Lupta, noiembrie 1892 (Anul 9, nr. 1847-1872)

1892-11-01 / nr. 1847

ANUL IX. No. 1847 ABONAMENTE dIN ȚARĂ On an...............................................................40 lei Șease luni...........................................................20 „ Trei luni........................... 10 „ Pentru învățători pe un an . . .... 30 „ in strein Etate Un an..................■............................... . 50 lei SeM" luni................................................ . . 25 „ Trei luni ....................... ...... 15 „ Basimepiai 15 Baras Heelsafias Pasagiul „Bancei Naționale,, (Casele Karageorgeviei) Proiectele guvernului. Din afară. Reptilă—tip. Reforma penitenciară. Organ 0©üi©©rat^ DUMINICĂ, 1 NOEMBRE 1892. anbhciiiih s Pe pagina III, 30 literi , corp 7 . . . 1 leu linia n » IV „ „ . . . ,25 bani linia Insorte și reclame „ „ .... 2 lei linia Pentru anunciuri a se adresa: LA. ft dl m i n i a f rats is ZiaryiS ts i Uraissamsr %*£ ftetaisaissir’afis Pasagial „Baacei Naţionale1 (Pasele Proiectele guvernului „Constituţionalul“ se plânge în potriva opoziţiei, iar motivul plângere este că adversarii guvernului prea se ocupă mult de administraţia acestuia şi prea puţin de proiectele de legi pe care le va prezenta parlamentului. Este glumeţ ziarul junimist. Evident că foarte mult folos ar trage publicul când ziarele tuturor partidelor n’ar avea altă ocupaţie decât să discute asupra reformelor, asupra legilor trebuincioase, asupra îmbunătăţirilor reclamate. Evident că o luptă cumpătată, obiectivă, lipsită de personalităţi, privind numai problemele sociale, economice şi politice ar fi un ideal. Dar a cui e vina dacă lupta pe un asemenea teren nu se poate da şi nu se poate menţine ? Guvernul şi foile amice, socotesc că opoziţiunea nu trebue să aibă alt rol decât să comenteze vecinic legile trecute, prezente şi viitoare, să le adnoteze, să le critice, să facă propuneri moi. Dar despre felul de aplicare al acestor legi să nu spue nici un cuvânt. „Constituţionalul“ are o foarte ciudată ideie despre rolul presei, mai ales despre rolul presei în ţara românească. Dacă am trăi pe un pământ blagoslovit, unde guvernele ar respecta strict toate legile, dacă funcționarii sei n'ar comite abuzuri, dacă tot soiul de crime nu s’ar săvârşi şi nu s’ar ocroti de către miniştrii, neapărat că, vrend ne vrénd, ziarele de opozițiune ar fi nevoite să renunțe la acea polemică violentă care supără atât de mult pe oficioase. Corectitudinea guvernului, este singurul calmant ce se poate administra atât presei cât şi opiniunea publice surescitată. Aşa, însă, acum se petrec lucrurile la noi, aceea ce pretinde „Constituţionalul“ nu se va putea realiza nici o dată. Adică, ce fel, noi să ne aprofundăm în discutarea a tot soiul de reforme, să ne ocupăm cu proiectul de lege asupra băncilor agricole ori cu proiectul asupra şcolilor profesionale, iar pe la spetele noastre guvernul să opereze în linişte, să calce constituţia, să împartă moşiile Statului, să apere cu frenezie pe asasinii de oameni, să dea casele cu bani în antrepriza agenţilor electorali etc., etc. Ce stare ideală pentru conservatori ! De nicăieri nici un control. Protecţia regelui asigurată, majorităţi parlamentare mai mult decât suficiente, toate autorităţile publice încredinţate amicilor devotaţi, pe graniţele ţerei Dimceştî şi Pleşoieni, iar presa opoziţiunei, ocupându se amarnic cu studiarea proectelor de reformă şi cu chestii de idei. Şi, dacă