Lupta, ianuarie 1931 (Anul 10, nr. 2746-2769)

1931-01-14 / nr. 2755

AHOL X. NO. 275b CONST. MILLE Fost director politic: Decembrie 1921 - Februarie 1927 ABONAMENTE Pe 12 Luni ......... SO Pe 6 . ......... 400 Pe 3 ........................................200 IN STR­INITATE DUBLU Redacţia şi Administraţia BUCUREŞTI STR. CONST MILLE­­? (Sărindar) C. Miercuri 14 Ian. 1931 utrecot EMIL O. FAGURE PUBLICITATE Primeşte direct in Administraţia ziarului şi la toate avea iile de publicitate 3 Lei numărul în țară 6 Lei in străinătate Lucrează şi vremea­­ nu numai guvernele Etatismul fetişist, exagerat până la absurd prin faptul nece­sităţilor războiului, n’a contri­buit cu puţin la slăbirea până şi a convingerei ştiinţifice ale cla­selor cultivate cum că cele câte­va legi fundamentale asupra jo­cului liber al forţelor economice nu pot fi răsturnate. S’a abuzat atâta de interven­­ţionalism încât puterei guverna­mentale i se atribue mai mult de cât ori­când. De aici şi credinţa că cu cât această putere ar fi mai dictatorială cu atât ar fi şi mai eficace — indiferent de cine şi ce se dictează, ceea ce a con­dus la alte absurdităţi şi dezilu­zii. Încetul cu încetul însă — cu preţul unor aspre suferinţe între timp — lumea revine la adevă­rurile puţine şi simple ale ştiinţei economice şi în special ale legei de fier a liberei concurenţe în producţie. Tot sub imboldul credinţei fe­­tişiste în producţie, s’a ajuns la criza de supraproducţie prin simpla neluare în seamă a lip­sei la apelul nominal pe piaţa de desfacere a unor clienţi ca Ru­sia sau China. De aici peste do­uă milioane de şomeri într’o ţa­ră de veche industrie ca Anglia. De aici crachurile din Statele­ Unite şi repercusiunile, relativ moderate încă , pe pieţele Eu­ropei continentale. La primul choc cu această si­­tuaţiune, reacţiunea de pretutin­deni s’a manifestat, iarăşi, sub forma preconizărei măsurilor „dictatoriale”, cari însă şi-au dovedit repede neputinţa. Atunci a urmat trezirea la în­ţelepciune — şi prima manifes­tare a inţelepciunei e răbdarea, căci răbdarea nu înseamnă re­semnarea, ci, din potrivă, aştep­tarea unei schimbări în timpul util necesar producerei acelei schimbări prin evoluţia lentă şi normală a împrejurărilor. Răbdarea—în cursul răsboiului, a însemnat rezistenţa, a cărei formulă a dato Joffre: „durer”. Aliaţii au făcut destule şi mari e­­forturi, dar cel mai mare a fost acesta: să dureze, să menţte a­­tâta timp rezistenţa, până când nu numai se vor acumula mij­loacele technice de biruinţă, dar până când va începe a slăbi re­zistenţa adversarului. Şi s-a do­vedit că victoria a fost a acelora cari au putut dura un sfert de o­­ră mai mult ca adversarul. Presiunea crizei mondiale şi a crizelor locale de azi e de ase­menea în funcţiune de rezistenţa activă ce i se opune. De­sigur că unele măsuri ale guvernelor sunt necesare şi, în­tr-o proporţie oarecare, eficace. Dar ele nu pot suprima criza. Ele pot urma rezistenţa, răbda­rea noastră, aşteptarea noastră ca echilibrul tulburat al forţelor economice să se restabilească prin jocul natural al cererei şi ofertei în producţie. A fost un cuvânt de adâncă convingere şi înţelepciune ace­la al Suveranului nostru, când a vorbit în pragul Anului nou de „normalizarea în sărăcie”. Prin politica de sacrificii pe care ţara a simţit-o, dar a şi con­­simţit-o, ne-am dat seama că de­zechilibrul producţiei a provo­cat şi dezechilibrul budgetului de stat şi pe acela al budgetului privat. Odată însă cu îndurarea acestor sacrificii, vedem, în do­meniul economic, apariţia feno­menului de ieftenire înceată, dar treptată a traiului, opus celuia al urcărei standardului vieţei, în care se părea că se întrevede soluţia crizelor. Această ieftinire, cu cât se va accentua, va da deplinul