Lupta, decembrie 1892 (Anul 9, nr. 1873-1897)
1892-12-04 / nr. 1876
ANUL IX. No. 1876 EDIȚIA A DOUA ABONAMENTE IN ȚARĂ Un an ...............................................................40 lei Șease luni..............................................................20 „ Trei luni..............................................................10 „ Pentru învățători pe un an.................................30 „ IN STREINETATE Un an .... •........................................50 lei Șease luni..............................................................25 „ Trei Inul..............................................................15 „ Numerial 35 Bani Redacția Pasagini „Bancei Naționale,, (Casele Karageorgevicî) Organ Democrat - Radical Istorie politică. Din afară. Afacerea Panama. Fizionomia Senatului. Doctorul Eugen Idaii. Cronica de Joi. Un concurs. Florina. Istorie politică III Trebue să mai distrugem o legendă. , Istoria ce se învaţă prin şcolile ţ gre, ne spune că revoluţiunea de la 21 a fost îndreptată numai în potriva Grecilor. Legenda aşa spune. Legenda spune că Tudor Vladimirescu, splimentat de apăsările Domnilor fanarioţi şi de vexaţiunile ne mai pomenite ale favoriţilor de acelaşî neam, s’a răzvrătit. Aceiaşi legendă, la carul căreia s’a înhămat şi d. Maiorescu, pretinde iarăşi că boerii pământeni au fost în totd’a-una scutul ţareî, că denşii, sărmanii, s’au împotrivit în tot-da-una neomeniilor greceşti, că la 21 boerii Români au trecut în partida Slugerului Tudor. Aşa să fie oare ? In ziua de 21 Ianuarie anul 1821, după ce Tudor Vladimirescu acaparează Mănăstirile din judeţul Gorj, el dă următoarea proclamaţie către ţară: Către tot poporul Român din Bucureşti şi din toate celelalte oraşe şi sate aleerei Româneşti, dragoste frăţească şi sănătate. Fraţilor locuitori ai acestei ţărî, nici o pravilă nu se împotriveşte de a nu zdrobi cineva reul; când un şarpe iese înaintea voastră, trebue să tăvăliţi cu parii şi să -i omorîţi; cu cât mai vîrtos când ranele şi ruperile din trupurile noastre prin care balauri neîncetat ziua şi noaptea Sug tot sângele din noi încă de vii, precum de faţă vedeţi, aceştia sunt, precum îi cunoaşteţi prea bine Grecii şi boerii noştrii, atât partea bisericească cât şi politicească.............................. . • Au zis D-zeii să se facă lumină şi s’a fi făcut, dar mai ântâi şi a lipsit întunericu. Asemenea şi locţiitorul lui D-zeil, prea puternicul nostru împărat, doreşte că să trăim bine şi nu iartă relele, prăzile şi demoştenirile ce le aduc peste capetele noastre tiranii şi lipitorile acestea mârşave de Greci dimpreimnă cu boerii noştrii. Etc. etc. îndată toată boerîmea pământeană s’a ridicat în contra lui Tudor. Boerii pământeni cei mai mari, capii clerului, divanurile din Bucureşti şi Craiova au trimes oştiri în contra Slugerului. Lupta se încinge astfel: poporul de o parte, boerii Greci şi Români cu clerul înalt de alta. Printre documentele epocei mai găsim şi următorul Armazar, adresat de Tudor Vladimirescu către Poarta otomană: Către prea strălucita şi înalta Poartă a prea puternicei împărăţii otomane, alergăm noi tot poporul ţărei româneşti, supuind cu cea mai mare jale şi plângere necontenitele şi neauzitele patimi şi chinuri ce suferim neîncetat de la Domnii greci ce ni se trimit de către această prea puternică împărăţie ca să oblăduească această nenorocită ţară, cum şi de la suita ce aduc cu dânşii şi de la toţi Grecii neamul lor ce s’a fi încuibat pe pământul nostru, cum şi de la cei mai mulţi din boeri ce s’au unit şî se unesc cu Domnii Noi mulţumiţi am plătit tot d’auna, plătim şi nici odată nu vom tăgădui de a plăti datoria noastră de tribut către înalta Poartă încredinţaţi fiind că nu vom fi lipsiţi de vechiile