nici cu sistemul acesta n’ar sta conservatorii, măcar o sută de ani la putere, neapărat că sunt oameni fără noroc. Ei, domnilor junimişti, de cât ne-aţi îndemna să discutăm mereu proectele d-voastră minunate, mai bine aţi face să aplicaţi cinstit legile în fiinţă, căci, nouă ni se pare că Constituţia cu libertăţile publice şi individuale valorează, cel puţin, tot atâta cât proectul privitor la învăţământul profesional. De altfel, noi democraţii radicali nu am prea rămas datori conservatorilor nici pe tărâmul discuţiunilor obiective şi când guvernul va publica toate proiectele sale ne vom spune părerea asupra lor. De asemenea suntem gata a scădea și tonul, dar, vorba lui Alphonse Karr : Sa înceapă domnii asasini. Constantin C. Bacalbaşa DIN AFARA ~ Noul cabinet unguresc Viena, il Noembre, împăratul a primit de dimineaţă pe miniştrii d-nii Fejervary şi Weckerle. El a însărcinat pe acest din urmă cu formarea cabinetului. D-nai Weckerle care a primit această misiune va prezenta împăratului propunerile sale în privinţa distribuirea portofoliurilor după ce se va fi înțeles cu diferite persoane politice, mai cu seamă cu acelea ale partidului liberal. Viena, 11 Noembre.—D-na Weckerle a conferit după amiazi cu contele Kalnoky, apoi a plecat la Budapesta. —Se consideră ca sigur că d. Weckerle va păstra portofoliul finanţelor. După Budapestei Corespondent prima declaraţiune ce d. Weckerle va face parlamentului va dovedi în mod neîndoios că a primit sarcina formării cabinetului pe bpsa programului eclesiastic al majorităţii cabinetului demisionat. Criza în Franţa Paris, 11 Noembre.—Cercurile parlamentare discută eventualitatea unei crize ministeriale cu ocazia discuţiei proiectului de lege asupra presei; ele prevăd respingerea acestui proiect, deoarece conservatorii consideră măsurile propuse ca nesuficente şi radicalii se opun la orîce restricţiune a libertăţii presei. Atentatul din Paris Paris, 11 Noembre. — Imormântarea victimelor expresiei s’a făcut azi în mijlocul unui mare concurs al populaţiunei. — D-nii Loubet, Ricard şi membrii consiliului municipal erau de faţă. D-nai Carnot şi toţi miniştrii au fost reprezentaţi. Mulţimea era enormă. D-nii Loubet şi Sauton, preşedintele consiliului municipal, au rostit discursuri la cimitirul Montparnasse. D-nai Loubet a zis că acestea sunt crime vulgare, nejustiţiabile; a asigurat că victimele nu vor fi uitate. Nişte scene sfâşietoare s’au produs în momentul defilării familiilor victimelor; mulţimea era adânc mişcată. Greviştii din Carmaux Carmaux, 11 Noembre. —4 din condamnaţii din Albi au fost reluaţi de compania din Carmaux ; ceil’alţi 5 de compania din Albi; ei au reluat lucrul în timpul dimineţei , nici un incident. Germanofobia Viena, 11 Octombre.—D. Plener a interpelat guvernul asupra verdictului juriului din Praga, care a achitat pe tâmplarul Bosak, culpabil că a tras focuri de revolver asupra unor trecători cari vorbeau nemţeşte. Culpabilul a declarat că a făcut aceasta din ură pentru germani. D. Plener întreabă cum va face guvernul pentru a înlătura primejdia ce decurge din această achitare pentru siguranța publică. EDITIA ft COUft ffissza ateiat.. — —■ REFORMA PENITENCIARA Raport adresat direcției generale a închisorilor de M. I. Tălăngescu, directorul penitenciarului Dobrovfita. REPTILA-TIP Spuneam eri că, provocaţi fiind de presa reptiliană prin articolele sale ignobile în contra democraţilor, ne vom împlini neplăcuta datorie