Lupta, august 1892 (Anul 9, nr. 1773-1796)

1892-08-05 / nr. 1776

ANUL IX.­­ No. 1776 ABONAMENTE D IN TARA Un an­ . . . . . ..................................................40 lei Șease luni.....................................................................20 „ Trei luni.....................................................................10 „ Pentru învățători pe un an.....................................30 „ IN streinătate Un an..................................................................50 leî Șease luni......................................................................25 „ Trei luni......................................................................15 „ NUMERUL 15 BANI REDACȚIA: Fasagiul „Băncei Naţionale* (Casele Karageorgevîci) ADMINISTRAȚIA: MIERCURI, 5 AUGUST 1892. ANUNCIURI : Pe pagina III, 30 litere, corp 7 ... 1 lefi linia „ „ IV „ n • • • 25 bani „ Inserţie şi reclame „ „ .... 2 lei „ Pentru anunciuri a se adresa: LA ADMINSSTRAŢEA ZBARULUI m NUMER VECHIO 50 BA­Ni Pasagiul „Băncei Naţionale* (Casele KarftgeorgeVleî MEMORIELE REGELUI Chestia Industrială arătat ieri cum «Constituţio­nalul» ignorează cu desăvârşire pro­gramul radical, neavând habar nici măcar de principiile generale pe care se bazază acel program. Numitul ziar căutând însă cu ori­ce preţ să ne pună în contra­zicere ca să ne poată denunţa ca inconsecinţi, ca o grupare care-şi schimbă cu uşurinţă ideile din zi In zi, s’a folosit de un articol al redactorului nostru d. Frun­­zescu, asupra industriei naţionale şi exclamă cu mulţumire: ,,i-am prins, ,,i-am prins şi pe d-nii radicali cu „un nou punct de program şi anu­­­me : participarea muncitorului ,,la beneficiile patronului, reven­dicare absolut socialistă şi care n’a „intrat, nu intră şi nu poate intra „într’un program radical“. Din citaţiile ce am făcut ieri, am convins credem pe autorul descope­rire! din „Constituţionalul“ că crima pe care el nu îndrăznia să ni-o a­­tribue, noi radicalii români o co­­msiesem în realitate de mult şi că încă din 1888 „Lupta“ a dat ca soluţiune a chestiune! industriale: punerea în armonie a capitalului cu munca, făcând pe capitalişti să participe la muncă şi pe munci­tori la capital. De îndată ce ocazia s’a presentat să ne spunem cuvântul nostru cu privire la bazele ce punem viitoarei noastre indust­rii naţionale, noi am spus că punctul de plecare al ori­cărei reforme în această materie tre­­bue sa fie următorul: a recunoaşte dreptul de intervenţie al lucrăto­rilor [munca) asupra beneficiilor exploattărei, în proporţie cu ser­viciile pe care ei le aduc produc­­ţiunei. Dar denunţătorul nostru, după ce a eliminat din programul radical a­­ceastă reformă, se dedă şi la câte­va aprecieri saupra ei, aprecieri cari sunt adevărate mărgăritare de igno­ranţă crasă în principiile cele mai elementare ale chestiilor sociale. Le vom releva, căci merită să fie cu­­noscute. Revendicând participarea muncito­rului la beneficiile patronului, iată imputările ce ne atragem pentru a­­ceasta din partea­­Constituţionalu­lui :» 1) Că părăsim principiul proprie­­tăţei individuale într’o reformă spre a călca pe acel al proprietăţii colec­tive, în altă reformă; prin urmare suntem inconsecinţi; 2) Că admitem că capitalul este munca acumulată, lucru ce nu se îm­pacă cu ideea proprietăţii individuale [A cui muncă şi de cine acumulată?) 3) Că reforma noastră nu e de nici un folos nici pentru industrie, nici pentru muncitori, nici pentru stat, nici pentru consumatori. 