Lupta, ianuarie 1931 (Anul 10, nr. 2746-2769)
1931-01-14 / nr. 2755
AHOL X. NO. 275b CONST. MILLE Fost director politic: Decembrie 1921 - Februarie 1927 ABONAMENTE Pe 12 Luni ......... SO Pe 6 . ......... 400 Pe 3 ........................................200 IN STRINITATE DUBLU Redacţia şi Administraţia BUCUREŞTI STR. CONST MILLE? (Sărindar) C. Miercuri 14 Ian. 1931 utrecot EMIL O. FAGURE PUBLICITATE Primeşte direct in Administraţia ziarului şi la toate avea iile de publicitate 3 Lei numărul în țară 6 Lei in străinătate Lucrează şi vremea nu numai guvernele Etatismul fetişist, exagerat până la absurd prin faptul necesităţilor războiului, n’a contribuit cu puţin la slăbirea până şi a convingerei ştiinţifice ale claselor cultivate cum că cele câteva legi fundamentale asupra jocului liber al forţelor economice nu pot fi răsturnate. S’a abuzat atâta de intervenţionalism încât puterei guvernamentale i se atribue mai mult de cât oricând. De aici şi credinţa că cu cât această putere ar fi mai dictatorială cu atât ar fi şi mai eficace — indiferent de cine şi ce se dictează, ceea ce a condus la alte absurdităţi şi deziluzii. Încetul cu încetul însă — cu preţul unor aspre suferinţe între timp — lumea revine la adevărurile puţine şi simple ale ştiinţei economice şi în special ale legei de fier a liberei concurenţe în producţie. Tot sub imboldul credinţei fetişiste în producţie, s’a ajuns la criza de supraproducţie prin simpla neluare în seamă a lipsei la apelul nominal pe piaţa de desfacere a unor clienţi ca Rusia sau China. De aici peste două milioane de şomeri într’o ţară de veche industrie ca Anglia. De aici crachurile din Statele Unite şi repercusiunile, relativ moderate încă , pe pieţele Europei continentale. La primul choc cu această situaţiune, reacţiunea de pretutindeni s’a manifestat, iarăşi, sub forma preconizărei măsurilor „dictatoriale”, cari însă şi-au dovedit repede neputinţa. Atunci a urmat trezirea la înţelepciune — şi prima manifestare a inţelepciunei e răbdarea, căci răbdarea nu înseamnă resemnarea, ci, din potrivă, aşteptarea unei schimbări în timpul util necesar producerei acelei schimbări prin evoluţia lentă şi normală a împrejurărilor. Răbdarea—în cursul răsboiului, a însemnat rezistenţa, a cărei formulă a dato Joffre: „durer”. Aliaţii au făcut destule şi mari eforturi, dar cel mai mare a fost acesta: să dureze, să menţte atâta timp rezistenţa, până când nu numai se vor acumula mijloacele technice de biruinţă, dar până când va începe a slăbi rezistenţa adversarului. Şi s-a dovedit că victoria a fost a acelora cari au putut dura un sfert de oră mai mult ca adversarul. Presiunea crizei mondiale şi a crizelor locale de azi e de asemenea în funcţiune de rezistenţa activă ce i se opune. Desigur că unele măsuri ale guvernelor sunt necesare şi, într-o proporţie oarecare, eficace. Dar ele nu pot suprima criza. Ele pot urma rezistenţa, răbdarea noastră, aşteptarea noastră ca echilibrul tulburat al forţelor economice să se restabilească prin jocul natural al cererei şi ofertei în producţie. A fost un cuvânt de adâncă convingere şi înţelepciune acela al Suveranului nostru, când a vorbit în pragul Anului nou de „normalizarea în sărăcie”. Prin politica de sacrificii pe care ţara a simţit-o, dar a şi consimţit-o, ne-am dat seama că dezechilibrul producţiei a provocat şi dezechilibrul budgetului de stat şi pe acela al budgetului privat. Odată însă cu îndurarea acestor sacrificii, vedem, în domeniul economic, apariţia fenomenului de ieftenire înceată, dar treptată a traiului, opus celuia