drepturi ale ţarei la care Domnii greci, dimpreună CU ticăloşii noştrii de boeri s’afi arătat tot d’auna surzi; şi în loc de a ne oblădui cu dreptate ca nişte părinţi, ne despoae şi ne pradă mult mai rău de cât nişte tâlhari aceşti Domni Greci dimpreună cu boerii atât partea bisericească cât şi politiceascăi, furându-ne, despoindu-ne şi desmoştenindu-ne de tot ce am avut, după ce se îngraşă şi se umflă din sângele nostru, le înlesneşte şi drumul Domnilor şi se uită la dânşii cum fug din Bucureşti ziua nămiaza mare, pe podul Mogoşoaeî în împărăţii străine. Apoi mai găsim şi următoarele în proclamaţia adresată de Vladimirescu, către poporul bucureştean: De la o vreme însă, din pricina mârşavei legături a boerilor pământeni cu trimişii de pe vremi de către Poarta Otomană, domnii Greci, cu totul ni s’a călcat şi ni s’afi îngropat, în cât, după cum de faţă vedeţi, am ajuns mai rău de cât cei robiţi. Pentru că aceea cari după numirile, după vredniciile dregătoriilor în care s’afi aflat şi se află şi după numirea rangurilor ce purtau şi poartă şi se chiamă boeri părăsindu-şi cu totul cinstita şi sfânta lor datorie de a păzi dreptul neamului şi al ţăreî, dându-se cu totul numai mârşavelor şi vrednicelor de toată batjocura enterese, ce găseau prin despoerea poporului Român de către Domnii Greci şi ceîlalţî Greci veniţi etc. etc. Cred că e destul. Este constant că mişcarea de la 21 s’a făcut în potriva tuturor exploatatorilor, în potriva Domnilor Greci şi în potriva Grecilor favoriţi ca şi în potriva înaltului cler şi a înalţilor dregători. Răscoala lui Tudor era răscoala poporului român în potriva clasei dominante, degenerată, laşe şi fricoasă. Această boerime, în frunte cu cei mai însemnaţi, a părăsit ţara în momentele cele mai grele, când Tudor, de o parte, şi Ipsilanti, de alta, vineau asupra Bucureştilor. Astfel marele spatar Grigore Bâleanu cu doi gineri ai săi, marele vistier Al. Filipescu Vulpe, marele Vornic Iordachi Slatineanu, marele Vornic Alex. Nenciulescu etc. etc. au trecut în Transilvania, iar alţi boeri mari şi pământeni, precum Constantin Herescu, ginerele spătarului Băleanu, purta uniforma grecească şi serveau in batalionul sacru al lui Ipsilanti. Şi în acest timp ţărănimea de peste Olt se scula „la dulcele glas al patriei şi al dreptăţei“, precum spunea Tudor întruna din proclamaţiile sale. Numai poporul erea vesel şi netemător. Intrarea lui Ipsilanti, a generalului Pendideca şi a oştirilor sale în Bucureşti, provoacă, în loc de frică ilaritatea şi precum ne spune Mihail Cioranu, unul din aghiotanţii Slugerului. Bucureştenii cântau în urma Grecilor: Ipsilantifert-marşal, Pendideia Ghinărar Ofiţerii cei mai mari, Covrigari şi plăcintari. Iată isprăvile boerimei. A ! domnilor conservatori, vă este lesne de făcut istorie la adăpostul majorităților parlamentare, de pe treptele putere!, din poziţiile neresponsabilității. Dar este o altă Istorie ce vă închide gura. Această Istorie sfarmă legendele interesate şi descopere adevărul, această Istorie mărturiseşte că boerimea a fost vecinie în contra poporului, şi întotdeauna de partea apăsătorilor. Unde se afla boerimea pământeană la 1821 ? Unde toţi marii spătari şi vornici; unde Filipeştii, Văcăreştii, Hereştii şi atâţea alţii ; unde capii clerului şi dregătoriilor, unde aceia a cărora cenuşă trebue să o sărutăm, precum spunea în Senat d-l Alexandru Lahovari ? Istoria ne spune unde. Ii găsim pe toţi, dăm de urma tuturor. In vremurile liniştite, când ţara răbda şi tăcea, „ticăloşii de boeri“, după cum le zice Tudor, erau în braţele Domnilor şi ale Grecilor. Boerii pământeni exploatau deo potrivă cu fanarioţii, avuţia şi puterile ţarei, se uscau pentru a îmbuiba pe Domni pe oamenii lor, pe vornicii şi pe spătarii