Lupta, octombrie 1922 (Anul 2, nr. 239-262)

1922-10-05 / nr. 239

Ariul 0, Ho. 239 TISA INTERNA Ticăloşii in frunte Ori cât de simpatic ne-ar fi partidul ţărănesc, fiindcă vedem în el partidul viitorului, sau toc­mai pentru aceasta ne râeâi® pe inimă când vedem că el pune în frunte pe d-1 Stere, trădă­torul d® ori şi aliatul nemţilor. In fiecare zi citesc că s’a conti­nuat cu studierea programului Politic şi cum d-l Stere şi-a explicat cutare articol din pro­­cesul de constituţie pe care el îl redactează în numele partidului ţărănesc-Care va să zică constituţia pe care ar vota-o partidul ţărănist, când va veni la guvern, este o­­pera unui trădător de ţară, a unui om care ar trebui să fie ţi­nut departe de om­ c© mişcare po­litică şi depart® de oamenii cin­stiţi cari şi-au făcut datoria că­tre ţară. Ori­ce ar zice d. Miha­lache, că politica externă a par­tidului său va fi orientată după interesele ţărănimei — e foarte realist d. Mihalache, — dar eu nu văd, nu înţeleg cum d-sa care şi-a făcut datoria pe front şi este decorat cu cea mai mare decora­ţie, Mihai Viteazul să stea, fără să i se sui® sângele în obraz, alături de d- Ster®, care s’a unit cu duşmanii ţărei şi a făcut cu dânşii cor contra celor dela Iaşi. Poate să mi se­­Puie, dar de ce te bagi d-ta in treburile in­terme ale unui partid din care nu faci parte, care nu-ţi cere nici simpatia d-tale şi pe care anti­patiile pe cari le ai contra d-lui Stere, îl lasă rece? De alte norme se conduce partidul ţărănesc, de cât de acele pe Cari le crezi d-ta că ar trebui să fie crezul lui-Asta este în parte adevărat. Dar politica se face în public şi pentru public- Ţăranilor li se spune:­­ închinaţi ,l la progra­mul nostru. Or acest program este conce­put de un fost duşman al ţarei şi ţara este ţăranul, căci el este marea majoritate a acestei ţări. Ei bine, noi avem p­rep­­ul să spu­nem acelor ţărani se ferească să fie cu băgare de seamă, când se înhamă la carul partidului ţărănist, căci crezul acestui par­tid, este crezul unui om care nu şi-a făcut datoria cătr® ţară, care a vândut-o- Şi dacă a vân­dut ţara, est© de bănuit că nu se va da în lături, să duca ţărăni­mea acolo unde credinţa sa îi zice că trebue să meargă Româ­nia, în­spre Germani, si fi© cu nemţii, foştii noştri cotropitori-Fireşte, ştiu că acest program, care nu izvorăşte din sânul ţă­­rănimei, care nu este un raport d© forţă, nu constitue decât sim­ple declaraţiuni platonice- Pro­gramul adevărat al ţârănimei va veni de la sine, izvorât de intere­sele văzute şi simţite de ţărăni­me. Nu un program elaborat de d-nul Stere va fi programul vii­tor al ţăranilor­ Dar totuşi , trist, e dezgustă­tor să vezi un partid al viitoru­lui, ori­cât ar fi compus el din surtucari, din albaştri şi nu din ţărani, că are în capul lui, ca un făuritor al programului său, deci ca act intelectual pe un om de a cărui frunte e pecetea, e 'de tră­dător-CONST. MILLE X. „După ce s’a cucerit Plevna externă, trebuia cucerită Plev­na internă. Tot aşa ,şi acum, d­upă ce a fost cucerită Tisa externă, trebue cucerită Tisa internă“­ Aşa a vorbit primul ministru la Cluj, întru cât Tisa internă nu pen­­tru d-sa împroprietărirea, ea nu reprezintă o cucerire, ci­­un act de dreptate socială pe care proclamaţia de la Alba Iulia la consfinţit înainte ca Unirea să fi fost înfăptuită. Dacă însă în cucerirea Tisei interne intră­­.