Lupta, august 1892 (Anul 9, nr. 1773-1796)
1892-08-05 / nr. 1776
ANUL IX. No. 1776 ABONAMENTE D IN TARA Un an . . . . . ..................................................40 lei Șease luni.....................................................................20 „ Trei luni.....................................................................10 „ Pentru învățători pe un an.....................................30 „ IN streinătate Un an..................................................................50 leî Șease luni......................................................................25 „ Trei luni......................................................................15 „ NUMERUL 15 BANI REDACȚIA: Fasagiul „Băncei Naţionale* (Casele Karageorgevîci) ADMINISTRAȚIA: MIERCURI, 5 AUGUST 1892. ANUNCIURI : Pe pagina III, 30 litere, corp 7 ... 1 lefi linia „ „ IV „ n • • • 25 bani „ Inserţie şi reclame „ „ .... 2 lei „ Pentru anunciuri a se adresa: LA ADMINSSTRAŢEA ZBARULUI m NUMER VECHIO 50 BANi Pasagiul „Băncei Naţionale* (Casele KarftgeorgeVleî MEMORIELE REGELUI Chestia Industrială arătat ieri cum «Constituţionalul» ignorează cu desăvârşire programul radical, neavând habar nici măcar de principiile generale pe care se bazază acel program. Numitul ziar căutând însă cu orice preţ să ne pună în contrazicere ca să ne poată denunţa ca inconsecinţi, ca o grupare care-şi schimbă cu uşurinţă ideile din zi In zi, s’a folosit de un articol al redactorului nostru d. Frunzescu, asupra industriei naţionale şi exclamă cu mulţumire: ,,i-am prins, ,,i-am prins şi pe d-nii radicali cu „un nou punct de program şi anume : participarea muncitorului ,,la beneficiile patronului, revendicare absolut socialistă şi care n’a „intrat, nu intră şi nu poate intra „într’un program radical“. Din citaţiile ce am făcut ieri, am convins credem pe autorul descoperire! din „Constituţionalul“ că crima pe care el nu îndrăznia să ni-o atribue, noi radicalii români o comsiesem în realitate de mult şi că încă din 1888 „Lupta“ a dat ca soluţiune a chestiune! industriale: punerea în armonie a capitalului cu munca, făcând pe capitalişti să participe la muncă şi pe muncitori la capital. De îndată ce ocazia s’a presentat să ne spunem cuvântul nostru cu privire la bazele ce punem viitoarei noastre industrii naţionale, noi am spus că punctul de plecare al oricărei reforme în această materie trebue sa fie următorul: a recunoaşte dreptul de intervenţie al lucrătorilor [munca) asupra beneficiilor exploattărei, în proporţie cu serviciile pe care ei le aduc producţiunei. Dar denunţătorul nostru, după ce a eliminat din programul radical această reformă, se dedă şi la câteva aprecieri saupra ei, aprecieri cari sunt adevărate mărgăritare de ignoranţă crasă în principiile cele mai elementare ale chestiilor sociale. Le vom releva, căci merită să fie cunoscute. Revendicând participarea muncitorului la beneficiile patronului, iată imputările ce ne atragem pentru aceasta din parteaConstituţionalului :» 1) Că părăsim principiul proprietăţei individuale într’o reformă spre a călca pe acel al proprietăţii colective, în altă reformă; prin urmare suntem inconsecinţi; 2) Că admitem că capitalul este munca acumulată, lucru ce nu se împacă cu ideea proprietăţii individuale [A cui muncă şi de cine acumulată?) 3) Că reforma noastră nu e de nici un folos nici pentru industrie, nici pentru muncitori, nici pentru stat, nici pentru consumatori. 