Lupta, octombrie 1891 (Anul 8, nr. 1529-1551)

1891-10-24 / nr. 1546

sa fie o vie dovadă, ca şi Cehii Boemiei sunt capabili de cultură şi ca prin urmare şi ei sunt demni de a fi liberi şi stăpâni în ţara lor, şi ei au drept să existe ca naţiune de sine stătătoare, cu limba şi cu cultura lor, în sânul naţionalilor marei îm­părăţii. Şi pe când se aducea într’un mod atât de strălucit, în vechia cetate istorică a Boe­­miei, dovada, că o naţiune, care nu se nu­mără între cele două naţiuni, ce au fost privilegiate „prin aşezămintele dualiste de la 1867, este capabilă de cea mai Înaltă cultură şi prin urmare demnă de cea mai mare libertate, se putea oare ca numai noi Românii din Transilvania şi părţile ungu­­rene, a căror existenţă naţională a fost de­­a-dreptul sacrificată acelui sistem dualist, zicându-se că nu suntem harnici a trăi cu limba şi cu cultura noastră românească ca naţie deosebită, se putea oare ca numai noi să rămânem nepăsători faţă cu cele ce se petreceau în capitala Boemă ? Hotărât că Românii nu puteau să se abţină de la o înfrăţire atât de sublimă a subjugaţilor de toate na­ţionalităţile. Şi cu toate aceste s’au găsit câte­va suflete perdute, câţi­va salariaţi colectivişti, cari n’au­ încetat de a agita în contra acestei vizite şi de a o înfiera, cum numai colectiviştii ştiu­ să facă. Iată ce le răspunde Gazeta­. Dar de ceea ce trebue să ne mirăm, şi ceea ce trebue să ne înspăimânte este, că unii oameni—şi de aceştia se mai află din nenorocire şi intre noi — cari pretind a lupta pentru libertate şi egală îndreptăţire combătând pe cei ce o calcă în picioare, copleşiţi de prudinţa lor oarbă politică, ved toată garanţia spre a dobândi această libertate şi egală îndreptăţire numai în aceea, „ca să-şi schimbe stăpânii“, nutrind nebuna speranţă, că unul va fi mai blând şi mai drept de­cât cel­alt. Aceşti oameni, cari nu pot trăi fără de stăpân, fireşte­ că nu vor cuprinde nici­odată cu mintea lor, ce înţeles a putut avea vizita Românilor ardeleni la Praga. Sărmanii de ei, sunt prea mărginiţi şi su­­flete prea slugarnice, de­cât ca să cuteze a se avânta cu speranţele şi aspiraţiunile lor aşa de sus, în­cât să insuiască ca şi Românul să se bucure de deplina libertate şi egală îndreptăţire şi să nu mai fie slugă ca ţara sa strămoşească. Iar asupra rezultatului acestei vi­zite, organul autorizat al junilor­ cehi, se pronunţă ast­fel: „N’a fost nici de­cum greu de a ne în­ţelege cu oaspeţii români, asupra situaţiu­­neî politice, precum şi asupra scopurilor co­mune ale lucrării politice. Naţionalitatea română se află in Transilvania îi­ aceeaşi stare umilită şi chinuită în care ura naţională bucuros ar voi să prăvălească In Cislaitania şi pe naţiunea noastră­­cehă­“. Solidaritatea celor asurpriţî, iată deviza subjugaţilor din Austro- Ungaria. Şi trebue să aibî un cap strimt de colectivist, trebue să fii o reptilă ordinară, ca să agitezi în contra acestui principii­ pe tema panslavistă, rector al revistei Nouvelle Revue Internaţionale. Azi vom rezuma întreaga polemică care prezintă un interes deosebit. Iată ce zice fostul prim-ministru italian : „Când eu v’am întrebat, dacă papa şi ţarul — aliaţii actuali ai guvernului fran­cez, — ar fi oare­ necesari constituirea Sta­­telor­ Unite europene, atunci am vorbit de instituţiune şi de două principii politice, cari sunt negaţiunea democraţiei. înţeleg ca o parte a Rusiei să intre în această a­­lianţă, dar aş fi dorit să aflu de la d­v., că ce aţi face cu autocratul, care e un domnitor parte asiatic, parte european. D­ v. îmi spuneţi, că nu cunosc vederile moderne ale francezilor asupra Gestiunilor religioase. Vă înşelaţi, le ştiu tot atât de bine ca d­ v., şi mă interesez