­ cucerirea po­litică şi economică a Ardealu­lui de către finanţa liberală atunci lupta de rezistenţă a Ardealului împotriva acestei cuceriri devine o necesitate superioară pe care întreaga democraţie a regatului o­­va sprijini din răsputeri. Primul ministru, simţind cât de ostilă îi este atmosfera în Ardeal de când a început războiul pentru extermina­­r■ea Partidului Naţional, a voit să-şi capteze la Cl­uj bu­năvoinţa ascultătorilor, afir­mând că d-sa ar fi „recoman­dat“ pentru încheierea păcei un guvern prezidat de un ar­delean. Iată-l dar pe d. Bră­­tianu şi autorul guvernului .Vaida pe care totuşi la acuzat că a făcut o crimă încheind pacea ! Fiindcă însă primul minis­tru şi-a dat încă odată un cer­tificat de fabricant de guver­ne şi de om cu speciale sim­patii pentru ardeleni, vom a­­firma aci — aşteptând ca un viitor foarte apropiat s’o dove­dească — că d. Brătianu a fost în adevăr acela care s’a ocu­pat de ardeleni, dar aceasta pentru a pune în mişcare ce­lui şi pământul ca, după că­­-jrr.f.iut .Vrci­tec­u re­ţele să nu încredinţeze cumva formarea cabinetului d-lui Ma­­niu pe care Take Ionescu era hotărît să-l susţie, intrând e­­ventual în ministerul său-D. Brătianu îşi face o destul de slabă idee de forţa şi deş­­teptăciunea conducătorilor Partid­ului Naţional, când la clubul liberal din Cluj vrea să-i sperie, agitând spectrul reîn­toarcem la putere­a averes­­canilor. Din partea primului ministru ne-am fi putut aş­tepta la o politică ceva mai puţin „Capşa“. Crede cu adevărat d. Bră­tianu că ori­cât se vede iarăşi la putere sub sufragiul univer­sal, nimic nu s’a tocit din a­­tot-puternicia d-sale de odi­nioară şi că e stăpânul abso­lut la guvern ca şi în opozi­ţie ! Ei bine, noi îndrăznim a fa­ce această profeţie că ori şi ce ar putea împiedica d. Bră­tianu afară de venirea la pu­tere a Partidului Naţional du­pă căderea d-sale — mai apro­piată decât se crede în clubu­rile liberale. Şi fiindcă primul ministru a mai spus la Cluj, celor pe cari încearcă să-i îmbete cu apă rece, că abţinerea de la în­coronare a Partidului Naţio­nal e o greşeală care „va fo­losi“ liberalilor, noi vom spu­ne că nimic nu a folosit Par­tidului Naţional ca lupta de exterminare pe care a încer­cat-o împotriva sa primul mi­nistru "de azi. Primul rezultat al acestei lupte s-a văzut la ale­gerile generale şi se repetă în toate alegerile suplimentare- Al doilea rezultat se va vedea în ziua căderei d-lui­ Bră­tianu. Iar dacă, pentru a cuceri Tisa internă a Partidului Na­ţional, d. Brătianu are de gând să pună foc Ardealului, ridi­când şi­­exploatând şi chestiu­nile confesionale între româ­nii ardeleni, atunci setea de cucerire a primului ministru va da încă un rezultat : va grăbi prăbuşirea unui regim care n’a putut îndrepta nimic, dar­ care începe să sgudue prea multe. EMIL D. FAGURE IlilN­â E Torba să se Scumpească din nou, benzina. Nu Torbiaa din punctul de privire, ai stăpânilor de automobile de lux, cari îşi fac o plăcere de a circula, ziua şi noaptea pe