Lupta, ianuarie 1930 (Anul 9, nr. 2442-2465)

1930-01-24 / nr. 2460

ANUL IX. NO. 2499 CONST. MILLE Fost director politic Decembrie 1921—Februarie 1927 ABONAMENTE Pe 12 Luni ......... 800 Pe O .................................. 400 P© 5 M •...»•••• 200 IN STRĂINĂTATE DUBLU rectactia si Administrația BUCUREȘTISTR. CONST. MILLE. 12 (Sarinflare 4 PROIN1 3 LES airecţia 358-75 — Secretariatul 358-74 — Astidinistraţia 538-73 Consecinţele victoriei de la Haga ' — I ' m Prima grijă a presei liberalelor fc pe ziua de eri a fost de a tăgădui guvernului orice merit în acţiunea pentru rezolvirea chestiei reparaţiilor de războiu şi a afacerea optanţilor, de a revendica pentru partidul liberal... intenţia de a rezolvi aceste probleme şi, bine-inţeles de a uita pe Nicolae Titulescu, ca o cantitate neglijabilă în conducerea procesului optanţilor şi în participarea la negociaţiunile de la Haga. Relevăm această atitudine nu numai fiindcă e caracteristică sectarismului liberal, dar şi fiindcă are humorul ei. Partidul liberal a avut intenţia să obţină şi împrumutul de stabilizare , dar nu l-a putut obţine. A avut şi intenţia de a realiza stabilizarea leului, dar n’a realizat-o, iar când se va realiza şi Creditul agricol, va declara că asta era şi intenţia sa, aşa că ,d Maniu va trebui să se mulţumească cu rolul modest de realizator, iar d. Vintilă Brătianu va revendica pentru istorie intenţiile. De astă dată însă nu primează anecdota. Victoria de la Haga e destul de importantă ca să merite a fi examinată în consecinţele ei multiple. De ani de zile Ungaria a Încercat să se slujească de afacerea optanţilor nu numai pentru a smulge României despăgubiri oneroase, dar mai cu seamă spre a obţine pentru optanţii unguri un fel de expropriere mai mare decât au căpătat expropriaţii supuşi români, ca astfel să ajungă la o clătinare a însuşi noului edificiu social al României întregite prin creiarea ulterioară a două categorii de expropriaţi: una privilegiată a optanţilor unguri şi alta persecutată a expropriaţilor supuşi românii Odată cu ruperea echilibrului social al nouei Românii, pretenţiile Ungariei desfiinţau şi suveranitatea naţională a Statului nostru şi baza de justiţie socială a reformei agrare. Fiindcă teza românească apăra toate aceste drepturi fundamentale, cari nu puteau fi supuse judecăţei nici unui for din afară, Ungaria a organizat propaganda ei pe tema că România „fuge de... arbitraj!“ Nici la Geneva, pe teren politic şi de drept internaţional, nici la Haga, pe teren pur financiar, teza României, pe care şi-au însuşit-o toate Statele succesoare ale monarhiei habsburgice n’a putut fi zdruncinată, necum biruită. Căci înfrângerea ei ar fi fost începutul zdruncinărei suveranităţei naţionale a Statelor şi deschiderea porţilor pentru revizuirea tratatelor. Victoria definitivă a tezei româneşti la Haga are deci ca primă consecinţă politică întărirea suveranităţei naţionale a Stateşi a respectului pentru tratate. A doua consecinţă politică este dovada făcută pentru toată lumea că organismul aicei înţelegeri reprezintă o forţă activă şi determinantă. Victoria obţinută de ea la Haga, după menţinerea cu autoritate a păcei în sud-estul european, arată valoarea exactă a pretenţiunilor acelora cari vor să prezinte Mica înţelegere drept o constelaţie fără acţiune eficace în domeniul politic, economic şi financiar. Haga a fost, din acest punct de vedere, botezul forţei efective a Micei înţelegeri — şi mai mult ca oricând gândul nostru trebue să se îndrepte spre marele nostru Take Ionescu, care a făptuit şi prevăzut această forţă în rezultatele ei. A treia consecinţă politică, în fine, este că atât marile puteri occidentale cât şi Statele dezmembrate ale fostei monarhii habsburgice se vor deprinde a socoti