de a nu le cruţa şi de a le strînge foarte de aproape pentru a demasca pe insultătorii anonimi. Cu toată scârba ce avem de a aluneca pe tărîmul personalităţilor, aceasta nefiind tradiţia „Luptei“, ne vedem totuşi nevoiţi de a tăia scurt drumul unor calomnii din cele mai josnice care ni se aruncă, fără a ne atinge, de către nişte fiinţe tîrîtoare ca aceea despre care ne propunem a spune aci câteva cuvinte. Voim să vorbim de reptila Slavici, de reptila pe care fraţii noştri, de peste munţi, ale căror interese le trădase, au înfierat’o cu epitetul de omul cu pujurea nemţească în frunte. In adevăr, acest om, jucând un rol din cele mai triste în politica Românilor de dincolo, spunea într’o zi despre dînşii că lor nu le trebue nici drepturi civile, nici drepturi politice, că ei nu au de formulat nici o revendicare, nici o plângere împotriva Ungurilor şi că Ardelenilor nu le trebue decât mămăligă şi udătură. In altă împrejurare, acest trist personaj vorbind de eventualitatea înăsprire peste măsură a relaţiilor dintre România liberă şi Ungurii, scria că, în ziua în care Românii liberi ar îndrăzni sa încerce trecerea Carpaţilor, ei vor întâlni în strîmtorile munţilor piepturile şi baionetele Românilor*Ardeleni, gata a apăra şi a se sacrifica pentru patria maghiară... Ei bine, acest om, cu aceste păreri despre drepturile, interesele şi politica Românismului, acest om cu trecutul lui politic atât de păcătos şi de mizerabil, deprins cu intrigile şi spionagiul, crescut şi hrănit în reptilianism nemţesc, se dedă acum aci, în România liberă, la aceiaşi meserie meschină, murdară. Om de casă al dlui Dimitrie Sturza, reptila Slavici găseşte mijlocul a face oarecare mici servicii şi politicianilor conservatori; colaborator la „Voinţa Naţională“, reptila Slavici şi-a rezervat şi coloanele „Timpului“ pentru a-şi strecura în ziarul conservator ceea ce credem că i se refuză de către organul liberalilor. Acest fel de spioni de meserie, acest soin de reptile patentate trebue denunţate, demascate, înţelegem mai la urmă pe nenorociţii scribi cari, în lupta pentru existenţă, sunt nevoiţi a trece în orice tabără, a scrie ori ce li se porunceşte, a apăra ori ce li se spune. Aceşti nenorociţi declasaţi îşi îndeplinesc trista lor meserie în mod aproape inconscient şi, cele de mai multe ori, caută să se dea cât mai afund, cât mai afund posibil, ca nici să seştie de dânşii, de mizerabila lor existenţă. Dar reptile în felul lui Slavici, reptile care se dedau la meseria de calomniatori, de intriganţi, de spioni, nu din trista nevoe a pâine de toate zilele, ci pour l’amour de Tart, asemene reptilianism şi desgustator şi periculos, —trebue înfierat. Numai astfel sperăm că presa noastră, că cercurile noastre politice se vor vedea silite a se lipsi de serviciile mizerabile ale acestui gen de indivizi compromişi şi compromiţători. Când lumea, când opinia publică va şti de pildă că un Slavici care n’a trăit de cât din fonduri neavuabile, un Slavici care iese zilnic din redacţia „Voinţei“ pentru a se opri la „Timpul“ şi vice versa, un Slavici care raportează conservatorilor ce vorbeşte zilnic cu fruntaşii liberalilor, că în acest soio de Slavici injură în mod ignobil şi ideile democratice şi pe apărătorii lor, va şti ce preţ poate să pună pe vorbele lui. Ceea ce ne miră este că şi cei de la „Timpul“ şi cei de la „Voinţa“ care cunosc îndestul meseria reptilei căreia recunoaştem că i-am dat deja prea multă importanţă, îi