4) Că admiţând pe muncitori să participe la beneficiile nete ale ex­­ploatărei, contribuim la scăderea pre­ţului muncei, din cauza ofertei prea mari de braţe, deci rezultatul ar fi acelaş pentru muncitori; şi din con­tra : de­oare­ce pentru protecţia in­dustriei nu se poate merge (?) pînă la prohibiţia produselor similare, pro­dusele noastre se vor scumpi în dauna consumatorilor, iar de se va admite prohibiţia, consumatorii tot vor fi­­ jefuiţi. ( 5) Cităm textual: „că a cere ca statul când acorda fabricelor avantagele prevăzute de lege pentru protecţia industriei, să impună industriaşilor şi condiţia de a da o parte din fo­los muncitorilor, aceasta este contrar teoriei sociale ce predomneşte şi practicei,­aceasta este­a­­cere impo­sibilul“. 6) că protecţiunea prea mare a in­­dustriei­ naţionale nu poate conveni unui partid radical; şi în fine, ca culme a culmelor. 7) că radicalii trebue să se bazeze numai pe consumatori, iar nu pe muncitori sau pe mari capitalişti. Acestea sunt cele şeapte păcate ce ne atribue „Constituţionalul“ pentru cazul când ne am lua după d. Frun­­zescu care a cerut din nou mai de­unăzi în „Lupta“ ca acum, când ia­răşi se pune în discuţie chestiunea noastră industrială, prin încheere de convenţiuni comerciale, prin modifi­carea tarifelor vamale, ete„ statul să se gândească bine că stă în mâ­na lui să ferească ţara noastră de proletariatul industrial şi de toate tristele lui consecinţe, că e de dato­ria statului să asigure muncitorilor participarea la beneficiul patronului. Find­că însă, cum am arătat ieri, ar­ticolul d lui Frunzescu este în plin acord cu programul radical şi cu des­­voltările făcute acestui program de şeful nostru d nn G. Panu, ne pro­punem a răspunde pe rînd la invţ­­nuirile sau mai bine la ereziile „ Con­s­atituţionalulu­î,« --------------------------------­ CAILE FERATE placă pe liniile noastre ferate nu se în­tâmplă nenorociri mai mari de­cât acelea ce se repete la intervale destul de scurte, aceasta o datorim, lipsei de trecătoare pe­riculoase cât şi fenomenalei încetineli cu care se tărăsc trenurile. De aci încolo ad­ministraţia, şi, organizarea serviciului lasă de dorit cu vârf şi îndesat. Nu mai vorbim despre multele detalieri, de cari, în unele cazuri, nu pot fi respon­sabili funcţionarii, nu mai vorbim de în­târzierile continui, cari au ajuns endemice şi scandaloase, dar nu putem trece cu ve­derea acele întâmplări cari dovedesc şi proastă administraţiune şi o nepăsare vinovată a personalului şi a direcţiunei. Accidentul întâmplat Sâmbătă pe linia Târgovişte-Titu a dovedit cât de puţin preţ pun unii funcţionari ai drumurilor de fier pe viaţa călătorilor; pe de altă parte trebue să recunoaştem că autoritatea superioară a instituţiunei doar că nu dă premii de în­­cura­jare pentru cei cari se abat de la datorii. Cu privire la organizarea mersului tre­nurilor, a staţiunilor, a minutelor de aş­teptare etc. etc, totul care de făcut şi de reorganizat. Să luăm, pentru exemplu, o linie dintre toate şi să arătăm defectuozi­­tatea organizării acestui servicii­. Dacă plecăm din Bucureşti pentru Câm­­pu-Lung, avem, până la Goleşti, staţii foarte depărtate unele de altele, dar cu toate a­­cestea opririle nu trec peste 1 şi 2 mi­nute. De la Goleşti înainte staţiile şi haltele sunt la fie­care pas, una fiind chiar lângă bariera Câmpu-Lungului, ceea­ ce nu îm­piedică pe Direcţiune să hotărască opririle câte 10 şi 15 minute de fie­care. Oare direcţiunea nu găseşte cu cale să -şi revizuiască liniile, să condamne haltele superflue,­­să stabilească opriri mai înde­lungate