atât cu solidaritatea strânsă a aicei înţelegeri cât şi cu importanţa ei pentm garantarea păcei în sud-estul european. Consecinţele economice şi financiare nu vor fi inferioare celor politice. Starea haotică a economiei naţionale şi a finanţelor pe urma nenumăratelor litigii pendinte din cauza nerezolvărei definitive a chestiei reparaţiilor era pricina fundamentală a zdruncinărei creditului din lăuntru şi din afară. Victoria de la Haga, intrarea în vigoare a planului Young înseamnă sfârşitul haosului şi prin urmare al incertitudinei şi al îndoelei care paraliza creditul internaţional. Nimeni n’a suferit mai mult ca România pe urma acestei situaţiuni. O dovedeşte întârzierea în refacerea ei pe toate terenurile. Azi când toate pieţele financiare şi industriale vor şti, în fine, ce avem de primit şi anume că avem de primit mai mult decât avem de plătit, cu totul altfel se va desfăşura procesul de refacere economică şi financiară a României — şi aceasta va fi cea mai practică şi mai considerabilă din consecinţele imediate ale victoriei de la Haga. EMIL D. FAGURE Ce vrea partidul maghiar? Lacvacitatea de la Arad şi tăcerea de la Bucureşti este cel puţin penibil ecoul pe care-l găsesc aci, la Bucureşti, discursurile ţinute Duminică la Arad, de fruntaşii partidului maghiar, in aceiaşi zi in care la Cluj, d. primministru Maniu, pronunţa cuvinte înţelepte de clarificare a raportărilor cari pot exista între guvern şi minorităţi. De altfel, declaraţiile clare şi animate de o sinceră convingere ale primului ministru, in chestia minoritară, fac inutilă o revenire asupra cuprinsului discursurilor politicienilor maghiari, cari din Interese electorale, lesne de înţeles, au desgropat din arsenalul lor, cale mai vechi arme ale politicii minoritare maghiare şi cele mai perimate clişee de polemică cu partidele de la guvern. Ne îndoim că d. George Bethlen ar fi găsit chiar in discursul pronunțat in limba sa maternă, argumente mai abile decât cele repetate de atâtea ori în greoaia sa retorică, în faţa Cămării. Cât despre atacul d-lui Wilier împotriva legii administrative şi afirmaţia, inedită insă nicidecum argumentată, că legea administrativă ar avea „dedesubturi şi ar căuta să aprivas drepturile minoritarilor in mod mai accentuat ca până acum“ — ea trădează o suspectă simultanefială cu atacurile disperate ale liberalilor împotriva aceleiaşi legi. Rămână de văzut cum se va complace d. V. Brătianu în această companie. Fapta că din partea guvernului naţ ier . ’ ţărănesc s'au dat primele dovezi pentru inaugurarea unei noui politici minoritare, care va căpăta In legile minoritare ce se pregătesc, o afirmare concretă. Intr'o declaraţie făcută unui ziar minoritar tot la Arad, d. Şt. Ciceo Pop, a spus cu toată autoritatea pe care i-o dă situaţia pe care veneratul luptător naţionalist o ocupă in viaţa noastră politică: „Colaborarea cu partidele minoritare o socotesc ca o politică sănătoasă şi un bun început pentru realizarea programului nostru: înlesnirea manifestării şi afirmării minorităţilor în toate domeniile vieţii polliice". Nu este greu de stabilit, printr-o alăturare a declaraţiilor politicianilor maghiari de acele ale celor doi fruntaşi ai partidului de la guvern, de care parte este reaua credinţă şi intenţia de sabotare a oricărei incercări de colaborare între guvern şi minorităţi. Şi incă o ultimă constatare. Cu prilejul discuţiei la Mesaj, d. senator Gyárfás exprimase nădejdea în îmbunătăţirea raporturilor între România şi Ungaria în urma lichidării chestiunilor în litigiu între cele două state... Ei bine, lichidarea mult aşteptată s’a produs. Pentru ce reprezentanţii minorităţii maghiare nu au relevat cu un cuvânt acest eveniment? Nu se vor mira deci conducătorii maghiarilor din Ardeal dacă, lacvacitatea