de a le şti. D-v. judecaţi pe Franţa după discursu­rile şi operile învăţaţilor. D­ v. cunoaşteţi numai Parisul ; nu luaţi în seamă oraşele provinciale şi satele, unde sentimentul ca­tolic (un creştinesc) e profund ; ceea ce se constată prin pelegrinii, cari zilnic vin în Roma să idolatriseze pe Leon XIII şi să blasteme pe pretinşii sei persecutori. Dar chiar şi în Paris dacă te duci prin biserici, în special in biserica Saint-Sulpice şi vei întreba pe clerici, vei putea constată că poporul francez e mult mai înapoiat, ca cel italian. De alt­fel şi d-ta recunoşti, că masele stai­ încă şi azi sub dominaţiunea credinţei religioase. Citesc în scrisoarea d­v. că papa nu tre­bue să fie nici principe, nici domnitor. Acesta, cred că e opinia d­v. Dar Franța oficială tratează pe papa ca pe un rege. In Februarie trecut episcopul Freppel a transmis papei în persoană o adresă a co­mitelui de Paris, iar la 11 Septembrie, cardinalul Langanieux ’i-a transmis adresa lui Carnot. Pretendentul de tron şi preşe­dintele republice­ au­ asigurat pe papa de concursul lor. E adevărat, că pretendentul de tron a pus câte­va condiţiuni şi nu a negat, că e amărît de propaganda republi­cană, care s’a început în sînul clerului frances cu concursul sfântului părinte. D­v., care voiţi ca Italia­ Unită (cu ca­pitala Roma) să intre in alianţa Statelor- Unite, de sigur că nu admiteţi împărţirea acestei peninsule în 7-8 state mici. Aceasta o iau la cunoştinţă, dar vă aduc aminte, că deputatul Borodet, amicul d­v., s’a de­clarat printr’o scrisoare publicată in „Nou­­velle Revue Internaţionale“, că ar dori să vază pe Italia o republică federativă. Confederaţia statelor italiane e un vechili plan al Franţei. E aceasta o boală de treeri tradiţională de care a suferit Napo­leon III şi care dă multe speranţe Vatica­nului. O republică confederată, vasală a papei, a fost ideia lui Sully, când acesta a sperat că va fi din nou numit ministru de către cardinalul Richelieu. Amicul nostru Michelet a gâsit-o foarte curioasă această idee, mai ales din partea unui protestant. Vă înşelaţi dacă credeţi că articolele zia­relor au vr’o influinţă asupra mea. Nu sunt de o opinie cu d-ta, când zici că sub un guvern al poporului, constituit pe baza su­fragiului universal, presa n’ar fi represin­­tanta fidelă a opiniunei publice. Să admi­tem că n’ar interpreta întocmai sentimen­tul public, nu mai puţin adevărat­e, însă, că ea, adică presa, ar contribui in mod simţitor la formarea unei sănătoase opinii publice. Adese­ori am avut ocaziunea să constat, că în Franţa ziarele sunt în perfect acord asupra tuturor Gestiunilor de politică exte­rioară ; aceasta nu e aşa în Italia. Acest fapt dovedeşte patriotismul exa­gerat al d-voastre şi ar fi spre onoarea d-voastră, dacă nu v-a­r pricinui multe greutăţi şi greşeli în politica exterioară. Apoi urmează partea privitoare la Sta­­tele­ Unite europene, care a fost reprodusă în numărul din urmă. * * * După scrisoarea lui Grispi urmează un articol mai lung al lui Desmarest, în care se insistă asupra neutralisata Alsaciei şi se arată că şi ţarul ar putea să intre în a­­lianţa statelor europene, se vorbeşte de ve­chile simpatii dintre francezi şi ruşi şi se trag la îndoială intenţiunile pacinice ale ligei de pace. E foarte interesantă partea privitoare la sentimentele catolice ale francezilor, pe care o reproducem în­tocmai : „In Franţa credincioşii nu se mai ceartă şi nu mai sunt periculoşi, iar de când ’şi­­au pierdut şeful lor natural, pe corniţele de Chambord, nu mai au nici o speranţă spre succes. Republica de mult s’a înrădăcinat deja în conştiinţa poporului şi e inexpug­nabilă. Clerul, care până mai ieri a ţinut cu monarchiştii, a văzut