d. de Beuvret, veni a doua zi la Antenil de dimineață. — Ce să petrece? întrebă el. Vecinii d-tale, cari nu să văd de obiceiu, vorbesc între ei pe la porți şi doi gardişti se plimb prin grădina d-taie. — Vin repede și dacă te emoționezi repede, preparăte pentru o emoțiune mişcătoare. In acest timp îl și băgă în cabinetul său de lucru, care se afla tot în starea din ajun și ’i arătă cadavrele, cari erau în situația de la început. — D’Arnage! Montbaran ! strigă Robert. — D-ta ’î cunoști, spuse d. de Beuvret, eu nu-l cunosc... Nu văd în ei de cât numai niște tâlhari, cari s’au introdus in seara trecută în casa mea şi surprinzându-î furând , am ucis... In acest sensmi am făcut declaraţia înaintea comisarului ; tot aşa voiu declara şi judecătorului de instrucţie şi substitutului pe cari’l aştept... Dar d-tale cât vom mai fi singuri ’ţi voia spulte . Aveam motivele mele, pentru a nu chema pe Armand de Forestier din momentul în care am avut dovezi că D’Arnage și Montbaran sunt omorâtorii mamei sale... Vroiam să ’l înlocuesc în opera de răsbunare pe care o urmărea... Am putut s’o fac răspândind zgomotul că administrez averea ginerelui meu, că încasez toate veniturile. D’Arnage şi Montbaran fără mijloace, strâmtoraţi, şi aceasta graţie d-tale ’şi au zis : „Fiindcă am furat cu atâta uşurinţă pe mamă de ce n’am fura şi pe fiu? Toţi Forestierii ne aparţin“. Atunci ceea ce au făcut acum 20 de ani au vroit s’o facă şi eri... Erea ziua încasărilor . Două milioane de împărțit !... Ei nu puteau să reziste ispitei... Noaptea trecută s’au furișat în casa mea. Mă știau singur și credeau că mă vor regula ușor și când colo eu ’î am așternut. — Lupta trebue să fi fost teribilă, spuse Robert privind în jurul său. — Da, răspunse el pur şi simplu. — Și d-ta nu m’aî prevenit, nu mai lăsat să împart cu d-ta pericolul! — Nu puteam. Presenţa d-tale aci în acea noapte ar fi mirat justiţia. Ea s’ar fi întrebat dacă acei pe cari ’i-am ucis erau nişte hoţi, sau nişte adversari, nişte inamici. Am fi sfîrşit prin a vorbi de afacerea de altă dată. De ce să fi readus in discuţie acea dramă în care fata şi ginerele meu s’ar fi găsit amestecaţi?... Am aranjat totul astfel, ca zgomotul să se facă numai în jurul meu şi să se potolească repede... Gând Armand se va întoarce îi vom spune : „Noi am găsit pe acei pe cari ’i căutaţi. Pe onoare erau chiar culpabilii. Ei sunt morţi... Mai există al treilea dar d-ta şi jurat că’l vei erta dacă cei doui vor fi 'i'i MARTIRA (Dramă în 5 acte de d’Ennery şi Tarbé) Nu voi mai vorbi de piesă. Ana spus încă din anul trecut că este una din cele mai infame melodrame ce am văzut. O credeam înmormântată pentru vecie, dar strigoiul a apărut. Infigeţi d-lor de la direcţie o sulă teribilă şi coseţi-o pentru vecie de dosarul în care zac supt colbul anilor atâtea strămoaşe melodrame. Bieţii artişti, trebue să le plângi de milă când îi vezi siliţi să se pue în pielea tăbăcită a acestor manechine cu inscripţii de conţi, baroni, marchize şi martire. Mai de plâns dintre toţi sunt de sigur d-nele Romanescu şi Gânescu. Prima, o artistă care pe lângă multe merite şi talent, are şi experienţa scenei, să luptă cu succes cu teribila copilă Pauleta, de multe ori este învinsă, dar iarăşi de multe ori reuşeşte să dea aparenţă