lor în­ţeles cuvântului regal asupra „normalizărei în sărăcie”. Vom fi câtă­va vreme ceva mai să­raci — mai bine zis ceva mai pu­ţin cheltuitori de­cât ne porni­serăm iar să fim — dar vom re­veni astfel mai repede la nor­mal — adică la echilibrul forţe­lor economice. Guvernele vor fi făcut şi ele ceva pentru restabilirea acestui echilibru — dar vremea va fi făcut mai mult. Să fim cu atât mai mulţumiţi cu cât guvernele vor suprave­­ghna mai mult şi vor interveni mai puţin în jocul liber al forţe­lor economice. EMIL D. FAGURE Exploatarea şomajului? Aţi observat ? De câtva timp s-au ivit tot fe­­lul de generoşi ajutători ai şo­merilor. Au răsărit, ca din pă­mânt, „cercuri­ şi societăţi“ şi au apărut, chiar, şi câteva ziare susţinătoare a cauzei. E o frenezie de filantropie te­ribilă, o avalanşă de idealişti in­transigenţi, hotăriţi să se sacri­fice — pur şi simplu — pentru categoria nefericită a celor lip­siţi de lucru. Marele public e so­licitat pretutindeni — când mai domol, când mai insistent — să contribue cu bani la această uma­nitaristă operă de salvare a mu­ritorilor de foame. In restaurante, în special, di­verşi „protectori“ ai şomeurilor se instalează în faţa meselor şi— aproape autoritar — îşi pretind ajutorul”. Trebue s’­ spunem: spectaco­lul începe să devie desagreabil— ca să ne menţinem în zona expre­siilor cuviincioase. Ajutorarea şomeurilor ? Bine’nţeles! Nu e o favoare a societăţii civilizate, e o datorie a ei ! Intr'o organizaţie modernă, colectivitatea se îngrijeşte efec­tiv de membrii ei. Nimeni, nu tre­bue lăsat pradă hazardului, — victimă vremurilor de criză gene­rală. Numai în triburile sălbatece, egoismul ia forma absolută, fie­care pentru sine şi cum poate. Marile democraţii şi marile civi­lizaţii­­ prin această trăsătură fundamentală se deosibesc, prin practicarea solidarităţii sociale. Şi dacă a face politică însem­nează, după o veche maximă, a prevedea, apoi atunci înţelegem de ce în Statele­ Unite sau în An­glia,de pildă, se face o asemenea comptabilitate socială, încât fie­­care îşi rupe dej­a gură spre a-şi ajuta semenii — în speţă şomeu­­ri. Aşa­dar, nu suntem — nu pu­tem fi — în contra ajutorării ra­ţionale şi reale a şomeurilor. De cât, — credem că e mai cinstit şi mai normal ca această operaţie s’o facă, în primul rând Statul— şi numai în al doilea rând iniţia­tiva privată. Aceasta, însă, să a­­parţie societăţilor vechi şi serioa­­se care au dovedit în decursul a­­nilor că practica filantropiei nu e pentru ele nici o glumă şi, mai ales, nici o profesiune. Căci aici e buba: avem impre­sia că „societăţile” şi „gazetele" consacrate cauzei şomeurilor şi răsărite în ultimul timp, nu sunt animate de prea multă bună cre­dinţă. Ba, am putea spune că toa­te aparenţele pledează pentru o ipoteză defavorabilă domnilor u­­manitarişti şi anume pentru pre­supunerea că dumnealor ar putea transforma accidentul social care e şomajul intr'o mai mult sau mai puţin rentabilă meserie. Ceea ce nu putem tolera. Şomajul, nu e o stare normală în viaţa unei na­ţiuni şi şomeurii nu constituie o categorie bine precizată. E un fe­­nomen morbid — trecător. De aceea, jos exploatatorii mi­zeriei ! RIX 4 PAGINI­LE* 3 Direcția 358-75 — Secretariatul 358-74 Administrația 358-73 Frontul partidelor in fata asociaţiilor secrete Cuvinte judicioase în oficiosul francez al liberalilor De câte ori vom vedea că es­te ceva schimbat, sau măcar pe cale de schimbare în bine în a­­titudinea conducerei partidului liberal, o vom semnala nu numai din datorie, dar cu mulţumire. O facem astăzi cu privire la articolul apărut aseară în ofici­osul francez al partidului liberal asupra întrebuinţărei de către un număr de agitatori de profe­sie, înconjuraţi de minori cari n’au părăsit încă