deschid totuşi coloanele lor. (Urmare) Nici o pedeapsă aplicată de lege nu poate atinge aceste scopuri, ba dă chiar rezultate cu totul opuse, dacă osânditul nu este supus unui regim penitenciar raţional. Aceste adevăruri au fost spuse firmei civilizate pentru întâia oară de John Howard, un celebru moralist şi filosof englez care visitând penitenciarele din Franţa, înainte de revoluţia cea mare, a dat la lumină, într’o remarcabilă lucrare a sa: «Etat des hopitaux, prisons et maison de force en France* (Paris 1738) ororile vechiului sistem de represiune, care nu se mai potrivea cu ideile deja înaintate ale acelor timpuri. John Howard, putem zice, a pus temelia ştiinţei penitenciare în Europa. De la el mai întâii Francia şi apoi pe rând mai toate statele civilizate : Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia, Elveţia, Italia şi chiar Rusia, au început a studia prin oameni competinţi, care ar fi cel mai bun sistem de represiune, încercări s’au făcut, şi se fac în diferite state şi cu toate că cestiunea este la ordinea zilei de mai bine de un secol, putem zice că pînă astăzi eă nu e încă definitiv rezolvată. Dacă însă părerile oamenilor competing şi ale adincilor cunoscători ai naturei omeneşti sunt împărţite asupra diferitelor sisteme penitenciare experimentate până acum, toţi se unesc pentru a condamna şi a combate din toate puterile vechiul sistem al vieţei în comun. In adevăr, dacă admitem că unul din scopurile pedepsei este a moraliza pe condamnat, trebuee fie cineva prea puţin cunoscător al omului ca să creadă că s’ar putea ajunge la acest resultat prin ţinerea în comun a condamnaţilor, separaţi numai pe categorii penale resultate din clasificaţia ce codul penal dă diferitelor infracţiuni. Dacă luăm d. ex. una din aceste clasificaţiuni: «crime şi delicte contra persoanelor“ care cuprinde toată varietatea de atentate, de la lovirile simple pînă la omorul precugetat, vedem că cei cari se fac culpabili de aceste infracţiuni se pot divide în 3 categorii : a) Acei caii au drept mobil al crimei, o predispoziţia neinstinctivă de a vărsa sânge, un fel de sensualitate selbatecă şi bestială, exemple monstruoase pe cari din fericire le întâlnim destul de rar. b) Acei cari ucid sau pentru a’şi facilita executarea, sau pentru a’şi asigura impunitatea unor alte crime precum : furtul, atentatul la pudoare, etc. şi in fine c) Acei, foarte numeroşi, a căror crimă este resultatul sau al uneia din marile pasiuni: amorul, ura, răzbunarea, cari cotropesc inima şi întunecă raţiunea, sau al unor împrejurări fortuite, neaşteptate, cari înlocuesc intr’un moment cugetarea şi calmul prin violenţă şi o aprindere nemăsurată a simţurilor. Criminalii din prima categorie putem să’i considerăm ca incurabili. Crima e inerentă naturei lor feroase, e o stare patologică care nu se mai poate vindeca. Un exemplu de acest fel avem în penitenciarele noastre pe Enache Marcu: vărsarea sângelui e pentru el un fel de sensualitate feroasă ca la animalele cele mai selbatice; împreună cu fratele său Dumitru Marcu (ucis de soldaţi, pe când era dus la Telega) au început jefuirile şi omorurile, încă de la vârsta de 18 ani, şi are azi la activul său peste 20 de asasinate. Jefuiau cantonierii de pe şoseaua Ploeşti- Buzeu şi, pentru 50 6 lei cât ştie a ei că vor găsi la aceşti nenorociţi, ucideau tot ce le eşea înainte, necruţând nici chiar copiii din leagăn. Dupe 15 ani de închisoare, instinctele feroase ale lui