noştrii. Când izbucneşte revoluţia, când Slugerul Tudor Vladimirescu, înalţă steagul emancipărei la mănăstirea Tismana, boerimea toată se coalizează în potriva lui. Poporul, neguţătorimea, iznafii se unesc cu dânsul, dar numai în inimile boerilor nu pătrunde dulcele glas al patriei şi al dreţităţei. Divanurile din Craiova şi din Bucureşti trimet oştiri înpotriva şi în capul lor pun pe marele vornic Nicolae Văcărescu, boer pământean. Apoi, când gluma se îngroaşă, când Tudor, de peste Olt şi Ipsilanti de peste Milcov mergeau asupra Bucureştilor, înalta aristocraţie indigenă se împarte în două: o parte fuge peste graniţă altă parte îmbracă uniforma grecească şi intră în oştirea lui Ipsilanti. Numai la Tudor n’a mers nici unul, numai portul românesc n’a îmbrăcat nici un boer. Iată ce spune Istoria: Un om care a luptat alăturea cu Tudor, aghiotantul său Mihail Cioranu, încheie astfel broşura sa intitulată: Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, tipărită la anul 1859: „Aceste două Prinţipate au suferit mult şi atunci ca tot-d’auna. Pentru că dacă boerii ţăreî de pe atunci s ar fi unit cu Tudor, el n'ar fi fost omorât şi lucrurile in Prinţipate ar fi luat cu totul o altă faţă. „Boerii, însă, tot-d’a-unc au fost ceea ce -i vedem şi azi, cu o mică escepţie. Nădejdea dar este în ţăran nu în boer, în Român nu în străini“ Cred că rolul boerilor la 1821 este lămurit. Să trecem mai departe. Const. C. Bacalbaşa. DIN AFARA Din Reichstagul German Discuțîunea proiectului militar Berlin, 14 Decembre.— D. de ManteufM protestează contra criticilor exprimate de d. de Caprivi la adresa conservatorilor. Cancelarul răspunde că articolele de la ziarul „Kreuzzeitung“ ar putea face să se crează că partidul conservator are simpatii pentru omul condamnat, care a calomniat şi ofensat armata. El constată cu satisfacţie că partidul nu se identifică cu cele câteva persoane, ale căror avizuri sunt condamnabile. D. Stauffenberg declară că liberalii cer serviciul de 2 ani cu efectivul actual. D. Lieber zice că centrul nu primeşte proiectul în toate părţile sale; ei nu se gândesc nici de cum să ceară independenţa teritorială a reşedinţei papale şi să rischeze astfel existenţa triplei alianţe. D. Osann declară că liberalii naţionali speră să se ajungă la o înțelegere relativă la basa proiectului presintat, chiar când acest proiect nu ar deveni o lege. El propune să se trimeată proiectul unei, comisiuni; propunerea e adoptată. Propunerea d-lui Liebermann de a se suspenda procedura criminală contra d-lui Ahlwardt, s’a adoptat, după ce camera a respins cu 114 contra 100 moţiunea d-lui Hartmann prin care se trimtea afacerea unei comisiuni. Au votat pentru propunerea Hartmann, conservatorii, liberalii, afară de vreo câţiva, şi liberalii naţionali. Au votat contra, centrul şi democraţii sociali. Fisionomia Senatului Să urmează discuţia răspunsului la mesagiu, care începută cu mare plictiseală a obosit deja pe toată lumea.poca gravă a dispărut aproape cu desăvîrşire şi aspectul tribunelor s’a schimbat. Doamnele au început iarăşi să părăsească Senatul unde se încrucişază săgeţile încovoiate ale bătrînilor senatori. Oratori noi, talente incontestabile apar la orizont. Atât majoritatea cât şi minoritatea pot să se felicite. Eri s’a relevat, ca distins orator şi om politic generalul Tamar chinez. Azi e rîndul d-lor Sefendache şi Văcărescu. D. Sefendache cere cuvîntul la paragraful relativ la afacerile externe. VINERI, 4 DECEMBRE 1892. ANUNCBURs Pe pagina III, 30 litere, corp 7 ... 1 lefi linia „ „ IV „ „ . . . £25 hani linia Inserte și reclame „ „ .... 