băncile şcolii, a violenţelor hitleriene împotri­va ordinei stabilite în stat. L’Indépendance roumaine cre­de că se exagerează importanţa organizaţiunilor percheziţiona­te şi desfiinţate de Ministerul de Interne, dar totuşi recunoaşte că „guvernul avea datoria să ia măsuri împotriva asociaţiunilor secrete la ordinea zilei”, naţiunea trebuind să fie apărată împotri­va tuturor mişcărilor extremis­te ori de unde ar veni, din stân­ga ori din dreapta. „Ordinea şi Siguranţa trebue menţinute împotriva adepţilor comunismului distructor ca şi împotriva reacţionarilor parti­zani ai loviturilor de forţă, vio­lenţelor şi exceselor. Cu alte cu­vinte, deplină şi întreagă liber­tate în cadru! Constituţiei şi al leg­lor, trebue asigurată fiecărui ins doritor de a’şi tălmăci gân­direa şi a lucra după propriile lui convingeri. Teroarea şi con­strângerea morală nu au ce cău­ta într’o democraţie a noastră.” Aprobăm şi aplaudăm în acest timbagiu propriile noastre con­vingeri de totdeauna, pe cari nu le-am dezertat o clipă în mai bine de trei decenii de publicisti­că politică. Este necesar şi eficace să va­dă toţi rătăciţii cari’şi zdrobesc viitorul făcându-se uneltele u­nor agitatori grandomani sau pur şi simplu interesaţi, că în ac­ţiunea de reprimare a anarhiei interne partidele de guvernă­­mânt fac front unic. Această colaborare va norma­liza fecund şi raporturile între aceste partide. Acţiunea partidului liberal nu ar trebui să se oprească în această direcţie pe pragul oficialităţei, ci să cheme la respectul legali­tatei şi civilizaţiei şi oficinele oficioase, cum sunt acele ale d-lor Stelian Popescu şi Tan­­cred Constantinescu, cam­ de­parte de a avea limbagiul de-a­­seară din L’Indépendance rou­maine, fac zilnic oficiu public în favoarea asociaţiilor secrete cu concepţii şi metode hitleriene — acţiune care nu poate aduce partidului liberal de­cât suspi­ciuni de duplicitate. LT. Jinnn le luate unu Nu ne-am făcut nici­odată ilu­zia că obscurantismul a dispărut cu desăvârşire din meleagurile noastre naţionale! Dar dacă cunoaştem cauzele pentru care în trecut partidele po­litice au menţinut ţărănimea în ignoranţă, dacă pricepem că în zece ani nu se putea repara o gre­şală de decenii; nu putem conce­pe ca astăzi, un om politic sau un ziar popular, să întreţie în masse credinţa în eresuri. Citim în ziarul „Universul“ — o corespondenţă din Turda, asu­pra „minunilor" săvârşite de un preot ardelean, care a vindecat, numai prin „puterea rugăciunii“ pe o bolnavă de epilepsie şi a a­­dus, la casa logodnicei, pe junele visat, după „şapte slujbe puter­­nice”. „Minuni în vremea noastră tot văd a se mai face !“ conchide, se­rios, ziarul „Universul” ! Imaginaţi-vă, o clipă, ce reper­cusiune poate avea în massele populare ignorante şi lesne cre­­zătoare, anunţul-reclamă pe ca­­re-l face ziarul în chestie, pă­rintelui Pop Laurenţiu din Pietreşti, făcătorul de „minuni”. Au şi pornit chiar bolnavi din toate colţurile ţării spre locuinţa preotului Pop în speranţa unei vindecări sigure. „ Am povestit, mai sus, faptul aşa cum este relatat de ziarul „U­­niversul”. Nu ne putem opri să nu ne întrebăm dacă rolul unei publicaţii, care are pretenţia să facă educaţia poporului ştiutor de carte, nu este tocmai lupta îm­potriva curentelor obscurantis­mului şi al eresurilor ? Să vor­beşti despre minunile pe care le poate face o rugăciune, acolo un­de numai ştiinţa poate fi de fo­los, să transformi cultul, oricare ar fi el, în agenţii matrimoniale pentru readucerea iubiţilor dor­nici de libertate, este să încerci întoarcerea la vremurile întune­cate ale inchiziţiei şi să dai o primă de încurajare babelor făcă­toare de minuni prin farmece, cari au trăit epocă de glorie a­­cum 50—60 ani în ţara noastră. Rolul unui ziar