deputaţilor maghiari la intrunirea dela Arad şi tăcerea lor semnificativă In Parlamentul de la Bucureşti va produce o penibilă impresie. Să fie care manifestaţia de la Arad prevestirea unor noul atacuri ele iredentiştilor maghiari U AHT. t" Milioanele de ţărani" D. prim-ministru, în substanţiala cuvântare rostită la Cluj, a adus cele mai respectoase şi călduroase omagii presei şi ne-a asigurat că nu se gândeşte s’o sue pe ghilotină, decât după ce va consulta şi pe ziarişti asupra chestiunei esenţiale dacă doresc ca lemnul ghilotinei să fie zugrăvit in roşu sau Invioriu! Mărturisindu-mi preferinţele pentru această ultimă culoare, îmi încredinţez capul d-lui Grigoriţă Iunian şi-l asigur că moartea îmi va părea mai dulce, fiindcă ea va veni din mâinile unui democrat. Abandonându-mă deci soartei implacabile şi inevitabile, o rămăşiţă din instinctul de conservare mă îndeamnă, totuşi, să pun autorilor viitoarei legi a presei, această modestă şi timidă argumentare. „ D-l prim-ministru a spus la Cluj că legea presei trebue votată pentru că azi ziarele sânt citite de milioane de ţărani, cari cred cu sfinţenie în cuvântul tipărit şi deci acest cuvânt trebue să cuprindă numai adevărul , adevărul şi nimic alt decât adevărul. Să ne dea voe d-l prim-ministru să-i spunem că ţăranii nu cred în cuvântul tipărit ca într’o pagină de evanghelie. Slavă Domnului, pe vremea când partidul naţional-țărănesc era în opoziţie, duşmanii lui cari stăpâneau Puterea, au împrăştiat prin toate cătunele tipărituri cu cele mai grozave învinuiri la adresa celor cari sânt azi la guvern. Ţăranii n’au crezut in cele ce se scria acolo, ■ intâiu pentru că cei mai mulţi nu le-au citit, neştiind carte; iar al doilea, chiar dacă s’a găsit şi câte un cărturar printre ei, ţăranii nu sânt chiar atât de fete mari — şi trîcă fete mari din alte vremuri — ca să nu judece, să nu cântărească, să nu cearnă cu mintea lor cele tipărite. Fiindcă altfel, dacă ar crede aşa orbeşte, ca nişte negri sălbateci cari cred înspăimântaţi în însuşirile supranaturale ale unei cutii cu chibrituri, partidul naţional-ţărănesc n’ar fi ajuns niciodată la Putere şi ar fi împletit cosiţă albă în opoziţia cea prea amară. Căci dacă „milioanele de ţărani“ cari citesc gazete — bietele gazete cari au la ţară doar câteva mii de abonaţi, exclusiv preoţi, învăţători, notari şi agronomi -i- n’ar fi pus la îndoială nimic din cuvântul tipărit, fruntaşii naţional-ţărănişti, ar fi fost pentru ei nişte tâlhari, bandiţi, trădători, imorali — aşa cum îi prezentau realii lor adversari. Or, dacă au fost vreodată oameni politici cari s’au bucurat într’adevăr de încrederea şi de dragostea milioanelor de ţărani, au fost tocmai fruntaşii naţional- ţărănişti. Şi atunci, una din două: ori ţăranii, ca buni şi statornici analfabeţi ce sânt, nu citesc gazete — din motive binecuvântate — şi deci „sfinţenia cuvântului tipărit“, e ceva cu totul necunoscut pentru ei; sau, presupunând că pot citi, au destul simţ critic, ca să nu poată fi legaţi la ochi de orice informaţie de ziar. Iată dlar că chestiunea „milioanelor” de ţărani de a căror curăţenie sufletească trebue să ne îngrijim atât de mult, exista, exact în aceeaşi formă şi în ziua de 9 Noembrie 1928, — adică ultima zi in care partidul naţional-ţărănesc se mai afla în opoziţie. In acea zi nu exista „sfinţenia cuvântului tipărit“ şi castitatea sufletească a cumătrului Neculae Bursuc, multiplicat în milioane de exemplare în toate cătunele, unde toate casele sânt abonate la ziare, inclusiv oficiosul francez al guvernului! Problema gravă şi acută a salvării acestei castităţi s’a pus din clipa când s’a luat „răspunderea“! Vai, aşa e tradiţional! MAXIMIN Titulescu al nostru Care dintre politicieni şi chiar anumiţi intelectuali