străzile Capitalei şi spre restaurantele de che­furi de la periferie. Aceştia nu sunt de plâns, nu pentru dânşii pledăm noi. Sunt şi dintre stăpânii de au­tomobile, mulţi, caii întrebuinţează acest mijloc de locomoţiune pentru interesele lor profesionale şi deci foar t© respectabile. dar nu vorbim nici de aceştia. Vor­bim de micii industriaşi care întrebuin­ţează benzina ca forţe motrice cari se ▼or vedea puşi în imposibilitate de a avea acest produs cu un preţ deja prea scump dar inabordabil pentru dânşii, mâine când benzina se va scumpi din, nou. „ De la 30—40 bani cât costa înainte de război litrul de benzină, benzina s-a urcat la 2 lei şi 25 de bani şi a­­cum fabricanţii vor ale scumpească din nou. Este justificabilă această urcare de iact ? .Desigur _gă_ an _ căci dacă luăm bilanţul, principalelor întreprinderi de petrol, vedem că de ani de zile ele dau dividende care egalează ca­pitalul social. Pentru ce atunci să ni se urce preţul ? Este deficitară produc­ţia petroliferă ? Doamne fereşte, fiind­că după cum am zis, beneficiile sunt colosale, aşa de colosale, că d­nii din consiliile de administraţi© respective nu ştiu cum să-l ascundă sub forma rezervelor și alte capitole. Benzina dar ar trebui să se iefte­­nească, nu să se urce. 1 O. B. nbanat„ Studenţii guvernului Viitorul” 6* jură că a primit din partea ..Uniunii generale a studenţi­lor universitari din Bucureşti” uimi­toarele spre publicare: „încoronarea M. M. L. L. Regele Ferdinand şi Regina Maria consti­­tue pentru tineretul universitar, cel mai fericit prilej de manifestare a sentimentelor sale profund dinasti­ce. Studenţimea socoteşte, că nu poa­te fi Imn român, care să nu ia par­te cu tot sufletul la „Minunea“ abia întrezărită de generaţiile trecute, şi pe care noi o trăim aievea“­. Ar putea să ne spue „Viitorul” când şi unde s’a născut această Uniune, câţi ani au cei cari — presupunând că există — dau certificate de răi ro­mâni unor oameni ca: d-nii Maniu, Vaida Mihalache şi ceilalţi fruntaşi politici cari nu se duc să facă pe scla­vii d-lui Ionel Brătianu !« Alba Iu­ii» . Dacă presa, oficioasă a reînceput cu sistemul studenţilor anonimi, apoi e o dovadă că stă mizerabil de tot la capitolul Incoronărei! DESCA GURA păcătosului­ ­râsetele liberale, suferă de me­teahna că de multe ori le ia au­ra pe dinainte. Nu văd că dau cu picioarele în strachină, căci patima le orbeşte. Ele mărturi­sesc lucruri cari în lumea poli­tică, s® fac, dar nu se spun. Aşa d. Goldiş, şî-a permis să atace într’un interview pe şeful partidului liberal, pe însuși d. Străn­ctzu pe stive­r­­a ------­ cu Tissa. Față de această compa­raţie, le-a sărit ţandăra ziarelor liberale cari au început să zbiere: — Poftim cine face această comparaţie? D-nul Goldiş pare est© „spezat“ de finanța liberală, d-sa are nas să spună aceasta despre şeful nostru. Nu ştim dacă d. Goldiş a fost sau nu întreţinutul băncilor libe­rate. Treaba d-sale să răspundă şî să se apere. Pentru noi ră­mâne stabilit după însăşi mărtu­risirea ziarelor liberale: 1. Că pentru a-şi recruta par­tizani, partidul liberal angajează politiciani, cu luna, cu anul sau cu bucata, ceia ce exclude convin­gerile libere ale acestora. 