popular este să pue la îndemâna cititorului al că­rui nivel intelectual este redus, secretele ştiinţei şi marile des­coperiri cari au revoluţionat o­­menirea în ultimele decenii. O publicaţie populară are datoria să lupte împotriva ignoranţei şi să facă să pătrundă lumina culturii şi în cele mai întunecate colţuri ale ţării. Cu „sânge de nouă fraţi” şi cu rugăciuni cari aduc fetelor pe Făt Frumos călare pe armăsar, nu se chiar dă ţărănimea la o via­ţă nouă şi se închid, ermetic, perspectivele de progres intr'o ţaţă ca a noastră în care majori­tatea cititorilor iau cuvântul ti­părit drept literă de evanghelie. ___________ I. R. Kranate Contra femeilor Papa de la Roma nu e de loc un prieten al femeilor moderne. Şeful Bisericii catolice a dat de sărbători o enciclică în care combate cu ener­gie toate cuceririle făcute de femi­nism. Sfântul Părinte ar vrea să rea­ducă femeea la ceea ce a fost altă­dată, când tremura de frica bărba­tului, fabrica minimum 12 copii şi nu ieşea din casă decât pentru a se duce Duminica la biserică. Dacă Papa are, poate, dreptate, in ceea ce priveşte nivelul scăzut al mo­ralităţii multor căznicii, dovedeşte totuşi că nu apreciază suficient rea­lităţile sociale şi economice atunci când se arată adversar a­l femeii care îşi câştigă singură existenţa, sau coti tribite cu câştigul ei la uşurarea gre­utăţilor căzniciei. Vorbim, bine nnţeles, de câştigat onest, nu de „micile economii” fă­cute intr’o discretă... E­­labor­are in care soţul n’are nici un amestec! Oricâte enciclică ar mai da Papii, femeii nu i se va mai putea răpi dreptul ei de muncă şi de indepen­denţă. Dealungul secolelor, Papii au În­vins adesea regi şi împăraţi. Dar să nu înceapă un războiu cu femeile — mai ales cu lipsa lor de experien­ţă personală in materie — căci cu siguranţă că vor fi învinşi. Au trecut de mult vremurile „cen­turii de castitate” — cu cheia ori­ginală la brăul bărbatului plecat in zale la luptă şi cu trei dubluri pe la anumiţi vecini rămaşi la partea sedentară! DESCA tfc Sa fugim de politică In cuşca leilor Parlamentul englez discută o lege pentru protecţia animalelor. Cum, tocmai acum ? Noi avem doar de multă vrem aşa ceva. Avem şi mai ales aplicări Veţ­ spune poate că noi sun­tem ţara legilor. Că nu i-a trăsnit ni­mănui prin­­ cap un text cu paragrafe la care să nu se fi gândit bunele şi numeroasele noastre guverne. Preferăm să ne acordăm însă pu­ţină satisfacţie de sine şi să consta­tăm în această materie — a protec­ţiei animalelor — superioritatea noa­stră legislativă faţă de Anglia înain­tată. Se discută, aşadar, în parlamentul britanic, o lege protectoare a vieţui­toarelor. Un membru al Camerei Comune­lor, socotind că această lege nu-i destul de aspră şi că sancţiunile pentru chinuitorii de animale nu sunt destul de drastice, a ţinut să ri­dice un protest a cărui originalitate nu o va putea nimeni contesta. A intrat, pur şi simplu, de dragul animalelor, într’o cuşcă cu lei şi cu tigri. — Vedeţi, — a explicat el nume­roşilor cetăţeni cari s'au strâns In faţa cuştei — iată, animalele nu sunt chiar atât de rele cum le soco­tim noi, oamenii. De ce n’am face şi noi o lege bună pentru ele ? Vă închipuiţi desigur, cât de con­vingător a putut fi pentru parlamen­tul englez acest original argument. Dar în sfârşit aceasta interesează mai puţin decât faptul în sine, care arată de câte sacrificii e capabil un ales al naţiunei în patria lui Macdo­nald. — Imi pun viaţa în primejdie nu­mai să iasă o lege bună şi-a spus deputatul englez Dar, veţi întreba d-voastră, cum de a scăpat neatins de fiarele sălbatece. Explicaţia e simplă, şi alta nici nu există. Leii au înţeles că e vorba de o demonstraţie în favoarea lor şi..., n’au mai spus nimic. Iată cum se combate o lege. Aşa mai