al urcărei standardului vieţei, în care se părea că se întrevede soluţia crizelor. Această ieftinire, cu cât se va accentua, va da deplinul lor înţeles cuvântului regal asupra „normalizărei în sărăcie”. Vom fi câtăva vreme ceva mai săraci — mai bine zis ceva mai puţin cheltuitori decât ne porniserăm iar să fim — dar vom reveni astfel mai repede la normal — adică la echilibrul forţelor economice. Guvernele vor fi făcut şi ele ceva pentru restabilirea acestui echilibru — dar vremea va fi făcut mai mult. Să fim cu atât mai mulţumiţi cu cât guvernele vor supraveghna mai mult şi vor interveni mai puţin în jocul liber al forţelor economice. EMIL D. FAGURE Exploatarea şomajului? Aţi observat ? De câtva timp s-au ivit tot felul de generoşi ajutători ai şomerilor. Au răsărit, ca din pământ, „cercuri şi societăţi“ şi au apărut, chiar, şi câteva ziare susţinătoare a cauzei. E o frenezie de filantropie teribilă, o avalanşă de idealişti intransigenţi, hotăriţi să se sacrifice — pur şi simplu — pentru categoria nefericită a celor lipsiţi de lucru. Marele public e solicitat pretutindeni — când mai domol, când mai insistent — să contribue cu bani la această umanitaristă operă de salvare a muritorilor de foame. In restaurante, în special, diverşi „protectori“ ai şomeurilor se instalează în faţa meselor şi— aproape autoritar — îşi pretind ajutorul”. Trebue s’ spunem: spectacolul începe să devie desagreabil— ca să ne menţinem în zona expresiilor cuviincioase. Ajutorarea şomeurilor ? Bine’nţeles! Nu e o favoare a societăţii civilizate, e o datorie a ei ! Intr'o organizaţie modernă, colectivitatea se îngrijeşte efectiv de membrii ei. Nimeni, nu trebue lăsat pradă hazardului, — victimă vremurilor de criză generală. Numai în triburile sălbatece, egoismul ia forma absolută, fiecare pentru sine şi cum poate. Marile democraţii şi marile civilizaţii prin această trăsătură fundamentală se deosibesc, prin practicarea solidarităţii sociale. Şi dacă a face politică însemnează, după o veche maximă, a prevedea, apoi atunci înţelegem de ce în Statele Unite sau în Anglia,de pildă, se face o asemenea comptabilitate socială, încât fiecare îşi rupe deja gură spre a-şi ajuta semenii — în speţă şomeuri. Aşadar, nu suntem — nu putem fi — în contra ajutorării raţionale şi reale a şomeurilor. De cât, — credem că e mai cinstit şi mai normal ca această operaţie s’o facă, în primul rând Statul— şi numai în al doilea rând iniţiativa privată. Aceasta, însă, să aparţie societăţilor vechi şi serioase care au dovedit în decursul anilor că practica filantropiei nu e pentru ele nici o glumă şi, mai ales, nici o profesiune. Căci aici e buba: avem impresia că „societăţile” şi „gazetele" consacrate cauzei şomeurilor şi răsărite în ultimul timp, nu sunt animate de prea multă bună credinţă. Ba, am putea spune că toate aparenţele pledează pentru o ipoteză defavorabilă domnilor umanitarişti şi anume pentru presupunerea că dumnealor ar putea transforma accidentul social care e şomajul intr'o mai mult sau mai puţin rentabilă meserie. Ceea ce nu putem tolera. Şomajul, nu e o stare normală în viaţa unei naţiuni şi şomeurii nu constituie o categorie bine precizată. E un fenomen morbid — trecător. De aceea, jos exploatatorii mizeriei ! RIX 4 PAGINILE* 3 Direcția 358-75 — Secretariatul 358-74 Administrația 358-73 Frontul partidelor in fata asociaţiilor secrete Cuvinte judicioase în oficiosul francez al liberalilor De câte ori vom vedea că este ceva schimbat, sau măcar pe cale de schimbare în bine în atitudinea conducerei partidului liberal, o vom