4) Că admiţând pe muncitori să participe la beneficiile nete ale exploatărei, contribuim la scăderea preţului muncei, din cauza ofertei prea mari de braţe, deci rezultatul ar fi acelaş pentru muncitori; şi din contra : deoarece pentru protecţia industriei nu se poate merge (?) pînă la prohibiţia produselor similare, produsele noastre se vor scumpi în dauna consumatorilor, iar de se va admite prohibiţia, consumatorii tot vor fi jefuiţi. ( 5) Cităm textual: „că a cere ca statul când acorda fabricelor avantagele prevăzute de lege pentru protecţia industriei, să impună industriaşilor şi condiţia de a da o parte din folos muncitorilor, aceasta este contrar teoriei sociale ce predomneşte şi practicei,aceasta esteacere imposibilul“. 6) că protecţiunea prea mare a industriei naţionale nu poate conveni unui partid radical; şi în fine, ca culme a culmelor. 7) că radicalii trebue să se bazeze numai pe consumatori, iar nu pe muncitori sau pe mari capitalişti. Acestea sunt cele şeapte păcate ce ne atribue „Constituţionalul“ pentru cazul când ne am lua după d. Frunzescu care a cerut din nou mai deunăzi în „Lupta“ ca acum, când iarăşi se pune în discuţie chestiunea noastră industrială, prin încheere de convenţiuni comerciale, prin modificarea tarifelor vamale, ete„ statul să se gândească bine că stă în mâna lui să ferească ţara noastră de proletariatul industrial şi de toate tristele lui consecinţe, că e de datoria statului să asigure muncitorilor participarea la beneficiul patronului. Findcă însă, cum am arătat ieri, articolul d lui Frunzescu este în plin acord cu programul radical şi cu desvoltările făcute acestui program de şeful nostru d nn G. Panu, ne propunem a răspunde pe rînd la invţnuirile sau mai bine la ereziile „ Consatituţionaluluî,« -------------------------------- CAILE FERATE placă pe liniile noastre ferate nu se întâmplă nenorociri mai mari decât acelea ce se repete la intervale destul de scurte, aceasta o datorim, lipsei de trecătoare periculoase cât şi fenomenalei încetineli cu care se tărăsc trenurile. De aci încolo administraţia, şi, organizarea serviciului lasă de dorit cu vârf şi îndesat. Nu mai vorbim despre multele detalieri, de cari, în unele cazuri, nu pot fi responsabili funcţionarii, nu mai vorbim de întârzierile continui, cari au ajuns endemice şi scandaloase, dar nu putem trece cu vederea acele întâmplări cari dovedesc şi proastă administraţiune şi o nepăsare vinovată a personalului şi a direcţiunei. Accidentul întâmplat Sâmbătă pe linia Târgovişte-Titu a dovedit cât de puţin preţ pun unii funcţionari ai drumurilor de fier pe viaţa călătorilor; pe de altă parte trebue să recunoaştem că autoritatea superioară a instituţiunei doar că nu dă premii de încurajare pentru cei cari se abat de la datorii. Cu privire la organizarea mersului trenurilor, a staţiunilor, a minutelor de aşteptare etc. etc, totul care de făcut şi de reorganizat. Să luăm, pentru exemplu, o linie dintre toate şi să arătăm defectuozitatea organizării acestui servicii. Dacă plecăm din Bucureşti pentru Câmpu-Lung, avem, până la Goleşti, staţii foarte depărtate unele de altele, dar cu toate acestea opririle nu trec peste 1 şi 2 minute. De la Goleşti înainte staţiile şi haltele sunt la fiecare pas, una fiind chiar lângă bariera Câmpu-Lungului, ceea ce nu împiedică pe Direcţiune să hotărască opririle câte 10 şi 15 minute de fiecare. Oare direcţiunea nu găseşte cu cale să -şi revizuiască liniile, să condamne haltele superflue,să stabilească opriri mai îndelungate în