de viaţă, să facă să trăească fantastica plăsmuire pe care autorii ne-o prezintă dupe ce o plimbă prin lumi cari se află la depărtarea soarelui. E un merit incontestat pentru d-na Romanescu, că reuşeşte să încordeze atenţiunea publicului. D-na Gănescu mai novice, în cea mai mare parte a rolului său, de o fantazie, care martirizează într’adevăr pe actor, nu poate acoperi defectele aşa numitei Laurence de Moray. Constat progrese demne de relevat la d-sa. Ţinută în scenă, mult superioară anul acesta. Dicţiunea clară ca in tot d’auna. De multe ori chiar accente dramatice mişcătoare bine găsite. Nuanţarea in mare parte însă, nu e prietenă cu d-sa. Fără îndoială că cel mai dificil lucru este să nuanţezi, numai artiştii cari se disting ajung să nuanţeze bine. E de sperat, că d-na Gânescu, despre care nu putem spune că este lipsită de talent, ba din contra, părerea mea este, ca , dintre toate cele cari au intrat in teatru înconjurate de lamă şi cărora li să prevedea o carieră strălucită, cari ereau deja numite rivalele Rachelei şi Sarel Bernhardt, d-na Gănescu este acea care ar putea să facă ceva. O condiţie însă. Mai multă grija de cariera pe care a îmbrăţişat’o, mai mult amor de artă, mai multă dragoste pentru scenă. Şi pentru ca să urmez cu tinerile artiste, voia vorbi acum de d-ra Zoe Ştefănescu, „Gorgona“ de anul acesta. D-sa avea avantajul pe care puţini artişti mi în Marthra, reprezenta un personagiu, mai puţin fantastic, mai lesne de priceput, aproape ele loc schimbat in toată întregimea piesei. O voi judeca pe d-ra Ştefănescu cu toată indulgenţa posibilă şi aceasta deoarece ştia că d-sa a făcut foarte puţine repetiţii. Nu mă ocup cum ne-a reprezentat pe intriganta tovarăşe a lui Palmieri, nu vroi să ştii dacă expresia sa era potrivită cu diferitele situaţii, nici chiar dacă ştiu rolul. Mă opresc la primile şi cele mai indispensabile condiţiuni, ce să cer nu pentru a ajunge pe faimoasa Sara Bernhardt, dar pentru a putea să apari pe scenă. D-ra Ştefănescu n’are dicţiune, d-sa elimină vocale din mijlocul cuvintelor foarte adesea şi încalecă astfel consunele unele peste altele, de asemenea, de multe ori, sfârşitul cuvintelor este tăiat de d-sa. Masca ’l lipseşte cu desăvârşire, figura d-sale nu exprimă absolut nimic nici o dată. Cât despre ţinută ea este absolut rea. Intrarea d-sale, când să întoarce de la curse, este din cele mai nepotrivite, mai stângace. Nici chiar când stă pe canapea, nu stă cum trebue. Aceste toate nu sunt lucruri cari să studiază cu un anume rol. In orice rol trebue să vorbeşti desluşit, să stai drept, să trăeştî pe scenă. Pentru aceste motive nu cred că d-ra Zoe Ştefănescu va parveni vreodată să devie o artistă, de mâna a doua chiar. D-na Vasilescu nu dă rolului relieful necesar, are momente bunicele însă şi vorbeşte desluşit. D. Gr. Manolescu în The Drack e aplaudat. De un natural deosebit, face din acest rol una din cele mai remarcabile creaţiuni ale sale, D. G. Nottara, cât se poate de bine în actele 3, 4 şi 5 şi in special în scena cu Laurence din casa amiralului. Îmi pare că în actul al 2-lea, în scena cu Lorence, scoate prea mult în relief tulburarea sa, gândurile cari îl frământă. Este drept că autorul, foarte nedibacut, comite greșala d’a lungi prea mult această