2. Că bănci liberale, la cari sunt acţionari, nu numai mem­brii partidului liberal, ci toată lumea, fac cheltueli cu scop po­litic şi „speseasă“, adică între­ţin cu banii publicului anumite p­ersoane pentru ca să facă poli­­tică liberală. 3. Că aceştia sunt buni, sunt onorabili, sunt demni de toată lauda, căt timp fac servicii parti­dului liberal şi îi s­unt credin­cioşi. Ceia ce evidenţiază, şi mai mult, că liberalii fac finanţa po­litică şi în acel­aş timp întrebuin­țează politica în afacerea lor fi­nanciară. A. B. RECLAMA ÎMPROPRIETĂRIRE! D. Brătianu ţin® să dea „o­peraţiunei" de împroprietări­re un caracter de reclamă de partid. La Cluj şeful guvernu­lui a spus:­­„Am venit să asigur prin legi dreptatea şi prosperitatea pentru toţi su­puşii României Mari"! »Am venit“,— el, Ioan I. C. Brădanu, el îşi­ tarte pămân­tul ! v­­ . I2?3îl .„ ** cesta ? Pământul mu-1 dă ni­ci d. Brătianu, nici partidul liberal, Pământul s’a dat ță­ranilor cant târziu, dar toate partidele au fost de acord și acei cari s’au târguit mai mult asupra expropriere! au fost tocmai latifundiarii libe­rali. Acolo unde se fac acum îm­proprietăririle totul se reduce la punerea în posesiune a câtorva ţărani. Nu voim să afirmăm că pământul nu va ajunge odată in deplina stă­pânire a ţăranilor, dar acum operaţia merge foarte încet şi ţăranii, mai ales cei din Ar­deal, sunt încă sceptici fiind­că ţăranul ardelean nu se sim­te stăpân pe pământul său de cât atunci când acest pământ e trecut In Cartea funduală. Or, acesta operațiune mai re­clamă multă vreme, n’a ajuns nici măcar la începutul ei. Dar in afară de acest nea­­­îâîâS p6&âtr«I tSr^HÂ juil­ai 6S*G o chestie gravă în legătură cu modul cum se face împroprie­tărirea. Cu toate garanţiile cu cari legiuitorii au căutat să îngrădească dreapta reparti­zare a pământului, se fac multe nedreptăţi, sunt unii membrii din diferitele comi­sione cari regulează distri­buţia pământului In chipul cel mai venal, — aceasta se ştie în întreg Ardealul. Dove­zi ? Chitanţe nu se dau în asemenea afaceri. Dar guver­nul bine că se fac şi afaceri cu aceste exproprieri, bine­înţeles despuindu-se ţăranii de pă­mânt. Aşa dar bine ar fi să se facă mai puţină reclamă in jurul împroprietăririlor­­*­ L. T- A. ilflTMIip ia Kneoroukr© Procedeul primul­-ministru de a face în numele său până şi invitaţiile la ceremonia Încorona­rea şi la­­ prânzul de după înco­ronare a făcut o penibilă impre­sie în opinia publică. Cele două invitaţiurţi fac­ si­­milate ori de „Lupta“ am dat do­vada materială a spiritului ace­sta de acaparare, care merge pâ­nă la încălcarea celor mai ele­mentare drepturi ale­­Curtei. In tot cazul, cei ce merg la În­coronare se aşteptau să fie imi­taţii Regelui, cii Suveranilor. Ne­plăcerea nu a fost mică primind invitaţia dlui Brătianu, care dispune până şi de masa de du­pă Încoronare, la care anunţă pe suverani ca simpli asistenţi în prezenţa cărora se va da prân­zul de către impronatorul de regi, d. Brătianu. O singură explicaţie­­ pe care ne-o sugerează tin fost mini­stru ar veni in ajutorul gran­domaniei necuviincioase a Pri­­mulm-mînîstru. Regele nu s’c* opus ca invitaţiile să le facă d. Brătianu, tocmai fiindcă