staţiunile mai depărtate între ele, şi opriri scurte în staţiunile foarte apropiate ? Apoi cu siguranţa călătorilor cum rămâne ? Dacă trenurile noastre nu sunt oprite de bande de briganzi, ca în Spania, dacă nu posedăm speţa îndrăzneţilor cari atacă şi jefuesc pe călători prin vagoane, avem însă foarte mulţi funcţionari de ai căilor BOÎTIA A DOUA ferate caii înlocuesc cu succes şi pe cei d’antâi şi şi pe cel de-al doilea. Lucrurile au ajuns acolo încât pasajerii se luptă singuri cu geamantanele şi cu pachetele decât să le încredinţeze hamalilor cari de multe ori găsesc cu cale să le vămuiască. Domnii de la direcţiunea generală nu fac nimic pentru drumurile de fier. Dacă apare câte o îmbunătăţire în streinătate, se grăbesc şi dumnealor să o introducă, dar ca să-şi bată capul, să cugete la ameliorări în serviciu, să descopere relele actualei organizări, i-a ferit Dumnezeu. — ------** DIN VIAŢA REGELUI CAROL Cănătos*ca prin Moldova (Urmare) 13/25 August. — Prinţul trebue sä plece dimineaţa la şase ore de la Ocna, deoarece astăzi are să facă aproape 100 de kilometri cu trăsura, parte peste dealuri. La ameazi călătorii se opresc în Bacău, capitala districtului situată în valea Bistriţei. Ca pretutindeni se vizitează şi bisericile, şcoalele şi spitalele; pe la trei ore plecară mai departe la Roman (46 kilometri) pe un drum foarte bun. Trebuia să fie cineva sănătos şi viciu de fire pentru ca să mai poată simţi vreo plăcere în o călătorie făcută cu astfel de mijloace obositoare de transport; prinţul se interesează însă de toate atât de mult, încât cu toată arşiţa, care a îmbolnăvit pe toţi şi lui i-a luat pofta de mâncare, totuşi călătoreşte înainte cu o nesecată bună disposiţie. înainte de a se ajunge la Roman, trebue să se treacă două rîuri frumoase, Bistriţa şi Moldova, peste poduri de lemn. Romanul este o localitate de vreo 20.000 de locuitori. Toată populaţia e în picioare, înaintea vechei biserici episcopale prinţul se opreşte. Episcopul cu întregul cler,—foarte numeros,—il primeşte şi el asistă la uţil de Deum, slujbă bisericească plină de efect mai ales din cauza corului frumos. Apoi prânz cu toaste, seara oraşul e iluminat. O beţie a cuprins întreaga Moldovă şi călătoria tenorului ,domnitor este ca şi un triumf. Toate clasele populaţiei îl aclamează, mai călduros chiar de cât în Muntenia. 14/26 August (Duminică).—Prinţul Carol are ocazia d’a se mai convinge odată despre acest fapt in Dulceşti, o moşie a D-nei Ghica născ. Hurmuzaki. îfurmuzaki! sunt Bucovineni, dar Român! plin! de însufleţire; e! primesc pe prinţul german care s’a urcat’ pe tronul românesc ca pe mântuitorul naţiunelor. Ziua de călătorie de astăzi e următoarea :: După ce prinţul a asistat, la Roman, la serviciul divin în biserica episcopală, pleacă prin Dulceşti, unde se ia delunii, pe drum de munte peste Boseni la Piatra, capitala districtului Neamţu. Piatra e poate oraşul cel mai frumos situat al Moldovei: el umple în chip amfiteatral o vale minunată smulsă de Bistriţa spumoasă primelor ramificări ale Carpaţilor; cu deosebită mândrie consideră locuitorii de aci o biserică frumoasă, veche, care se zice a fi zidită de Ştefan cel Mare. Isvorul principal de venit al oraşului e negoţul cu lemne; nenumărate plute vin în jos din munţii păduroşi şi se duc pe Bistriţaşi Siret până la Galaţi.