în staţiunile mai depărtate între ele, şi opriri scurte în staţiunile foarte a­­propiate ? Apoi cu siguranţa călătorilor cum ră­mâne ? Dacă trenurile noastre nu sunt oprite de bande de briganzi, ca în Spania, dacă nu posedăm speţa îndrăzneţilor cari atacă şi jefuesc pe călători prin vagoane, avem însă foarte mulţi funcţionari de ai căilor BOÎTIA A DOUA ferate caii înlocuesc cu succes şi pe cei d’antâi şi şi pe cel de-al doilea. Lucrurile au ajuns acolo în­cât pasajerii se luptă singuri cu geamantanele şi cu pa­chetele de­cât să le încredinţeze hamalilor cari de multe ori găsesc cu cale să le văm­uiască. Domnii de la direcţiunea generală nu fac nimic pentru drumurile de fier. Dacă apare câte o îmbunătăţire în streinătate, se grăbesc şi dumnealor să o introducă, dar ca să-şi bată capul, să cugete la ameliorări în serviciu, să descopere relele actualei or­ganizări, i-a ferit Dumnezeu­. — ------** DIN VIAŢA REGELUI CAROL Cănătos*ca prin Moldova (Urmare) 13/25 August. — Prinţul trebue sä plece dimineaţa la şase ore de la Ocna, de­oare­ce astăzi are să facă aproape 100 de kilometri cu trăsura, parte peste dealuri. La a­­meazi călătorii se opresc în Bacău, capitala districtului situată în valea Bistriţei. Ca pretutindeni se vizitează şi bisericile, şcoalele şi spitalele; pe la trei ore plecară mai departe la Roman (46 kilometri) pe un drum foarte bun. Trebuia să fie cine­va sănătos şi viciu de fire pentru ca să mai poată simţi vreo plăcere în o că­lătorie făcută cu ast­fel de mijloace obositoare de transport; prinţul se interesează însă de toate atât de mult, în­cât cu toată arşiţa, care a îm­bolnăvit pe toţi şi lui i-a luat pofta de mâncare, totuşi călătoreşte înainte cu o nesecată bună disposiţie. înainte de a se ajunge la Roman, trebue să se treacă două rîuri fru­moase, Bistriţa şi Moldova, peste po­duri de lemn. Romanul este o lo­calitate de vreo 20.000 de locuitori. Toată populaţia e în picioare, înain­tea vechei biserici episcopale prinţul se opreşte. Episcopul cu întregul cler,—foarte numeros,—il primeşte şi el asistă la uţi­l de Deum, slujbă bisericească plină de efect mai ales din cauza corului frumos. Apoi prânz cu toaste, seara oraşul e iluminat. O beţie a cuprins întreaga Moldovă şi călătoria tenorului ,domnitor este ca şi un triumf. Toate clasele populaţiei îl aclamează, mai căldur­os chiar de cât în Muntenia. 14/26 August (Duminică).—Prinţul Carol are ocazia d’a se mai con­vinge odată despre acest fapt in Dulceşti, o moşie a D-nei Ghica născ. Hurmuzaki. îfurmuzaki! sunt Bucovineni, dar Român! plin! de în­sufleţire; e! primesc pe prinţul ger­man care s’a urcat­’ pe tronul româ­nesc ca pe mântuitorul naţiune­­lor. Ziua de­­ călătorie de astă­zi e următoarea :: După ce prinţul a a­­sistat, la Roman, la serviciul divin în biserica episcopală, pleacă prin Dulceşti, unde se ia del­unii, pe drum de munte peste Boseni la Pia­tra, capitala districtului Neamţu. Piatra e poate oraşul cel mai fru­mos situat al Moldovei: el umple în chip amfiteatral o vale minunată smulsă de Bistriţa spumoasă pri­melor ramificări ale Carpaţilor; cu deosebită mândrie consideră locui­torii de aci o biserică frumoasă, veche, care se zice a fi zidită de Ştefan cel Mare. Isvorul principal de venit al oraşului e negoţul cu lemne; nenumărate plute vin în jos din munţii păduroşi şi se duc pe Bistriţa­­şi Siret până la Galaţi.