scenă, dar actorul trebue să mascheze mai ales defectele prea mari ale piesei. D. Petrescu erea într’un rol imposibil. Afară de aceasta și d-sa vorbea par’că ar fi fost un conte,baron, sau adevărat de Lussac. D. Leonescu, cam monoton, fără viaţă, dar nu reu. D. Goslescu este bine în Robert Burei. Un rol care ’l convine. Geî-alţî ’şi-afi făcut datoria. Printre invitaţii la nuntă am observat pe d-şoarele Orloff în o voche neagră pe care o purta cu multă graţie şi la curse, d-ra Pepi Moor, care purta cu o distincţie de remarcat o frumoasă pălărie ’şi ascundea gâtul de marmură într’o boa splendidă, d-na Singuroff, o nouă achiziţiune, sprintenă in costumul seu cu aripi, cari ’î dadeau un aer de nimfă sburătoare etc. şi d-nul Guţarida, Marinescu etc. Tel. BRAVO! Pentru a repara insultare timpul, aprigul duşman, Pe faţă fără nici o milă, aruncă în fiecare alt „Victor Vaissier“ creă săpunul—săpunul parfumat („Congo“ Ce vecinie va rămâne în lume, ca vecinicul cuvânt („bravo !* Săpuneria Victor Vaissier, Paris. Agenţi generali pentru România : 1. Posmantir & C-Ie, str. Smârdan, 2. București. pedepsiţi... Prin urmare totul s’a sfîrşit... Uită aşadar această lugubră afacere şi fii cu totul al femeeî şi al amicilor tăi!...“ Gând seara se află în Paris că d’Arnage şi Montbaran atât de bine cunoscuţi în cluburi, tripouri şi demi-monde, erau nişte simplii pungaşi, lumea se miră la început. Dar când se află că fusese vorba de un furt de două milioane în bilete de bancă găsite in buzunarele lor, surprinderea lor să micşoră şi atunci o mulţime de zgomote, înăbuşite până atunci, începu să circule pe socoteala lor. Aceia pe cari ’i exploatase atâta vreme şi cari nu se mai temeau de ei, ’I încărcai de crime şi astfel fiindcă n’au putut să se răzbune asupra lor pe când ereau in viaţă, să răzbuna acum când erau morţi. Justiţia adună toate aceste zgomote, constată că reputaţia lui d’Arnage şi Montbaran erea din cele mai rele şi nu avu nici un moment ideia să vadă mai departe de cât trebuia Protejat de art. 321,322 și 329 din c. p., d. de Beuvret nici nu fu urmărit. Azi Armand le Forestier, pe care tot Parisul ’1 cunoaşte subt un alt nume, pe care nu ne este permis să’l declarăm, nu mai este preocupat de cât de o singură gândire , să cheltuească cât mai nobil posibil marea sa avere. El n’ar putea să ajungă aci dacă n’ar fi ajutat de soţia sa, care în fie-care zi descoperă noi mizerii demne de a fi uşurate. D. de Beuvret de asemenea ’i ajuta Cu poveţe bune, dar de departe, căci a refuzat cu insistenţă sa prostite în orice mod de situația fiicei sale. El stă tot în mica sa casă de la Auteuil trăind tot din produsul miuicei sale. Ochii doctorului du Chatel nu se vor vindeca complect nici o dată, dar boala nu i s’a agravat. Din contră acum vede mai bine. Dar nu încetează de loc de a bolborosi contra campanii de asigurare Urbanne care n’avea dreptul, cum spune el, să’l facă să beneficieze de un accident imaginar şi să’i dea acel faimos mandat roz, pe care îl va avea pe inimă toată viaţa sa. Gât despre Rasela de Nicea, ea s’a legat cu multă sinceritate de Robert du Ghatel, profesorul săil de onestitate şi e de temut că şi profesorul se va ataşa de elevă până în acel punt, că îi va da toată viaţa lecţii. (Sfârşit). .X A k y *