— După ce prinţul primeşte autorităţile locale, ajunge, după un drum de două ore peste o pajişte verde şi grasă, la mănăstirea de călugăriţe Văratecu, ale cărei clopote îl întâmpină deja din depărtare cu sunetul lor şi găsesc un ecout de jur împrejur prin pădurile întunecoase de brazi. E un tablou pătrunzitor, cum cele două sute de călugăriţe îmbrăcate în negre, în frunte cu stariţa şi cu preoţimea, salută sărbătoreşte sosirea tânărului prinţ. După serviciul divin în biserică, se vitează mănăstirea. In mijlocul curţii e biserica, lângă dânsa un număr de clădiri cari sunt destinate să servească intereselor comune ale mănăstirei, pe când de jur împrejur se ridică nişte căsuţe drăguţe, cele mai multe cu coridoare cu stâlpi, şi în cari se esprimă gustul individual al locuitoarelor, face impresia unui sat pitoresc. Femei bogate s’au retras aci ca să-şi petreacă sfîrşitul vieţii în pacea mănăstire, în mijlocul unei firi frumoase şi mari; oameni bogaţi au clădit aci ficelor lor case, deoarece le au lipsit mijloacele de a le înzestra în lume după rangul lor.— După florile din aceste case şi din grădiniţele cari le împesoară, se vede că o răbdare iubitoare femeiască se îngrijeşte ; fiecare din aceste asiluri e parfumat şi curat, unul mai împodobit decât altul. Covoare de casă împodobesc canapelele şi scândurile strălucitor de curate ; pereţii văruiţi cu alb sunt plini cu icoane pestriţe, căci orientul scăldat în soare iubeşte culoarea şi strălucirea, mai ales în bisericele şi mănăstirile sale.--Şi înaintea fiecărei case fiiri de toate culorile şi să fie catre odaie mirositoarele melise şi lâmâi. Nici o asprime mănăstirească nu se vede aci, numai orele destinate exerciţielor religioase se ţin, de trei ori pe zi şi la miezul nopţii, vara ca şi iarna; sora care bate toaca, deşteaptă pe călugăriţe şi le chiamă la biserică şi la rugăciune. — Toate în aceste mănăstiri de munte fac impresia vecinicului neschimbător, după cum să pare că pădurile întunecoase de brazi nu-şi schimbă niciodată haina, or care ar fi anotimpul, astfel trece monotonă şi viaţa călugăriţelor strânsă alături de natură,— şi nimic în lume nu le poate tulbura pacea, împlinirea prescripţiilor formale, nu însă nici de cum vreo activitate spirituală, ocupă pe călugări şi călugăriţe, şi în aceasta zace deosebirea principală între viaţa de mănăstire Catolică şi cea orientală. Prinţului s’a pregătit locuinţă în casa foarte comodă a maicei Negri, sora lui C. Negri, la care fusese găzduit în Ocna. Saara mănăstirea întreagă e iluminată; ospitalieră ca totd’auna, adăposteşte o ceată de sute de oaspeţi, la fiecare mănăstire este câte o clădire destinată numai vizitatorilor străini; or ce călător e primit să stea acolo câteva zile fără plată ; dacă vrea să stea mai mult, trebue să plătească o mică taxă mănăstireî. A se citi în pagina a treia telegramele privitoare la crișa ministerială din Anglia. Un răspuns In ziarul Timpul de la 5, 6, şi 9 luna Main, s’au scris nişte articole, în care învăţătorii săteşti sunt zugrăviţi cu nişte culori atât de posomorite, că ne-a pus pe gânduri, tot aşa, cum şi autorul acelor articole a fost pus pe gânduri despre soarta şcoalei rurale condusă de acei învăţători. Findcă Timpul este organul celor ce nu se prea pogoară pe scara socială până la treapta în care trăeşte învăţătorul, şi fiindcă acele articole sunt scrise pe pagina I-a şi neiscălite, avem bănuiala că sunt inspirate şi scrise cu anume scop. Timpul împarte pe toţi învăţătorii in cinci categorii : a) învăţători buni. b) învăţători automaţi şi obosiţi încă de la începutul carierei lor. c) învăţători cu orizonturi vaste, cari se cred mai presus de sarcina ce ocupă; d) învăţători cari se cred datori a contribui la alcătuirea societăţei pe baze ştiinţifice şi lasă şcoala în voia Domnului şi e) învăţători pentru cari şcoala este floare la ureche şi a căror toată activitatea se mărgineşte la chipul cum să se îmbogăţească. Să urmărim pe fiecare dintr’aceste categorii : După Timpul, învăţătorii buni sunt aceia ,pentru care lumea toată este şcoala.