semnala nu numai din datorie, dar cu mulţumire. O facem astăzi cu privire la articolul apărut aseară în oficiosul francez al partidului liberal asupra întrebuinţărei de către un număr de agitatori de profesie, înconjuraţi de minori cari n’au părăsit încă băncile şcolii, a violenţelor hitleriene împotriva ordinei stabilite în stat. L’Indépendance roumaine crede că se exagerează importanţa organizaţiunilor percheziţionate şi desfiinţate de Ministerul de Interne, dar totuşi recunoaşte că „guvernul avea datoria să ia măsuri împotriva asociaţiunilor secrete la ordinea zilei”, naţiunea trebuind să fie apărată împotriva tuturor mişcărilor extremiste ori de unde ar veni, din stânga ori din dreapta. „Ordinea şi Siguranţa trebue menţinute împotriva adepţilor comunismului distructor ca şi împotriva reacţionarilor partizani ai loviturilor de forţă, violenţelor şi exceselor. Cu alte cuvinte, deplină şi întreagă libertate în cadru! Constituţiei şi al leglor, trebue asigurată fiecărui ins doritor de a’şi tălmăci gândirea şi a lucra după propriile lui convingeri. Teroarea şi constrângerea morală nu au ce căuta într’o democraţie a noastră.” Aprobăm şi aplaudăm în acest timbagiu propriile noastre convingeri de totdeauna, pe cari nu le-am dezertat o clipă în mai bine de trei decenii de publicistică politică. Este necesar şi eficace să vadă toţi rătăciţii cari’şi zdrobesc viitorul făcându-se uneltele unor agitatori grandomani sau pur şi simplu interesaţi, că în acţiunea de reprimare a anarhiei interne partidele de guvernământ fac front unic. Această colaborare va normaliza fecund şi raporturile între aceste partide. Acţiunea partidului liberal nu ar trebui să se oprească în această direcţie pe pragul oficialităţei, ci să cheme la respectul legalitatei şi civilizaţiei şi oficinele oficioase, cum sunt acele ale d-lor Stelian Popescu şi Tancred Constantinescu, cam departe de a avea limbagiul de-aseară din L’Indépendance roumaine, fac zilnic oficiu public în favoarea asociaţiilor secrete cu concepţii şi metode hitleriene — acţiune care nu poate aduce partidului liberal decât suspiciuni de duplicitate. LT. Jinnn le luate unu Nu ne-am făcut niciodată iluzia că obscurantismul a dispărut cu desăvârşire din meleagurile noastre naţionale! Dar dacă cunoaştem cauzele pentru care în trecut partidele politice au menţinut ţărănimea în ignoranţă, dacă pricepem că în zece ani nu se putea repara o greşală de decenii; nu putem concepe ca astăzi, un om politic sau un ziar popular, să întreţie în masse credinţa în eresuri. Citim în ziarul „Universul“ — o corespondenţă din Turda, asupra „minunilor" săvârşite de un preot ardelean, care a vindecat, numai prin „puterea rugăciunii“ pe o bolnavă de epilepsie şi a adus, la casa logodnicei, pe junele visat, după „şapte slujbe puternice”. „Minuni în vremea noastră tot văd a se mai face !“ conchide, serios, ziarul „Universul” ! Imaginaţi-vă, o clipă, ce repercusiune poate avea în massele populare ignorante şi lesne crezătoare, anunţul-reclamă pe care-l face ziarul în chestie, părintelui Pop Laurenţiu din Pietreşti, făcătorul de „minuni”. Au şi pornit chiar bolnavi din toate colţurile ţării spre locuinţa preotului Pop în speranţa unei vindecări sigure. „ Am povestit, mai sus, faptul aşa cum este relatat de ziarul „Universul”. Nu ne putem opri să nu ne întrebăm dacă rolul unei publicaţii, care are pretenţia să facă educaţia poporului ştiutor de carte, nu este tocmai lupta împotriva curentelor obscurantismului şi al eresurilor ? Să vorbeşti despre minunile pe care le poate face o