—­­ După ce prinţul primeşte autori­tăţile locale, ajunge, după un drum de două ore peste o pajişte verde şi grasă, la mănăstirea de călugăriţe Văratecu, ale cărei clopote îl în­tâmpină deja din depărtare cu su­netul lor şi găsesc un ecout de jur împrejur prin pădurile întunecoase de brazi. E un tablou­ pătrunzitor, cum cele două sute de călugăriţe îmbrăcate în negre, în frunte cu stariţa şi cu preoţimea, salută săr­bătoreşte sosirea tânărului prinţ. După serviciul divin în biserică, se vitează mănăstirea. In mijlocul curţii e biserica, lângă dânsa un nu­­măr de clădiri cari sunt destinate să servească intereselor comune ale mă­năstirei, pe când de jur împrejur se ridică nişte căsuţe drăguţe, cele mai multe cu coridoare cu stâlpi, şi în cari se esprimă gustul individual al locuitoarelor, face impresia unui sat pitoresc. Femei bogate s’au retras aci ca să-şi petreacă sfîrşitul vieţii în pacea mănăstire­, în mijlocul unei firi frumoase şi mari; oameni bogaţi au­ clădit aci ficelor lor case, deoa­rece le au­ lipsit mijloacele de a le înzestra în lume după rangul lor.— După florile din aceste case şi din grădiniţele cari le împesoară, se vede că o răbdare iubitoare femeiască se îngrijeşte ; fie­care din aceste asiluri e parfumat şi curat, unul mai îm­podobit de­cât altul. Covoare de casă împodobesc canapelele şi scândurile strălucitor de curate ; pereţii văruiţi cu alb sunt plini cu icoane pestriţe, căci orientul scăldat în soare iubeşte culoarea şi strălucirea, mai ales în bi­­sericele şi mănăstirile sale.--Şi înaintea fie­cărei case fiiri de toate culorile şi să fie­ catre odaie mirositoarele melise şi lâmâi. Nici o­ asprime mănăstirească nu se vede aci, numai orele destinate exer­­ciţielor religioase se ţin, de trei ori pe zi şi la miezul nopţii, vara ca şi iarna; sora care bate toaca, deşteaptă pe călugăriţe şi le chiamă la bise­rică şi la rugăciune. — Toate în a­­ceste mănăstiri de munte fac impre­sia vecinicului neschimbător, după cum să pare că pădurile întunecoase de brazi nu-şi schimbă nici­odată haina, or­ care ar fi anotimpul, ast­fel trece monotonă şi viaţa călugă­riţelor strânsă alături de natură,— şi nimic în lume nu le poate tul­bura pacea, împlinirea prescripţiilor formale, nu însă nici de cum vreo activitate spirituală, ocupă pe călu­gări şi călugăriţe, şi în aceasta zace deosebirea principală între viaţa de mănăstire Catolică şi cea orientală. Prinţului s’a pregătit locuinţă în casa foarte comodă a maicei Negri, sora lui C. Negri, la care fusese găz­duit în Ocna. Saara mănăstirea în­treagă e iluminată; ospitalieră ca tot­­d’auna, adăposteşte o ceată de sute de oaspeţi, la fie­care mănăstire este câte o clădire destinată numai vizi­tatorilor străini; or ce călător e pri­mit să stea acolo câte­va zile fără plată ; dacă vrea să stea mai mult, trebue să plătească o mică taxă mă­­năstireî. A se citi în pagina a treia te­legramele privitoare la crișa mi­nisterială din Anglia. Un răspuns In ziarul Timpul de la 5, 6, şi 9 luna Main, s’au scris nişte articole, în care în­văţătorii săteşti sunt zugrăviţi cu nişte cu­lori atât de posomorite, că ne-a pus pe gânduri, tot aşa, cum şi autorul acelor ar­ticole a fost pus pe gânduri despre soarta şcoalei rurale condusă de acei învăţători. Find­că Timpul este organul celor ce nu se prea pogoară pe scara socială până la treapta în care trăeşte învăţătorul, şi fiind­că acele articole sunt scrise pe pagina I-a şi neiscălite, avem bănuiala că sunt inspi­rate şi scrise cu anume scop. Timpul împarte pe toţi învăţătorii in cinci categorii : a) învăţători buni. b) în­văţători automaţi şi obosiţi încă de la în­ceputul carierei lor. c) învăţători cu ori­zonturi vaste, cari se cred mai presus de sarcina ce ocupă; d) învăţători cari se cred datori a contribui la alcătuirea societăţei pe baze ştiinţifice şi lasă şcoala în voia Domnului şi e) învăţători pentru cari şcoala este floare la ureche şi a căror toată acti­vitatea se mărgineşte la chipul cum să se îmbogăţească. Să urmărim pe fie­care dintr’aceste cate­gorii : După Timpul, învăţătorii buni sunt a­­ceia ,pentru care lumea toată este şcoala.