că casa se va aprin­de, şi s’a risipit ca guzganii. N’am aşteptat sfatul d-voastre ; m’am dus singur prin biserici să ascult pe ora­torii ultramontanî, să văz ce impresie pro­duc în masă şi să studiez publicul evlavios. Am remarcat conduita episcopilor fran­cezi, apreciez după merit indrăsneala unora din prelaţi şi frica altora. Cunosc prea bine publicul bisericei Saint-Sulpice şi ştiu­ câţi clerici naivi şi fanatici se cresc pe an. Dar, cred, că pot să observ mai bine ca d-voastre cum se destramă statul major al clerului, cu ce colosală forţă se îngrămă­desc nourii negri şi ce vijelie surdă sgu­­due traiul bieţilor noştri preoţi de sate ; nu numai hierarchia dar şi dogma este a­­meninţată. Mintea şi ştiinţa din zi în zi câştigă te­ren mai larg prin sanctuarele bisericelor. Bărbaţii în cea mai mare parte nu mai cred în miracole; evlavia lor este un doc­­trinarism sau o făţărnicie; chiar şi con­ştiinţa femeilor se revoltă. Christosul care se creşte nu e al părintelui Didan ci al lui Renan. Dacă mă veţi vizita vr’odată, ne vom duce prin sate şi vă voi­ arăta, că ţăranii noştri sunt mai puţin superstiţioşi de cum credeţi. Spiritul lui Voltaire s’a încuibat deja de mult prin creerii ţăranilor noştri, cari în aparenţă sunt naivi, în realitate sunt, însă, foarte cuminţi. Ei nu vreau să li se ia preoţii; ei îşi zic că e ridicol de a persecuta pe aceştia. Părerea lor e ca preotul să fie în biserică, primarul la primărie, învăţătorul în şcoală, dar propagarea şi dezvoltarea ideilor se în­tind repede şi era nouă se apropie. Cato­licismul e în agonie, se discută foarte mult semnificaţia creştinismului, protestantismul e să se înece, mosaismul trece prin crize nervoase ; în Paris se iniţiază construirea unei gramii, e la modă budhaizmul şi în curând vom fi in poziţiune de a infuza principii noui şi liberale în simţimântul religios. Prea vă înşelaţi, dacă credeţi a vedea în acele 30,000 de pelerini, cari s’au în­­genuehiat înaintea sarcofagului lui Petru şi în acele 70,000 de pelerini cari au fost gata să plece, pe poporul francez care nu­mără 30—35 milioane de sufiete. Nu s’a lămurit incă spre ce scop s’a or­ganizat acel pelerinagiu ridigot de către co­rnițele de Mun, de către vigurosul Freppel și de către eminentul Langănieux. Cred că aceasta a fost o mică gălăgie pentru ex­ploatarea şovinizmuluî. ...Dacă d-voastră mi-aţi putea dovedi, că d. Carnot a promis papei că ii va da con­cursul pentru restabilirea puterii univer­sale a papei, atunci fiţi siguri că unanime şi energice protestări ar sgudui aerul de la Lorient până la Belfort şi de la Calais până la Marseille. .... Corniţele de Paris e numai un sim­plu precedent de tron, din cei mai fricoşi. ... Te refereşti la Napoleon III, la Sully, la Richelieu. Răspund că în acest caz am putea vorbi şi de potop. ...Când am primit scrisoarea d-voastră, eram să discut cestiunea, dacă nu cum­va Alsacia e singurul punct negru al orizon­tului politic ; vroiam să caracterizez şi cele alte puncte negre. Dar de­oare­ce ceea­ ce scrie un om de talia d-voastră, care mai mulţi ani a con­dus şi va mai conduce destinele ţării sale, am amânat discutarea cestiunei alsaciene, continuând polemica noastră, care prin d­v. a câştigat o importanţă deosebită. Primiţi, etc. E. Desmarest. - - - ----------­ Polemica lui In numerul nostru din urmă am reprodus partea privitoare la Statele- Unite europene din scrisoarea lui Crispi adresată d-luî Desmarest, di­— FOIȚA ZIARULUI „LUPTA* — 115 LAPTA Cravatele Albe PARTEA DOUA S^1.U­.A.JTJXj } (Urmare și fine) XLVI Dar pentru ce privirea lui Montbaran nu trălucea în această întunecime ? Pentru ce ochii lui nu luminau acest întuneree ? D. de Beuvret îi căuta d’inaintea