nu şi-au permis, în diverse împrejurări, să „budeze“ împotriva atenţiei şi simpatiei deosebite pe care întodeauna şi Coroana şi guvernele şi opinia publică românească au ţinut s’o manifesteze lui Nicolae Titulescu? Nu s’au Încercat oare şi ironii la adresa talentului său de „avocat“, ironii de cari n’au fost scutiţi nici Kogălniceanu, nici Alexandru Lahovary, nici Take Ionescu. Asta nu i-a împiedicat pe aceşti „avocaţi“ să câştige cu pledoariile lor cauze româneşti cari stau la temelia României de eri şi de azi. Una din aceste cauze au dus’o la izbândă şi „pledoariile‘‘ lui Nicolae Titulescu — cele mai multe dintre ele — mărgăritare risipite in cercul restrâns, fie al unor camere de consiliu la Geneva, fie al unor şedinţe de negociaţiuni, la Spa, sau la Haga. Şi totuşi e oarecare deosebire între pledoariile la bara justiţiei şi cele înnaintea forurilor diplomatice şi de justiţie internaţională. Argumentul se valorifică altfel şi tezele nu se susţin decât cu argumente. Trebue să pledezi la chestie: cu improvizaţii se câştigă multe, dar niciodată miliarde. De astă dată Titulescu a câştigat pentru ţara sa dreptate, suveranitate naţională, dar mai ales şi mai precis: a câştigat miliarde cari ii erau reclamate şi pe cari ţara putea fi osândită să Ie plătească dacă n’avea „avocat“ bun. Preşedintele Consiliului. In gratitudinea sa sinceră pentru excepţionale, servicii aduse patriei, a numit genială apărarea făcută de Niculae Titulescu cauzei româneşti care a triumfat la Haga. In Interviewul acordat presei asupra acestei izbânzi, nu numai că Nicolae Titulescu nu subliniază izbânda României şi a sa, dar din expunerea faptelor apare un fel de umilitate faţă de dreptatea cauzei şi victoria e considerată ca o firească urmare a dreptăţei. Atitudinea aceasta este taina dragostei şi mândriei naţionale de care e Înconjurat Nicolae Titulescu. I se zice cu sinceră afecţiune şi cu orgoliu „Titulescu al nostru“ tocmai fiindcă de la intrarea sa in viaţa publică a fost mai mult omul ţârei şi al naţiunei sale decât omul de partid. De aceea şi azi, peste contingenţele de partid, primeşte gratitudinea şi a Coroanei şi a guvernului şi a ţărei pentru marile servicii pe care le-a adus României, ilustrând in acelaş timp geniul românesc. I E. D. F. - ■■■■ ■ ■ — — — Granate Un nou recensământ S’a alcătuit un proect de lege, care prevede să se facă un recensământ general al populației. E o lucrare generală, dar s’a mai făcut sub toate guvernele. Am avut astfel un recensământ liberal, unul averescan fi vom avea fi unul national-țărănesc. Cele cari s'au făcut in trecut au fost foarte precise, foarte exacte. Astfel, recensământul liberal arăta populaţia Capitalei 415.000 de locuitori, iar după un an, recensământul averescan o ridica la 650.000! Aceeaşi exactitate fi preciiimne In toate ramurile recensământului. De altfel românul are oroarea preciziunii şi a exactităţii. Când îi dă o întâlnire, fixează ora cu aproximație: — Aşa dar, ne vedem între 5—6? Şi vine la 7! Ce importantă are un ceas—două de aşteptare! Iar d. Tancred Constantinescu n’o să poată preciza niciodată dacă ,,economiile’’ realizate de d-sa in diversele demnităti prin cari a trecut sunt de 600 de milioane sau trec de un miliard! Bine ’nţeles că nici frumoasa d-nă X nu e fixată asupra amanţilor ei. Ştie doar că — nu tot cazul — n’au fost mai putini de două duzini! N'ati observat cum vă răspunde un ţăran când îl întrebaţi, pe şosea, dacă mai e mult până la satul Cutare? — Ia, uite ici! Şi-fi arată cu mâna de-ai crede că după câteva clipe ai fi ajuns. Şi când colo gâfâi încă un ceas şi nici urmă de satul aşezat „ici”! Da, sântem foarte precişi. Să vedem la ce cifră o să scoată recensământul viitor, populaţia Capitalei. Cu siguranţă va fi două