rugăciune, acolo unde numai ştiinţa poate fi de folos, să transformi cultul, oricare ar fi el, în agenţii matrimoniale pentru readucerea iubiţilor dornici de libertate, este să încerci întoarcerea la vremurile întunecate ale inchiziţiei şi să dai o primă de încurajare babelor făcătoare de minuni prin farmece, cari au trăit epocă de glorie acum 50—60 ani în ţara noastră. Rolul unui ziar popular este să pue la îndemâna cititorului al cărui nivel intelectual este redus, secretele ştiinţei şi marile descoperiri cari au revoluţionat omenirea în ultimele decenii. O publicaţie populară are datoria să lupte împotriva ignoranţei şi să facă să pătrundă lumina culturii şi în cele mai întunecate colţuri ale ţării. Cu „sânge de nouă fraţi” şi cu rugăciuni cari aduc fetelor pe Făt Frumos călare pe armăsar, nu se chiar dă ţărănimea la o viaţă nouă şi se închid, ermetic, perspectivele de progres intr'o ţaţă ca a noastră în care majoritatea cititorilor iau cuvântul tipărit drept literă de evanghelie. ___________ I. R. Kranate Contra femeilor Papa de la Roma nu e de loc un prieten al femeilor moderne. Şeful Bisericii catolice a dat de sărbători o enciclică în care combate cu energie toate cuceririle făcute de feminism. Sfântul Părinte ar vrea să readucă femeea la ceea ce a fost altădată, când tremura de frica bărbatului, fabrica minimum 12 copii şi nu ieşea din casă decât pentru a se duce Duminica la biserică. Dacă Papa are, poate, dreptate, in ceea ce priveşte nivelul scăzut al moralităţii multor căznicii, dovedeşte totuşi că nu apreciază suficient realităţile sociale şi economice atunci când se arată adversar al femeii care îşi câştigă singură existenţa, sau coti tribite cu câştigul ei la uşurarea greutăţilor căzniciei. Vorbim, bine nnţeles, de câştigat onest, nu de „micile economii” făcute intr’o discretă... Elaborare in care soţul n’are nici un amestec! Oricâte enciclică ar mai da Papii, femeii nu i se va mai putea răpi dreptul ei de muncă şi de independenţă. Dealungul secolelor, Papii au Învins adesea regi şi împăraţi. Dar să nu înceapă un războiu cu femeile — mai ales cu lipsa lor de experienţă personală in materie — căci cu siguranţă că vor fi învinşi. Au trecut de mult vremurile „centurii de castitate” — cu cheia originală la brăul bărbatului plecat in zale la luptă şi cu trei dubluri pe la anumiţi vecini rămaşi la partea sedentară! DESCA tfc Sa fugim de politică In cuşca leilor Parlamentul englez discută o lege pentru protecţia animalelor. Cum, tocmai acum ? Noi avem doar de multă vrem aşa ceva. Avem şi mai ales aplicări Veţ spune poate că noi suntem ţara legilor. Că nu i-a trăsnit nimănui prin cap un text cu paragrafe la care să nu se fi gândit bunele şi numeroasele noastre guverne. Preferăm să ne acordăm însă puţină satisfacţie de sine şi să constatăm în această materie — a protecţiei animalelor — superioritatea noastră legislativă faţă de Anglia înaintată. Se discută, aşadar, în parlamentul britanic, o lege protectoare a vieţuitoarelor. Un membru al Camerei Comunelor, socotind că această lege nu-i destul de aspră şi că sancţiunile pentru chinuitorii de animale nu sunt destul de drastice, a ţinut să ridice un protest a cărui originalitate nu o va putea nimeni contesta. A intrat, pur şi simplu, de dragul animalelor, într’o cuşcă cu lei şi cu tigri. — Vedeţi, — a explicat el numeroşilor cetăţeni cari s'au strâns In faţa cuştei — iată, animalele nu sunt chiar atât de rele cum le socotim noi, oamenii. De ce n’am face şi noi o lege bună pentru ele ? Vă închipuiţi desigur, cât de convingător a putut