s’a gân­dit la eventuale refuzuri, sau sur­prize... şi e preferabil şi e şi drept ca, după ce le-a provocat, d. Brătianu să încaseze refuzu­rile, cari de fapt se adresează a­­celuia alăturea de care o suma de oameni politici nu pot să apa­ră fără să dea uitărei un întreg sistem de violență și fraudă po­litică. SATURN C Joi 5 Octombrie 1922 Director: EMIL D. FAGURE PUBLICITATEA se primeşte direct la Administraţia sta­ului şi la toate Agenţiile de publicitate 1 LEU SUMARUL D­IN ŢARA 2 LEI IN STRĂINĂTATE CINE I IZOLAT ! Ionel: Poftim ! IAOÎ&! Partidul și fratele fiitiță îmi dă mereu zor National in Ardeal!! MENT inchestia orientală Paris :1 Octombrie Dupl­eianul de bucurie cam nesor­­ptit şi creat în mod destul de arti­ficial de către o presă care exploa­tează după putnţe sensibilitatea pa­triotardă a unei opinii publice de­venite extrem de nervoasă în ur­ma umilinţelor continue impuse politicei franceze de către Lloyd George, publicul francez, bunul public rezonabil şi plin de bun simţ, începe să se întrebe totuşi dacă într’adevăr victoria turcea­scă şi evenimentele care au ur­mat-o pot fi considerate ca un succes pentru Franţa. Lloyd Gserge şi Franţa A, da, pentru moment care francez nu a simţit o profundă bucurie văzând cum se prăbu­şesc în Orient planurile eşafodate în mod aga subtil de Lloyd George? Astăzi opinia publica franceză face o deosebire foarte netedă între poporul englez şî între gu­vernanţii săi. Poporul englez e iubit, e adorat. — dar Lloyd George e considerat ca­­omul care a sabotat nu numai victoria francezilor, dar şi a aliaţilor. Fără îndoială, planurile lui Lloyd George au fost răsturnate. Anglia a trebuit să-şi vadă in­fluenţa în Orient diminuată pen­tru moment; a trebuit să se­ anga­jeze în scris la evacuarea Con­­stantinopolului; protejatul An­gliei, Constantin, a fost umilit şî bătut; protejatul Franţei Kemal e în plină glorie şî drept culme a succesului francez, aliaţii îi tri­mit lui Kem­al o notă foarte, dar foarte modestă, umilă aproape, in­ care n promit tot ce se poate închipui, şî îl roagă, în schimb, foarte frumos să nu cumva să, încalce zonele neutre. Anglia la conferinţă Dar ia să vedem bilanţul real al situaţiei. D ” Anglia obţin©, dreptul de a e­­xercita şî maî departe ,comanda­mentul trupelor interaliate în Orient, dreptul de a-şî menţine şi întări garnizoanele la Stambul şî ite coasta Asiei, fracţionarea Micei înţelegeri, siguranţa aproa­pe absolută că majoritatea pute­rilor înviate va susţine la confe­ rinţa păcei punctul de vedere en­glez care cadrează perfect cu in-­ teresele lor, dar maî ales timpul* necesar pentru a-şi pregăti jocuri la această conferinţă. E fără îndoială că Anglia nu­ va lăsa lucrurile în starea în care sunt. E evident că va fac© acum tot posibilul pentru a câştiga prin­ toate mijloacele populaţiile cer-i ehern şi kurde din adâncurile Asiei Mici pentru ca să se revol­te şi să neliniştească spatele ar­matelor turceşti, va căuta să exa­spereze rivalitatea între­­Kem­all şî Enver, stăpânul actual al Turf­chestanului, va încerca probabil­ să ajungă deadreptul şî fără şti­rea Franţei la o înţelegere cu Ko­mal şî fără nici o îndoială va fur­niza Greciei toate mijloacele pen­tru a-şi întări în Tracia armata în aşa fel în­cât nicitodată Ive­tt).