lui, la dreapta, la stânga, și nu’i găsea de loc... El uita de a’i căuta la picioarele sale. Da, Motbarau nu mergea, el se târâia ca un șerpe, întins de-a lungul pe covor, ajutân­­du-se, ca se înainteze, de genunchi, de sto­mac, de coatele sale, cu capul înainte, în­dreptat asupra inimicului său, pe care nu’l vedea, dar îl ghicea numai. Dar acesta, îndată ce s’a uitat spre pă­mânt, îl zări.... și îndată cu receală, aplică pistolul său și ochi între cele două lumini, cei doi fari, cei doi ochi cari străluceau­ d’inaintea lui. Lovitura plecă, ochii se stinseră. D. de Beuvret, apipăind, căutând lumâ­­narea pe care o pusesă pe sobă, fetiși a o aprinde, şi ţinându-o cu o mână tare, lă­­sind in jos, şi indoindu-se el însuşi, exa­­mină pe d’Arnage şi Montbaran. Ei erau morţi de-a binele. Gel­antain fu­sese atins în inimă, al doilea in frunte, între cele două sprincene. Alunei D. de Beuvret, deschise fereastra salonului, trase mai multe lovituri de pis­tol în vânt, chemă, strigă, şi cum trecă­torii, vecinii, alergară, el îi rugă se meargă se caute pe comisarul de poliţie căruia îi făcu îndată depoziţia sa. XLVII Robert du Ghatel pe care trimesese să o roage să vie până la el d. de Beuvret, veni a doua zi la Antenil de dimineață. — Ce să petrece? întrebă el. Vecinii d-tale, cari nu să văd de obiceiu, vorbesc între ei pe la porți şi doi gardişti se plimb prin grădina d-taie. — Vin repede și dacă te emoționezi re­pede, preparăte pentru o emoțiune mişcă­toare. In acest timp îl și băgă în cabinetul său de lucru, care se afla tot în starea din ajun și ’i arătă cadavrele, cari erau în si­tuația de la începu­t. — D’Arnage! Montbaran ! strigă Robert. — D-ta ’î cunoști, spuse d. de Beuvret, eu nu-l cunosc... Nu văd în ei de cât nu­mai niște tâlhari, cari s’au introdus in seara trecută în casa mea şi surprinzân­­du-î furând , am ucis... In acest sens­­mi am făcut declaraţia înaintea comisarului ; tot aşa voiu declara şi judecătorului de instrucţie şi substitutului pe cari’l aştept... Dar d-tale cât vom mai fi singuri ’ţi voia spulte . Aveam motivele mele, pentru a nu chema pe Armand de Forestier din momen­tul în care am avut dovezi că D’Arnage și Montbaran­ sunt omorâtorii mamei sale... Vroiam să ’l înlocuesc în opera de răs­­bunare pe care o urmărea... Am putut s’o fac răspândind zgomotul că administrez a­­verea ginerelui meu­, că încasez toate ve­niturile. D’Arnage şi Montbaran fără mij­loace, strâmtoraţi, şi aceasta graţie d-tale ’şi au zis : „Fiind­că am furat cu atâta uşurinţă pe mamă de ce n’am fura şi pe fiu? Toţi Forestierii ne aparţin“. Atunci ceea­ ce au făcut acum 20 de ani au vroit s’o facă şi eri... Erea ziua încasărilor . Două milioane de împărțit !... Ei nu puteau să reziste ispitei... Noaptea trecută s’au furi­șat în casa mea. Mă știau­ singur și cre­­deau că mă vor regula ușor și când colo eu ’î am așternut. — Lupta trebue să fi fost teribilă, spuse Robert privind în jurul său. — Da, răspunse el pur şi simplu. — Și d-ta nu m’aî prevenit, nu mai lă­sat să împart cu d-ta pericolul! — Nu puteam. Presenţa d-tale aci în acea noapte ar fi mirat justiţia. Ea s’ar fi întrebat dacă acei pe cari ’i-am­ ucis erau nişte hoţi, sau nişte adversari, nişte ina­mici. Am fi sfîrşit prin a vorbi de aface­rea de altă dată. De ce să fi readus in dis­cuţie acea dramă în care fata şi ginerele meu s’ar fi găsit amestecaţi?... Am aran­jat totul ast­fel, ca zgomotul să se facă nu­mai în jurul meu şi să se potolească re­pede... Gând Armand se va întoarce îi vom spune : „Noi am găsit pe acei pe cari ’i căutaţi. Pe onoare erau chiar culpabilii. Ei sunt morţi... Mai există al treilea dar d-ta şi jurat că’l vei erta dacă cei doui vor fi 'i'i MARTIRA (Dramă în 5 acte de d’Ennery şi Tarbé) Nu voi mai vorbi de piesă. Ana spus încă din anul trecut că este una din cele mai in­fame melodrame ce am văzut. O credeam înmormântată pentru vecie, dar strigoiul a apărut. Infigeţi d-lor de la direcţie o sulă teribilă şi coseţi-o pentru vecie de dosarul în care zac supt colbul anilor atâtea stră­­moaşe melodrame. Bieţii artişti, trebue să le plângi de milă când îi vezi siliţi să se pue în pielea tă­băcită a acestor manechine cu inscripţii de conţi, baroni, marchize şi martire. Mai de plâns dintre toţi sunt de sigur d-nele Romanescu şi Gânescu. Prima, o ar­tistă care pe lângă multe merite şi talent, are şi experienţa scenei, să luptă cu succes cu teribila copilă Pauleta, de multe ori este învinsă, dar iarăşi de multe ori reu­şeşte să dea aparenţă de viaţă, să facă să trăească fantastica plăsmuire pe care au­torii ne-o prezintă dupe ce o plimbă prin lumi cari se află la depărtarea soarelui. E un merit incontestat pentru d-na Ro­manescu, că reuşeşte să încordeze atenţiu­nea publicului. D-na Gănescu mai novice, în cea mai mare parte a rolului său, de o fantazie, care martirizează într’adevăr pe actor, nu poate acoperi defectele aşa nu­mitei Laurence de Moray. Constat pro­grese demne de relevat la d-sa. Ţinută în scenă, mult superioară anul acesta. Dicţiu­nea clară ca in tot­ d’a­una. De multe ori chiar accente dramatice mişcătoare bine găsite. Nuanţarea in mare parte însă, nu e prie­tenă cu d-sa. Fără îndoială că cel mai di­ficil lucru este să nuanţezi, numai artiştii cari se disting ajung să nuanţeze bine. E de sperat, că d-na Gânescu, despre care nu putem spune că este lipsită de ta­lent, ba din contra, părerea mea este, ca , dintre toate cele cari au­ intrat in teatru înconjurate de lamă şi cărora li să preve­dea o carieră strălucită, cari ereau deja nu­mite rivalele Rachelei şi Sarel Bernhardt, d-na Gănescu este acea care ar putea să facă ceva. O condiţie însă. Mai multă grija de ca­riera pe care a îmbrăţişat’o, mai mult amor de artă, mai multă dragoste pentru scenă. Şi pentru ca să urmez cu tinerile artiste, voia vorbi acum de d-ra Zoe Ştefănescu, „Gorgona“ de anul acesta. D-sa avea avan­tajul pe care puţini artişti mi în Marthra, reprezenta un personagiu­, mai puţin fan­tastic, mai lesne de priceput, aproape ele loc schimbat in toată întregimea piesei. O voi­ judeca pe d-ra Ştefănescu cu toată indulgenţa posibilă şi aceasta de­oare­ce ştia că d-sa a făcut foarte puţine re­petiţii. Nu mă ocup cum ne-a reprezentat pe intriganta tovarăşe a lui Palmieri, nu vroi să şti­i dacă expresia sa era potrivită cu diferitele situaţii, nici chiar dacă ştiu rolul. Mă opresc la primile şi cele mai in­dispensabile condiţiuni, ce să cer nu pen­tru a ajunge pe faimoasa Sara Bernhardt, dar pentru a putea să apari pe scenă. D-ra Ştefănescu n’are dicţiune, d-sa eli­mină vocale din mijlocul cuvintelor foarte adesea şi încalecă ast­fel consunele unele peste altele, de asemenea, de multe ori, sfârşitul cuvintelor este tăiat de d-sa. Masca ’l lipseşte cu desăvârşire, figura d-sale nu exprimă absolut nimic nici o dată. Cât despre ţinută ea este absolut rea. Intrarea d-sale, când să întoarce de la curse, este din cele mai nepotrivite, mai stângace. Nici chiar când stă pe canapea, nu stă cum trebue. Aceste toate nu sunt lucruri cari să stu­diază cu un anume rol. In ori­ce rol tre­bue să vorbeşti desluşit, să stai drept, să trăeştî pe scenă. Pentru aceste motive nu cred că d-ra Zoe Ştefănescu va parveni vreo­dată să devie o artistă, de mâna a doua chiar. D-na Vasilescu nu dă rolului relieful necesar, are momente bunicele însă şi vor­beşte desluşit. D. Gr. Manolescu în The Drack e a­­plaudat. De un natural