“ In ea, cu ea şi prin ea trăeşte. Lor „puţin „le pasă de legi, de regulamente, de revi­zori, de primari, de preoţi, de arendaşi, „etc. Legea şi regulamentul sunt scrise nu­­­mai în mintea şi inima lui, iar conştiinţa „datoriei est­e pavăza, care îl apără de toate.“ Ce ideal de învăţător ! Platon şi Jérome Paturot, când au imaginat acele republici fericite, au avut în vedere, că ele vor fi formate din oameni cu tot felul de trebu­inţe . Timpul însă a imaginat pe învăţă­torii cei buni, ca pe nişte fiinţe, ce plutesc deasupra tuturor trebuinţelor şi relaţiunilor omeneşti. Aceşti învăţători, nu vor fi nici o dată în contact real cu revisorii, cu pri­marii, cu preoţii, cu arendaşii etc., căci a­­vând altă constituţiune organică, nu vor a­­vea nici o dată nevoe de revisori, de pri­mari şi cei­l­alţi oameni. De această cate­gorie, Timpul spune că sunt puţini. Noi vom susţine, că nu sunt nici unul şi nică­­iri în lume. Cum ? Să nu aibă nici o dată învăţătorul dar a­veri cu primarul, cu preo­tul, cu revisorul, cu arendaşul ? Dar dacă ne-am închipui cazul cel mai fericit că a­­ceştia l’ar lăsa în pace, foamea, ori nevo­ile şcoalei nu’l împinge către el ? Intru cât este orînduit prin legi că acest aşezământ, şcoala, cu învăţătorul şi elevii el să fie strâns legate de aceştia, cum s’ar putea pre­supune o independenţă absolută a învăţă­torului ? Cine nu ştie, că împăcarea trebuinţelor materiale şi chiar morale ale şcoalei atîrnă în mare parte de disposiţiunea momentană a primarului, de priceperea lui, de senti­mentele lui către şcoală şi învăţător faţă cu obligaţiunile impuse de legi, apoi de bud­getul comunei, de intenţiunile preotului (a­­vănd şi el dreptul de învăţător), de senti­mentele proprietarului sau arendaşului ale căror interese se ciocnesc adesea cu ale să­tenilor şi în cari caşuri învăţătorul se gă­seşte ca un chibrit între două focuri. Conştiinţa datoriei este pavăza lui ? Dar cine se sinchiseşte de această pavăză, când într’un timp dat, alte interese—mai ales po­litice — sunt mai urgente de­cât şcoala ? Cine-l lasă în pace dacă învâţătorul nu vrea să se amestece? Candidatul X, mare pro­prietar şi om de partid din cine să-şi for­meze statul sau major, dacă nu din învă­ţător, preot, etc ? Dar învăţătorul nu se duce la d. X., ci vrea să răspire numai şcoală. Aşa? X. merge la Y., ’I spune două verbe la ureche, merge apoi la moşie, cheamă pe primar şi’I spune să fie gata a lua în pri­mire toate de la invăţător, căci l’a dat a­­fară sau l’a mutat, şi că va veni altul. Pri­marul spune sătenilor, aceştia se înfricoşează şi ast­fel, de la mic şi până la mare, toţi formează o turmă cuvântătoare condusă de X. Unde este pavăza? A perit de­o­dată cu învăţătorul, căci cel de al doilea, nu este nebun să calce pe urmele celui dintâiu, mai ales dacă e favoritul vre­unul puternic. El va lăsa şcoala la o parte, căci ştie, că prin ea nu va câştiga bunele graţii ale lui X, nici va întreţine relaţiuni prieteneşti cu primarul. Fostul învăţător, dacă nu e de bronz, şi în caşul când e numai permutat, sau se desgustă şi lucrează ,automatic, obosit“

Next