“ In ea, cu ea şi prin ea trăeşte. Lor „puţin „le pasă de legi, de regulamente, de revizori, de primari, de preoţi, de arendaşi, „etc. Legea şi regulamentul sunt scrise numai în mintea şi inima lui, iar conştiinţa „datoriei este pavăza, care îl apără de toate.“ Ce ideal de învăţător ! Platon şi Jérome Paturot, când au imaginat acele republici fericite, au avut în vedere, că ele vor fi formate din oameni cu tot felul de trebuinţe . Timpul însă a imaginat pe învăţătorii cei buni, ca pe nişte fiinţe, ce plutesc deasupra tuturor trebuinţelor şi relaţiunilor omeneşti. Aceşti învăţători, nu vor fi nici o dată în contact real cu revisorii, cu primarii, cu preoţii, cu arendaşii etc., căci având altă constituţiune organică, nu vor avea nici o dată nevoe de revisori, de primari şi ceilalţi oameni. De această categorie, Timpul spune că sunt puţini. Noi vom susţine, că nu sunt nici unul şi nicăiri în lume. Cum ? Să nu aibă nici o dată învăţătorul dar averi cu primarul, cu preotul, cu revisorul, cu arendaşul ? Dar dacă ne-am închipui cazul cel mai fericit că aceştia l’ar lăsa în pace, foamea, ori nevoile şcoalei nu’l împinge către el ? Intru cât este orînduit prin legi că acest aşezământ, şcoala, cu învăţătorul şi elevii el să fie strâns legate de aceştia, cum s’ar putea presupune o independenţă absolută a învăţătorului ? Cine nu ştie, că împăcarea trebuinţelor materiale şi chiar morale ale şcoalei atîrnă în mare parte de disposiţiunea momentană a primarului, de priceperea lui, de sentimentele lui către şcoală şi învăţător faţă cu obligaţiunile impuse de legi, apoi de budgetul comunei, de intenţiunile preotului (avănd şi el dreptul de învăţător), de sentimentele proprietarului sau arendaşului ale căror interese se ciocnesc adesea cu ale sătenilor şi în cari caşuri învăţătorul se găseşte ca un chibrit între două focuri. Conştiinţa datoriei este pavăza lui ? Dar cine se sinchiseşte de această pavăză, când într’un timp dat, alte interese—mai ales politice — sunt mai urgente decât şcoala ? Cine-l lasă în pace dacă învâţătorul nu vrea să se amestece? Candidatul X, mare proprietar şi om de partid din cine să-şi formeze statul sau major, dacă nu din învăţător, preot, etc ? Dar învăţătorul nu se duce la d. X., ci vrea să răspire numai şcoală. Aşa? X. merge la Y., ’I spune două verbe la ureche, merge apoi la moşie, cheamă pe primar şi’I spune să fie gata a lua în primire toate de la invăţător, căci l’a dat afară sau l’a mutat, şi că va veni altul. Primarul spune sătenilor, aceştia se înfricoşează şi astfel, de la mic şi până la mare, toţi formează o turmă cuvântătoare condusă de X. Unde este pavăza? A perit deodată cu învăţătorul, căci cel de al doilea, nu este nebun să calce pe urmele celui dintâiu, mai ales dacă e favoritul vreunul puternic. El va lăsa şcoala la o parte, căci ştie, că prin ea nu va câştiga bunele graţii ale lui X, nici va întreţine relaţiuni prieteneşti cu primarul. Fostul învăţător, dacă nu e de bronz, şi în caşul când e numai permutat, sau se desgustă şi lucrează ,automatic, obosit“