îl :1 no »v-'T-ă executa, hotă­(Citiţi continuarea in pag. H-a) 1 ş­I III­I de Bieter Eftimiu Talentatul autor al „Ciutei“, d. Victor Ion Popa încheie, cu un foc de revolver, viaţa straniei sale eroine. In „Suflete tari“ d. Camil Pe­­trescu, poetul plin de sevă, dra­maturgul viguros, nu găseşte, pentru eroul său, alt sfârşit, de­cât un glonte. „Pleacă berzele“ a domnului Ion Minulescu — ce puţin sea­mănă opera în proză plină de realităţi cotidiene a acestui scri­itor inegal, cu versurile sale fastuoase, paradoxale, încărcate de nostalgia altor orizonturi . — Pleacă berzele se rezolvă tot cu o detunătură de pistol. O detunătură de pistol curmă viaţa fecioarei din „Sonata Um­brelor“ a d-lui A. Dominic. Iar „Fără reazăm a d-rei Igena Flo­ra se sfârşeşte tot cu bubuitura unui Browning, ,,P-J M. Saefewrt. ›W’A_ jx› maî multe drame, s’ă arătat, între contemporani, cel mai bun meş­teşugar teatral, îşi ucide eroul din „Patima roşie“ tot cu un foc de revolver. E nesfârşită listă pieselor noa­stre de teatru, care se încheie violent şi arbitrar, cu acest truc atât de eftin, brutal şi prea pu­ţin impresionant, împuşcătura. * Am citat numai opere de va­loare ;­ nu pomenesc de vrafuri­le lucrărilor mediocre, ce zac în bibliotecile teatrelor sau în ser­tarul secretarului „Asociaţiei cri­ticilor dramatici“, drame în care se descarcă prăvălii întregi de puşti şi pistoale, asupra neferi­citelor personagii, neînsufleţite, încă, de lumina rampei. * In focul de revolver atât de drag autorilor de piese moderne, vedem nu numai simplul foc de­ revolver, dar şi întregul arsenal de arme vechi, uzate, pe care valoroşii mei confraţi îl între­buinţează încă, din neglijenţă. Prin „mai puţine revolvere" înţeleg mai puţine abilităţi de­modate, mai puţine clişee ră­mase de pe urna „Vijeliei“ a „Hoţului“ sau a „Văpăii“. E drept că publicul şi chiar o parte din critica dramatică cere încă „tehnică“, „act de expozi­ţie“, „conflict“, „unitate“ şi alte fleacuri ale recuzitei de odinioa­ră, când cea dintâi preocupare ar trebui să­ fie materialul sufle­tesc, ideile, frumuseţile literare şi pitorescul mediului, adus de noul autor; e drept că a eşi din făgaşul comun, nu e o garanţie de succes imediat; dimpotrivă, e riscul unei căderi totale, în fa­ţa unor spectatori învăţaţi să admită pe scenă numai ceea ce au mai văzut odată, subt o altă fermă. Peisagiul nou răneşte privi­rea, ne place marea, muntele, pă­durea, dar care dintre noi ar aprecia, de la prima vedere, de pildă, măreţia stranie a unui ca­nal din Marte sau o surpare de gheţari albaştri, într-un Saturn miraculos ?, Piesa „de Salon“, în trei acte, aşa cum am moştenit-o şi o practicăm noi, e patul lui Procu­­ste : iţi lungeşte sau îţi taie In­spiraţia după necesităţile, nu sufleteşti, ale dumitale, ci după nevoile tehnice ale directorului, actorilor şi furnizorilor. Nu odată am asistat, la Paris la dialoguri desgustătoare între antreprenorii de teatre şi autori la modă. Opera de artă eră tratată ca o stofă oarecare, ce trebuie căp­tuşită sau ajustată, după măsu­ra interpreţilor şi nevoile gospo­dăreşti. — „NU uita