deosebit, face din acest rol una din cele mai remarcabile creaţiuni ale sale, D. G. Nottara, cât se poate de bine în actele 3, 4 şi 5 şi in special în scena cu Laurence din casa amiralului. Îmi pare că în actul al 2-lea, în scena cu Lorence, scoate prea mult în relief tul­burarea sa, gândurile cari îl frământă. Este drept că autorul, foarte nedibacu­t, comite gre­șala d’a lungi prea mult această scenă, dar actorul trebue să mascheze mai ales defectele prea mari ale piesei. D. Petrescu erea într’un rol imposibil. Afară de aceasta și d-sa vorbea par’că ar fi fost un conte,baron, sau adevărat de Lussac. D. Leonescu, cam monoton, fără viaţă, dar nu reu. D. Goslescu este bine în Robert Burei. Un rol care ’l convine. Geî-alţî ’şi-afi făcut datoria. Printre invitaţii la nuntă am observat pe d-şoarele Orloff în o voche neagră pe care o purta cu multă graţie şi la curse, d-ra Pepi Moor, care purta cu o distincţie de remarcat o frumoasă pălărie ’şi ascun­dea gâtul de marmură într’o boa splen­didă, d-na Singuroff, o nouă achiziţiune, sprintenă in costumul seu cu aripi, cari ’î dadeau un aer de nimfă sburătoare etc. şi d-nul Guţarida, Marinescu etc. Tel. BRAVO! Pentru a repara insulta­re timpul, aprigul duşman, Pe faţă fără nici o milă, aruncă în fie­care alt „Victor Vaissier“ creă săpunul—săpunul parfumat („Congo“ Ce vecinie va rămâne în lume, ca vecinicul cuvânt („bravo !* Săpuneria Victor Vaissier, Paris. Agenţi generali pentru România : 1. Posm­antir & C-Ie, str. Smârdan, 2. București. pedepsiţi... Prin urmare totul s’a sfîrşit... Uită aşa­dar această lugubră afacere şi fii cu totul al femeeî şi al amicilor tăi!...“ Gând seara se află în Paris că d’Arnage şi Montbaran atât de bine cunoscuţi în clu­buri, tripouri şi demi-monde, erau nişte simplii pungaşi, lumea se miră la început. Dar când se află că fusese vorba de un furt de două milioane în bilete de bancă găsite in buzunarele lor, surprinderea lor să mic­şoră şi atunci o mulţime de zgomote, înă­buşite până atunci, începu să circule pe so­coteala lor. Aceia pe cari ’i exploatase a­­tâta vreme şi cari nu se mai temeau de ei, ’I încărcai­ de crime şi ast­fel fiind­că n’au putut să se răzbune asupra lor pe când e­­reau in viaţă, să răzbuna acum când erau morţi. Justiţia adună toate aceste zgomote, constată că reputaţia lui d’Arnage şi Mont­baran erea din cele mai rele şi nu avu nici un moment ideia să vadă mai departe de cât trebuia Protejat de art. 321,322 și 329 din c. p., d. de Beuvret nici nu fu urmărit. Azi Armand le Forestier, pe care tot Pa­risul ’1 cunoaşte subt un alt nume, pe care nu ne este permis să’l declarăm, nu mai este preocupat de cât de o singură gândire , să cheltuească cât mai nobil po­sibil marea sa avere. El n’ar putea să a­­jungă aci dacă n’ar fi ajutat de soţia sa, care în fie-care zi descoperă noi mizerii demne de a fi uşurate. D. de Beuvret de asemenea ’i ajuta Cu poveţe bune, dar de­­ departe, căci a refuzat cu insistenţă sa pro­­s­tite în orice mod de situația fiicei sale. El stă tot în mica sa casă de la Auteuil trăind tot din produsul miuicei sale. Ochii doctorului du Chatel nu se vor vindeca complect nici o dată, dar boala nu i s’a agravat. Din contră acum vede mai bine. Dar nu încetează de loc de a bolbo­rosi contra campanii de asigurare Urbanne care n’avea dreptul, cum spune el, să’l facă să beneficieze de un accident imaginar şi să’i dea acel faimos mandat roz, pe care îl va avea pe inimă toată viaţa sa. Gât despre Rasela de Nicea, ea s’a le­gat cu multă sinceritate de Robert du Ghatel, profesorul săil de onestitate şi e de temut că şi profesorul se va ataşa de elevă până în acel punt, că îi va da toată viaţa lecţii. (Sfârşit). .X A k y *

Next