fi pentru parlamentul englez acest original argument. Dar în sfârşit aceasta interesează mai puţin decât faptul în sine, care arată de câte sacrificii e capabil un ales al naţiunei în patria lui Macdonald. — Imi pun viaţa în primejdie numai să iasă o lege bună şi-a spus deputatul englez Dar, veţi întreba d-voastră, cum de a scăpat neatins de fiarele sălbatece. Explicaţia e simplă, şi alta nici nu există. Leii au înţeles că e vorba de o demonstraţie în favoarea lor şi..., n’au mai spus nimic. Iată cum se combate o lege. Aşa mai zicem şi noi. Dar să critici legea la bufet, să stai de vorbă cu ministrul-autor şi apoi să vorbeşti pentru şi să introduci chiar un urnă alb la alb şi negru la negru, aceasta, trebue s’o recunoaştem nu-i nici pe departe atât de convingător ca sistemul întrebuinţat de curajosul englez. In această materie, s’o spunem sincer, englezii ne sunt superiori Ei, dar după cum vedeți, fiecare cu superioritatea lui ! A. P. SAMSON Caleidoscop berlinez Cea mai impresionantă metropolă europeană de astăzi este fără îndoială Berlinul. Intr’adevăr, nicăeri altundeva pulsaţia de viaţă nu este atât de mare ca aici, suprafaţa umană atât de întinsă, technicitatea urbanistică atât de perfecţionată ca în Capitala Reichului. Impresiunea primului contact este covârşitoare. Nimic din trepidaţia Parisului. Place de la Concorde, Opera, Bastilia, marile bulevarde nu egalează circulaţia străzii berlineze, mecanismul savant al orientării, disciplina, rigidă dar perfectă, a pietonului. Berlinul este un oraş de suprafaţă şi de lungime. Având o populaţie mai mică decât aceea a Parisului, perimetrul său este, totuşi, de cinci ori mai mare, ceea ce impune un sistem de distanţe extraordinar. Vechiul oraş (Westen), cuprinzând Charlottenburg şi arterele sale moderne, precum este strada Kurfursterdamm, lungă de 25 km., este de o vastitate extraordinară. Străzile sunt nesfârşite, şirurile de case construite după un acelaş model, încât ochiul şi trupul ostenesc circulând, fie pe jos, fie în vehicule, prin acest indice arhitectonic, multiplicat la infinit. Nordul Berlinului, altă suprafaţă de edificii şi de spaţii scăldate în lumină electrică, prezintă un nou univers de civilizaţie şi de technică, întreg spaţiul citadelei este calculat de ochiul şi rigla inginerului. Desvoltat orizontal, Berlinul prezintă un ciudat şi impresionant aspect de metropolă a veacului. In vreme ce New-Yorkul, Chicago, Filadelfia, şi chiar Londra şi Paris ne-au obişnuit cu technica verticală, provenind de la dimensiunile buildingului, mânjind cerul cu indiscreţiile sale de oţel, la promiscuitatea locuinţelor din Capitalele europene, Berlinul şi-a amplificat ramificaţiile pe o suprafaţă din ce în ce mai largă, realizând un maximum de „Gemütlichkeit” pe care nu l-a atins încă nici unul dintre oraşele moderne Casele nu depăşesc, în medie, 4-5 etaje, străzile şi trotuarele sunt largi, ferestrele respiră un aer plin şi bogat, iar cerul poate fi urmărit de pretutindeni. Este, în toată această distribuţie urbanistică, o simetrie de comoditate care, dacă nu satisface ochiul şi rafinamentul, mulţumeşte în schimb plămânii şi uşurează oboseala zilei de lucru. Berlinul este centrul american al continentului nostru. Viaţa este de o intensitate ce contrastează în mod derutant cu aureola de romantism cu care se mândreşte naţiunea germană. Capitala Reichului nu are istorie. In sensul monumentaţiei care să evoace secole, pietre cari să amintească aşezări de oameni, ruini cari să trezească frământări trecute. Totul e nou, plat, modern. Tradiţia