Enache Marcu nu s’au îmblânzit încă, probă omorul comis anul trecut, asupra unui co-deţinut din penitenciarul Tîrgu-Ocna. Cei din categoria a doua sunt încă caractere destul de perverse, fiinţe din ale căror suflete sunt şterse, orice sentimente omeneşti. Moralizarea lor nu se poate face decât cu foarte mare greutate, întroducându-le timp îndelungat, şi una câte una sentimentele proprii a face se renască simţul moral în inimele lor decăzute. Nu tot aşa e insă cu criminalii clasaţi în cea de pe urmă categorie, acei a căror crimă este îndeplinită sub impulsiunea unei mari pasiuni, sau din o iritare extraordinară provocată de un eveniment neaşteptat. La aceştia, dacă înlăturăm mobilul crimei, pasiunea sau circumstanţa cari fiind numai nişte evenimente in viaţa omului nu sunt de natură a se reproduce, individul redat judecăţii sale calme şi sănătoase, regretă cu sinceritate faptul comis şi, dacă nu e influenţat de un mediu rău făcător, poate fi redat societăţii bun şi folositor. Natura omenească fiind făcută astfel incât instinctele rele să fie mai uşor transmise individului prin contact decât cele bune (mai ales că toate împrejurările concur a face ca oaspeţii puşcăriilor să fie mai mult aplecaţi la rea decât la bine) este indispensabil, dacă voim să vindecăm ce mai poate fi vindecat din boalele sufleteşti ale acestor nenorociţi, să căutăm mai întâi de toate să-i ferim de contagiunea răului. Pentru a se ajunge la acest rezultat, s’au imaginat şi experimentat în Europa şi in America mai multe sisteme penitenciare cari însă, după gradul lor de asemănare, pot fi imparţiale in trei: 1) Sistemul celular sau separarea individuală a deţinuţilor pe tot timpul captivităţii lor; II) Sistemul d’Auburn sail celular mixt, adică isolarea indivizilor in timpul nopţii şi întrunirea lor la lucru în comun ziua, supuşi la regula tăcere!; III) Servitutea penală englesă şi sistemul Irlandez sau Crofton cari sunt nişte combinaţiuni ale celor două sisteme de mai sus, avănd de scop a pregăti arestatul pentru liberare prin o uşurare progresivă a regimului închisorii dată în raport cu buna lui conduită şi probele ce dă de îndreptare. Mai nainte de a mă pronunţa asupra modificărei ce ar trebui aduse legei şi regulamentelor noastre penitenciare, să -mi daţi voe a descrie pe scurt cele trei sisteme enumerate mai sus. Sistemul celular sau sistemul „Fiadeiba“ numit astfel după oraşul în care s’a experimentat pentru întâia dată şi unde se mai practică şi azi, consista la început în isolarea’complectă a deţinutului într’o celulă pe tot timpul capivităţiî sale, in scopul de a evita pentru el ori ce contact, chiar accidental, cu cei-i’alţi co-deţinuţi, spre a nu putea fi conrupt de ei sau nici macar recunoscut când ar fi pus in libertate. Introdus în închisoare, condamnatul era instalat într’o celulă din care moment era răpit cu totul societăţii omeneşti şi osândit ca in tot timpul captivităţii să nu audă decât pasul regulat al păzitorilor în coridoare şi să nu vadă decât la aceleaşi ceasuri ale zilei ţaţa rece şi nepăsătoare a gardianului însărcinat cu aducerea hranei. Această isolare complectă, fiind contrarie naturei omeneşti eminamente sociabilă, e lesne de înţeles că era cu neputinţă de suportat, mai ales de acei cari aveau să sufere o lungă detenţiune. Gasurile de sinucidere şi alienaţie mintală abundaţi în acest fel de închisori pe cari opiniunea generală le-a taxat de ne-umane condamnându-le cu drept cuvânt.