2 lei linia Pentru anunciuri a se adresa: LA AstaEsaistrafaa Ziarumi Un numeR* v bani — Să ascultăm, vorbeşte un om competinte, spun mai mulţi senatori. — Ce! a fost ambasador, întreabă un bătrîn. — Nu, dar a voiajat mult, şi a scris un articol asupra lui Bismarck. — Atunci, desigur e competinte să ascultăm. Şi d. Sefendache emoţionat ca o fată mare când face declaraţii amoroase, declară amor vecinie stindardului iliberal, şi conjură marele partid să nu primească în sinul său pe acei cari ’ au înjurat odată. După aceste lacrimi pe altarul partidului, senatorul de la Severin istoriseşte voiagiurile sale, la străbuna Romă, mama Traianilor şi Antonilor, victima lui Nerone şi a Galilor, şi cântând un imn de laudă anticei cetăţi, aşează în capitolu’i pe colonelul Murgescu alături cu regele Italiei. — Victor Emanoil a fost un Galant huomo, fiul său e un cavaler. De aci d. Serandache trece în Anglia şi adresează câteva cuvinte d-lui Gladstone. — Lordul Gladstone, spune d-sa e filoromân. — O fi filoromân, îi replică un senator, dar lord nu este. Să rîde, să face oarecare chef. D. Sefendache să cam încurcă dar merge înainte, cere să se trimită o telegramă de felicitări lui Gladstone, pentru că voește emanciparea Irlandei, şi nu să opreşte decât pentru a cere să fie înscris la paragraful cu călătoriele regelui. Senatul isbucneşte în aplauze frenetice. D. Sefendache este viu felicitat pentru marele său discurs. Adevéraţii prieteni ’ sfătuesc însă, să nu mai vorbească şi la paragraful cu călătoriele regelui... aceasta numai, că să nu întunece grandiosul efect al primului discurs. Cine putea mai bine să vorbească după d. Serendache, de cât un fost ambasador. D. Văcărescu, care are monoclu ca d. Carp. — Acesta e competinte n’aveţi ce spune ? Zice un junimist. — Da, da, se răspunde din toate părţile. D. Văcărescu, uită cariera din care s’a retras mai de curând şi îşi aduce aminte că a fost militar, şi începe să se plângă că nu se vorbeşte nimic de vitejia armatei noastre. — Vorbeşte d-ta, propune un amendament asupra vitejiilor armatei, îi spune d. Urdăreanu. — Da răspunde d. Văcărescu voi vorbi de vitejiile armatei, şi într’adevăr începe imediat să vorbească de crimele şi asasinatele de la Dorohoia, de glorioşii Dimcea şi Pleşoianu, cari ca sentinela poetului au stat neclintiţi la hotare, când au venit Hordele barbare Şi cetele avare, Ce entusiasm! ce aplause ! ce lacrimi de bucurie ! Nici odată patriotismul senatorilor n’a isbucnit cu mai multă putere. Nici odată senatorii n’au dovedit mai bine, că în pieptul fiecăruia bate o inimă de român, şi că în vinele lor curge singele divului Traian. Preşedintele emoţionat a şi uitat să suspende şedinţa, senatorii au rămas ţintuiţi pe fotoliul lor ca nişte statui de granit şi discuţia a urmat pînă la ora şase fără absolut nici o pauză. In mijlocul acestei debordărî de patriotism d. Şendrea vine să vorbească de conflictul cu Grecia și să găsească chiar că guvernul a procedat răa. Apoi unde credea d-sa că erau d-nii general Costarom, Fotin, T. Lerescu ? — D. Şendrea spune d-lui Carp că voeşte să se spele de afacerea Bedmar printr’un vot de complezenţă al Senatului. •— Cum! Vot de complezenţă? E o infamie, nu-i capabil parlamentul conservator ! strigă d. Fotin indignat cu drept cuvânt de această insultă. D-sa admite cel mult interpelări de complezenţă. Opoziţia face mare chef de aprinderea d-lui Fotin. D. Şendrea urmează înainte şi strânge grozav în cleşte pe d-nii Al. Lahovari şi Carp. D-sa le dovedeşte că n’au avut o atitudine tocmai înţeleaptă şi că au fost chiar afară din lege. D. Al. Lahovari neputând să răspunda cu argumente, să vîrî în mormintele Atenei şi Spartei, crezind să găsească ceva strămoşi care să’i vie într’ajutor. Firul istoric al familiei nu mergea până la Platon şi d. Lahovari a trebuit să se mulţumească cu cocoşul lui Platon. Neputând aduce argumente din