zicem şi noi. Dar să critici le­gea la bufet, să stai de vorbă cu m­i­­nistrul-autor şi apoi să vorbeşti pen­tru şi să introduci chiar un urnă alb la alb şi negru la negru, aceasta, trebue s’o recunoaştem nu-i nici pe departe atât de convingător ca sis­temul întrebuinţat de curajosul en­glez. In această materie, s’o spunem sin­cer, englezii ne sunt superiori Ei, dar după cum vedeți, fiecare cu superioritatea lui ! A. P. SAMSON Caleidoscop berlinez Cea mai impresionantă metro­polă europeană de astăzi este­ fără îndoială Berlinul. Intr’ade­­văr, nicăeri altundeva pulsaţia de viaţă nu este atât de mare ca aici, suprafaţa umană atât de în­tinsă, technicitatea urbanistică atât de perfecţionată ca în Ca­pitala Reichului. Impresiunea primului contact este covârşitoare. Nimic din trepidaţia Parisului. Place de la Concorde, Opera, Bastilia, mari­le bulevarde nu egalează circu­laţia străzii berlineze, mecanis­mul savant al orientării, discipli­na, rigidă dar perfectă, a pieto­nului. Berlinul este un oraş de su­prafaţă şi de lungime. Având o populaţie mai mică decât aceea a Parisului, perimetrul său este, totuşi, de cinci ori mai mare, ce­ea ce impune un sistem de dis­tanţe extraordinar. Vechiul oraş (Westen), cuprinzând Charlott­­enburg şi arterele sale moderne, precum este strada Kurfurster­­damm, lungă de 25 km., este de o vastitate extraordinară. Străzile sunt nesfârşite, şirurile de case construite după un acelaş mo­del, încât ochiul şi trupul oste­nesc circulând, fie pe jos, fie în vehicule, prin acest indice arhi­tectonic, multiplicat la infinit. Nordul Berlinului, altă supra­faţă de edificii şi de spaţii scăl­date în lumină electrică, prezin­tă un nou univers de civilizaţie şi de technică, întreg spaţiul ci­tadelei este calculat de ochiul şi rigla inginerului. Desvoltat ori­zontal, Berlinul prezintă un ciu­dat şi impresionant aspect de metropolă a veacului. In vreme ce New-Yorkul, Chi­cago, Filadelfia, şi chiar Londra şi Paris ne-au obişnuit cu tech­­nica verticală, provenind de la dimensiunile buildingului, mân­jind cerul cu indiscreţiile sale de oţel, la promiscuitatea locuinţe­lor din Capitalele europene, Berlinul şi-a amplificat ramifi­caţiile pe o suprafaţă din ce în ce mai largă, realizând un maxi­mum de „Gemütlichkeit” pe ca­re nu l-a atins încă nici unul din­tre oraşele moderne Casele nu depăşesc, în medie, 4-5 etaje, străzile şi trotuarele sunt largi, ferestrele respiră un aer plin şi bogat, iar cerul poate fi urmărit de pretutindeni. Este, în toată această distribuţie ur­banistică, o simetrie de comodi­tate care, dacă­ nu satisface o­­chiul şi rafinamentul, mulţumeş­te în schimb plămânii şi uşu­rează oboseala zilei de lucru. Berlinul este centrul ameri­can al continentului nostru. Via­ţa este de o intensitate ce con­trastează în mod derutant cu aureola de romantism cu care se mândreşte naţiunea germană. Capitala Reichului nu are is­torie. In sensul monumentaţiei care să evoace secole, pietre cari să amintească aşezări de oameni, ruini cari să trezească frământări trecute. Totul e nou, plat, modern. Tra­diţia arhitectonică începe, s’ar putea spune, abia dela Frederic cel mare. In schimb orgia de lo­cuinţe, blocurile de apartamen­te, cari au răsărit ca ciupercile, prezintă un efort de muncă şi dârzie pe care nu l-au atins nici una din marile cetăţi din lume. Berlinul este o provincie, o ţară, dacă vreţi. O ţară de ma­şini, de circuite şi de sirene. Au­tomobilele circulă în patru rân­duri, cu o repeziciune şi o punc­tualitate uluitoare. Pentru noua cultură şi civilizaţie în care pă­şim, Capitala Reichului va ră­mâne prototipul celui mai for­midabil efort de technicitate. (Continuarea foilet. in pag. Il-a) Creionul actualităţii D. ministru al muncii e con­tra unora din cei cari se oferă să „patroneze" şi să „ajute" pe şo-. meri. Ziarele — De când n’ai d-ta de lucru, mi-a su­s găsit eu ! „Anul celei mai mari încordări“ în Rusia sovietică Pentru ce a fost înlăturat Rykov MOSCOVA.