milioane!! Din care trei sferturi naţional-ţărănişti! DEŞCA Tristul epilog al Lupecilor ■..................... In jurul interpelării de ori de la Cameră Mărturisesc că nu fără emoţie am urcat ieri după amiază dealul Patriarhiei ca să asist la desbaterile Adunării deputaţilor. Ordinea de zi anunţa continuarea desvoltării interpelărilor adresate guvernului în chestiunea incidentelor sângeroase de la Lupeni şi imaginaţia, fără vrere, îmi zugrăvea tabloul înfricoşător al muncitorilor revoltaţi cari cădeau sub gloanţele soldaţilor puşi să astâmpere în sânge răscoala minerilor muritori de foame. Trebuia să ia cuvântul d. Flueraş, reprezentantul partidului social democrat. Şi aşteptam o cuvântare ruptă din sufletul unui om îndoliat de durerea clasei sociale pe care o reprezintă. Şi credeam că întreaga Adunare va asculta cu religiozitate discursul oratorului social democrat, ferm decisă să ia cunoştinţă de cauzele care au determinat mişcarea muncitorească pe Valea Jiului şi să impue guvernului, ministerului muncii, autorităţilor locale, măsurile de îndreptare pentru viitor şi pentru ajutorarea familiilor rămase în suferinţă prin moartea susţinătorilor lor. Am avut de înregistrat o amară decepţie. Nu imputăm d-lui Flueraş lipsa talentului oratoric. Constatăm, însă, că d-sa nu a găsit — în arsenalul d-sale de leader al grupării social democrate — accente calde pentru lumea muncitoare care suferă şi cuvinte de durere pentru cei dispăruţi în condiţiuni atăt de tragice. O expunere plată a condiţiunilor de muncă în minele adânci de pe valea Jiului, care a obosit pe reprezentanţii Naţiunii, cari obosesc, vai, foarte repede. După primele zece minute, incinta a rămas dureros de goală şi, în vidul Camerii, răsunau în plin, aplauzele micului grup al deputaţilor socialişti cari îşi făceau, fără entuziasm, datoria. Morţii au fost repede uitaţi. De la sângerosul incident a trecut prea multă vreme pentru ca evocarea să mai poată capta interesul ascultătorilor. Viaţa, cu necazurile şi bucuriile ei, îşi cere drepturile şi alte chestiuni palpitante au ajuns la ordinea zilei făcând să cadă vălul greu şi apăsător al uitării peste mormintele din cimitirul muncitoresc al Lupenilor. Ca să fi avut un efect, ca să se fi putut impune măsuri de îndreptare pentru ea cei vinovaţi de tragica întâmplare să-şi primească pedeapsa, interpelarea trebuia să fie desvoltată imediat, când în memoria reprezentanţilor ţării era încă vie icoana sângeroasei ciocniri de la Lupeni. Astăzi? Astăzi afacerea are un epilog curios. Fostul prefect Rossvany — pus în disponibilitate după incidentul care a costat viaţa a 27 muncitori — candidează, în fruntea listei guvernamentale, la alegerile judeţene şi va fi, în curând, preşedinte al consiliului judeţean din Hunedoara, prin care după, noua lege administrativă, este superior prefectului! RADU MATEI C. Vineri 24 Ianuarie 1930 Director EMIL D. FAGURE publicitate Primeşte direct In Administrata Klajului şi la toate agenţiile de publicitate 3 Lei numărul In fură 4 Lei în străinătate Creionul actualităţii După rezolvirea afacerei optanţilor VINTILA: Doamne, Doamne, cum se face că eu rămân cu planurile şi Maniu cu realizările ?! Educaţia poporului „Copilul drag“ al d-lui Maniu Propaganda oficială are nevoe de multă propagandă pentru sine însăşi. Ea trăeşte în măsura în care o altă propagandă recomandă şi născoceşte raţiuni de existenţă pentru propaganda oficială. Propagandă în folosul propagandei: aceasta e nonsensul propagandei oficiale. Iar însuşirea ei de căpetenie, este să devoreze fonduri. Program: în loc de şcoli primare pentru reducerea la mai puţin a celor 70, 80 sau 90 la sută de analfabeţi, — cine mai stă să-i numere?, — deschidem teatre, fundăm fundaţii şi atenee, unde cântăm periferici pe