şi fă-mi un „al doilea“ tare, în două persoane, cam de douăzeci de minute... — „Pe Marchiz l-ai tratat cam în Dumeny , refă-1 Guitry, fiind­că mi se pare c'o să-l am pe Lu­­cien... — „Eroina sa fie o Simonă... — „Știi că Fam angajat pe bă­trânul Demarot ? Scrie un rol și pentru el, fă-mi un academician bătrân, cam gaga... sau un am­basador scos la pensie... Poate sft fie tatăl Simonei, sau un unchi al lui Guitry. — „Apropos, am două petites femmes ale acționarilor, fi, două, prietene ale contesei; se ’mbra­­că singure.... toalete splendide... Adu-le la începutul lui trei.. („trei“ și „al doilea“ sânt actele piesei...) Scoate-1 pe Abate, câ n’am rasă, îm­iocneşte-l cu un la­cheu bătrân şi credincios , Dramaturgii noştri, fără să-şi dea seama, copiază aceste mode­le pariziene şi le dau nume ro­mâneşti. De aceia, cre­aţiunile lor n’au nici un fel de savoare locală ele nu sânt deci, menite sâ se eternizeze în literatura noa­stră dramatică, unde vor rămâ­ne numai realizările scriitorilor adevăraţi, cari îşi iau subiectele dintr’o lume cunoscută : de la „Scrisoarea Pierdută“ şi „Mâna­se“ la „Domnul notar“ sau „Bu­­joreştii“ şi piesele într’un act ale lui Valjean. Autorii noştri modem­ se în­căpăţânează să facă piese „de Salon“, — saloane pe cari nu le-au văzut niciodată, căci nici nu prea există la noi — şi lasă neexploatate atâtea colţuri pline de farmec, caracteristic româ­neşti şi în cari germinează, pen­tru ochiul pătrunzător, viaţa e­­ternă şi universală , mica bur­­isrhezie, funcţionarii, mahalalele, pungaşii de buzunare, ţăranii, ocnaşii, plutaşii de pe Bistriţa, călugării, pădurarii, ţiganii, târ­goveţii, ovreii din Moldova, lipo­venii din deltă, şi atâtea alţii şi atâtea altele, pline de inedit şi pulbere a drumurilor române­şti. Un material imens de decoru­ri cu totul nouă, fiinţe răsărite din pământ, nu cultivate în se­ră, şi pe cari actorii noştrii le-ar juca mult mai adevărat, mai ca­racteristic, decât pe marionetele anonime impalpabile, abstracte, rămase din lecturi şi spectacole străine... Ceia ce cer viitorilor autori dra­matici e o completă deosebire de formulele date , nu ficţiuni tea­trale, figuri convenţionale din romane sau dramele fabricate pentru scenele de pe bulevarde­le parisiene ci viaţa trăită sau văzută prin propria personalita­te, oameni întâlniţi aevea, sau cari să ne dea iluzia că au fost aevea întâlniţi, un mediu pe ca­re să-l simt că e românesc şi o­­menesc, o atmosferă nouă, per­-sonală. Târaţi-mă în bucăţi şi h­am să vă pot răspunde că am întâl-­ nit undeva pe cei mai mulţi din' eroii ultimelor drame naţionali moderne. Ba da, le-am întâlnit în alte piese, jucate cu doi ani înainte... „Tehnica“ teatrală genul Bern­stein Kistmaekers, sau Capus, îşi pierde, pe fiecare zi, impor­tanţa, în teatrul contemporan. Orce tehnică este a unei epoci şi se duce odată cu dânsa ; nu­mai arta adevărată, o eternă. Spectatorul e mult mai intere­sat astăzi, de adevărul omenesc, de lucrurile frumoase şi mai ales sincere cari se spun şi se fac pe scenă, ca să-l mai prindă şi să-l emoţioneze nu-l mai prind vechile sfori ori­­cât ar avea la capătul lor fatidicul trăgaci al revolverului. VICTOR EFTIMIU.

Next