— Anul 1931, care este al treilea an din planul eco­nomic al sovietelor, este numit la Moscova „anul celei mai mari în­cordări”, deoarece, după părerea cercurilor sovietice economice și politice, el va aduce sau un re­viriment în viaţa economică a ţă­rii, sau un insucces al planului pe 5 ani. Unul din cei mai de frunte co­laboratori ai lui Stalin, comuni­stul activ Kaganovici, a decla­rat că „al treilea an al pietilet­­cei”, grandiosul plan al recon­strucţiei economice, necesită o încordare a tuturor forţelor din ţară”. Dar această încordare, care este artificial provocată de cen­trul comunist din Moscova, sileş­te ca să se treacă şi la o refacere a însuşi aparatului sovietic. Din declaraţia lui Kaganovici se poa­te deduce că sovietele stau cu mult în urma cerinţelor partidu­­lui comunist, că nu mai sunt în stare să corespundă nouilor ce­­rinţi ale vieţei şi nu pot menţine noul tempo ce a fost pornit din ele. Se constată că „în interiorul sovietelor s-a încuibat bi­rocra­­tismul şi oportunismul de dreap­ta”.... De aceia conducătorii comu­nişti lansează în prezent o nouă deviză: „reorganizarea soviete­lor". După proectul lui Stalin, voi intra în soviete, pentru cari vor avea loc în curând alegeri gene­rale, forţe noui, pătrunse de ideo­logia stalinistă şi absolut credin­cioase „liniei generale a partidu­lui", adică politicei care tinde spre împlinirea exactă a planu­lui pe 5 ani al industrializării și colectivizării Rusiei sovietice, împlinirea acestor probleme este considerată în cercurile conducă­toare, ca o datorie a întregului partid comunist, care și-a impus ca sovietele rurale şi urbane sa înceapă o nouă muncă. In Rusia sovietică s’a creat cu încetul o astfel de situaţie că majoritatea directivelor indicate de partidul comunist sunt complect ignorate în multe resorturi ale aparatului sovietic, precum şi în sovietele locale, realitate care nu mai for­mează azi nici un secret pentru opinia publică sovietică. Cuvântarea lui Kaganovici la şedinţa plenară comună a comite­tului executiv central şi a comi­­siunii de control a partidului co­munist, a cuprins şi unele fraze, în cari înlăturarea lui Rykov de la postul de preşedinte al comi­sarilor, a fost explicată în special prin aceia că Rykow n’a crezut în posibilitatea „încordării supre­me“. Rykow ar fi declarat odată: „Am lucrat cum am putut de a­­cord cu linia generală a partidu­lui”. Mai departe cfiterul a ac­centuat că partidu­l comunist nu putea să fie mulţumit cu un ast­fel de preşedinte al Consiliului comisarilor poporului, care decla­ră că aplică linia generală a par­­tidului „cât pot şi cum pot”. ,în timpurile agitate din prezent, a observat Kaganovici, — nu pu­tem admite nici cea .1011 mică ura­bră de îndoeli şi nici c­a mai mi­că spărtură între paridul şi or­ganele sovietice”. Grija de acti­vitatea aparatului sovietic a fost acordată energicului şi tânăr Tui Mactov, care vrea să civilizeze în Uniunea sovietică împreună cu Stalin, ideia „încordării supre­me” în întregul aparat economic şi politic al ţării. CONGRESUL TINERETULUI COMUNIST La­­5 ianuarie se deschide la Moscova, congresul tineretului comunist din întreaga Uniune so­vietică. In programul congresu­lui se cuprind rapoarte asupra situaţiei interne şi internaţiona­le raportul comitetului executiv central al tineretului, raportul a­­supra reconstrucţiei culturale a Rusiei sovietice, asupra colectivi­zării agricole, asupra activităţii de propagandă printre copii şi a­­legerea noului comitet al organi­zaţiei tineretului comunist. RIKOV

Next