notele sale de ministru, se laudă cu notele ce a avut la şcoală. E penibil! După d-sa se ridică d. Vernescu şi î i administrează o răfueală splendidă. Majoritatea turbulentă a amuţit, d. Lahovariu şi-a luat ghiozdanul şi bietul d-nu Carp a trebuit pentru a treia oară să declame pe coarda unui patriotism de fantezie. In sfîrşit răspunsul la Mesagiu să votează cu 63 bile albe contra 7 negre. Majoritatea jubilează, este în culmea fericirei. Acest vot crede câ’i asigură cel puțin încă 8 ani puterea. Se procede la tragerea la sorți a 10 senatori cari să ducă răspunsul senatului, regelui. Es patru episcopi, Mitropolitul primat și d. D. Sturza. — Funebră procesiune! esclamâ un senator cutremurându-se. — Semn reț spune un altul. — Numai popi și Mitiță Sturza, o să ne îngroape! rîp. Doctorul E. RIZU Iaşi, 2 Decembre. Luni la orele 3 şi jumătate d. am. groapa rece a înghiţit pe caldul nostru prietin Rizu. înmormântarea s’a făcut cu mare pompă, cu onoruri militare, deoarece regretatul nostru prietin a făcut campania din 1887, şi pentru devotamentul şi curajul desfăşurat în acea ocaziune cu căutarea răniţilor, a căpătat mai multe decoraţiuni care erau purtate la înmormântare pe două perne de două studenţi în medicină-Pompe oficiale au mai fost şi la alte înmormântări, dar nici o dată nu s’a vezut în urma unui car funebru, atâţia prietini în lacrimi, zdrobiţi de durere. După lacrimile care curgeau la mulţi asistenţi, ai fi crezut că jumătate din cortegiu sunt fraţii defunctului. Cortegiul a plecat la ora 1 şi un sfert de la Institutul antirabic, care a fost creat de Rizu şi unde el, ca director, işi avea domiciliul. Coşciugul mortuar purtat pe mâni de studenţii in medicină, a fost dus la facultatea de medicini unde d-rul Bogdan, succesorul lui Rizu la spitalul Paşcanu şi cel mai nou dintre profesorii acelei facultăţi, a ţinut un discurs in care a făcut biografia mortului şi a explicat golul ce-l lasă între oamenii de ştiinţă. Dupe d-rul Bogdan, studentul M. Cruceanu a cetit o cuvântare foarte mişcătoare, arătând adâncele regrete a studenţilor pentru perderea unui profesor cult şi iubit. După aceste discursuri coşciugul a fost scoborît de studenţi până la carul funebru, pe care s’a aşezat sicriul. Carul funebru era literalmente acoperit de cununi care de care mai îngrijite, printre cari: a Redacţiunei Luptei, a Clubului radical, a profesorilor Liceului nou de Domnişoare, a Societăţei Ştiinţifice şi literare, a corpului medical, a Studenţilor , medicină, a personalului Spitalului Paşcanu, a d-nei Rizu, a câtorva familii intime, etc. Cortegiul a fost întovărăşit de o mulţime imensă. La cimitir prietenul nostru Bădărob a citit cu vocea înecată în lacrimi următoarea cuvîntare : Cu Eugen Rizu se pierde un om de convingeri şi un caracter civic. Golul ce-l lasă Rizu este mare, nu numai pentru familia pe care o lasă în desperare, nu numai pentru corpul medical unde i s’a apreciat tot d’a una şi inteligenţa şi cunoştinţele, dar lasă un gol tot atât de mare în rîndurile democraţiei române. Eugen Rizu nu era numai un savant versat în ştiinţa medicală, ci era un om cult în toată puterea cuvîntului, care îşi dădea seamă de datoriile unui om inteligent, mai cu seamă într’o ţară ca a noastră, în ce priveşte datoriile publice. El n’a făcut nici odată speculă, nici de votul, nici de cunoştinţele sale, nici de talentul său de organizare. Toată energia sa— şi moartea dovedeşte câtă energie avea—şi-a pus-o în serviciul convingerilor sale democratice. Da, Eugen Rizu iubea poporul, cunoştea şi prin studiile sale şi prin experienţa sa, miseria claselor muncitoare, şi avea ferma convingere că într’un viitor apropiat se va face dreptate acestor clase. La societatea pentru „învăţătura poporului român“ Eu