Beethoven. Aceasta, în linii generale, s’ar putea spune despre propaganda oficială de până acum. CE GÂNDURI ARE PRIMUL MINISTRU D. Liviu Rebreanu, directorul Educaţiei poporului, a făcut la inaugurarea direcţiunei d-sale declaraţia că această instituţiune este „copilul drag“ al d-lui Maniu. Să vedem deci care sunt gândurile d-lui prim ministru. Guvernul a înfăptuit această instituţie, a spus d. Maniu, în cuvântarea rostită ori, în dorul de a forma cadrul necesar educaţiei poporului. Poporul românesc trebue să intre în mişcarea culturală a omenirei şi să asimileze tot ce civilizaţia a realizat. El trebue să contribue prin însuşirile sale la civilizaţia omenirei şi pentru aceasta trebue să-l punem în condiţiuni favorabile desvoltării însuşirilor lui specifice. Suntem fanatici ai civilizaţiei omenirei, a spus primul ministru, dar trebue să fim şi fanaticii însuşirilor noastre specifice ca neam. „Departe de mine gândul de a exercita o cenzură asupra creaţiei artistice şi ştiinţifice. E vorba numai de sănătatea sufletească şi trupească a poporului. „Vom lăsa drum liber muncii creatoare, geniilor şi talentelor. „Poporul nostru este copil, a fost strâns de curând din cele patru împărăţii şi abia acum se vindecă de boala analfabetismului. Milioane de săteni se deşteaptă la cultură. Trebue să avem grije ce fel de rază pătrunde mai întâi în sufletul poporului. In această primă fază de formaţiune a milioanelor de români, trebue să veghem ce direcţiune ne dăm. „Nu e aceasta o casă pentru noi, ci o muncă pentru toţi, un teren neutru pentru cei ce vor să facă educaţia poporului. „Eu cred in necesitatea acestei instituţiuni, a declarat d. Maniu. Va aduce roade binecuvântate‘‘. Şi aducând omagii d-lor Răducanu şi Iuliu Moldovanu, a mulţumit d-lui Rebreanu că a primit această grea misiune, când talentul său de scriitor i-ar fi adus foloase şi o gloria mai mare. A fost de asemeni interesant programul schiţat de d. Rebreanu. Vom stimula energiile creatoare, vom provoca iniţiativele, le vom realiza pe ale noastre prin conlucrare cu organizaţiile culturale particulare. Statul nu poate crea cultură, a spus d-sa, ci numai să formeze un mediu favorabil desvoltării culturei. Nu orice cheltuială pentru cultură e o risipă. E regretabil că, dela început, s’a căutat cu rea voinţă să se critice această instituţiune. * Noi vom aştepta roadele acestei instituţiuni de propagandă, şi apoi ne vom pronunţa. Nu putem constata până acum, decât gândurile bune de mai sus, pe care nimic nu ne-ar îndreptăţi să nu le subliniem importanţa. Sunt o tendinţă nouă. Va reuşi d. Rebreanu să impună un spirit nou şi să aducă realizări sănătoase, îndreptând reclama falsorilor propagandei oficiale? Cine ştie?... Ştim însă, încă din sesiunea parlamentară trecută, că d. Maniu ţinea foarte mult la ideea d-sale de a asigura sănătatea morală şi fizică a poporului. SE ANUNŢA O COMUNICARE Era vorba ca d. prof. Rădulescu Motru să facă o interpelare la Senat, în legătură cu cele de mai sus. Nu se ştie însă, dacă în urma lămuririlor d-lui Maniu şi Răducanu, d-sa va stărui să-şi desvolte interpelarea. Părerile d-lui Motru sunt următoarele: D-sa este pentru ideea ca la ministerul muncii să se organizeze educaţia poporului, în ce priveşte boalele sociale. Consideră însă că scopul ce-şi asumă noua direcţie, din punct de vedere cultural, este prea larg; el nu va putea fi înfăptuit, şi nu vom avea decât iniţiative ratate, de diletanţi, în schimbul unor cheltueli enorme. Cum este posibil ca o astfel de direcţiune se întreabă d. Motru, să poată realiza tot ceea ce ministerele cultelor şi instrucţiunei, şi toate celelalte instituţiuni culturale, nu au putut realiza până acum? Se pare însă că d. Rădulescu Motru a renunţat la această comunicare. S. V.