arhitectonică începe, s’ar putea spune, abia dela Frederic cel mare. In schimb orgia de locuinţe, blocurile de apartamente, cari au răsărit ca ciupercile, prezintă un efort de muncă şi dârzie pe care nu l-au atins nici una din marile cetăţi din lume. Berlinul este o provincie, o ţară, dacă vreţi. O ţară de maşini, de circuite şi de sirene. Automobilele circulă în patru rânduri, cu o repeziciune şi o punctualitate uluitoare. Pentru noua cultură şi civilizaţie în care păşim, Capitala Reichului va rămâne prototipul celui mai formidabil efort de technicitate. (Continuarea foilet. in pag. Il-a) Creionul actualităţii D. ministru al muncii e contra unora din cei cari se oferă să „patroneze" şi să „ajute" pe şo-. meri. Ziarele — De când n’ai d-ta de lucru, mi-a sus găsit eu ! „Anul celei mai mari încordări“ în Rusia sovietică Pentru ce a fost înlăturat Rykov MOSCOVA.— Anul 1931, care este al treilea an din planul economic al sovietelor, este numit la Moscova „anul celei mai mari încordări”, deoarece, după părerea cercurilor sovietice economice și politice, el va aduce sau un reviriment în viaţa economică a ţării, sau un insucces al planului pe 5 ani. Unul din cei mai de frunte colaboratori ai lui Stalin, comunistul activ Kaganovici, a declarat că „al treilea an al pietiletcei”, grandiosul plan al reconstrucţiei economice, necesită o încordare a tuturor forţelor din ţară”. Dar această încordare, care este artificial provocată de centrul comunist din Moscova, sileşte ca să se treacă şi la o refacere a însuşi aparatului sovietic. Din declaraţia lui Kaganovici se poate deduce că sovietele stau cu mult în urma cerinţelor partidului comunist, că nu mai sunt în stare să corespundă nouilor cerinţi ale vieţei şi nu pot menţine noul tempo ce a fost pornit din ele. Se constată că „în interiorul sovietelor s-a încuibat birocratismul şi oportunismul de dreapta”.... De aceia conducătorii comunişti lansează în prezent o nouă deviză: „reorganizarea sovietelor". După proectul lui Stalin, voi intra în soviete, pentru cari vor avea loc în curând alegeri generale, forţe noui, pătrunse de ideologia stalinistă şi absolut credincioase „liniei generale a partidului", adică politicei care tinde spre împlinirea exactă a planului pe 5 ani al industrializării și colectivizării Rusiei sovietice, împlinirea acestor probleme este considerată în cercurile conducătoare, ca o datorie a întregului partid comunist, care și-a impus ca sovietele rurale şi urbane sa înceapă o nouă muncă. In Rusia sovietică s’a creat cu încetul o astfel de situaţie că majoritatea directivelor indicate de partidul comunist sunt complect ignorate în multe resorturi ale aparatului sovietic, precum şi în sovietele locale, realitate care nu mai formează azi nici un secret pentru opinia publică sovietică. Cuvântarea lui Kaganovici la şedinţa plenară comună a comitetului executiv central şi a comisiunii de control a partidului comunist, a cuprins şi unele fraze, în cari înlăturarea lui Rykov de la postul de preşedinte al comisarilor, a fost explicată în special prin aceia că Rykow n’a crezut în posibilitatea „încordării supreme“. Rykow ar fi declarat odată: „Am lucrat cum am putut de acord cu linia generală a partidului”. Mai departe cfiterul a accentuat că partidul comunist nu putea să fie mulţumit cu un astfel de preşedinte al Consiliului comisarilor poporului, care declară că aplică linia generală a partidului „cât pot şi cum pot”. ,în timpurile agitate din prezent, a observat Kaganovici, — nu putem admite nici cea .1011 mică urabră de îndoeli şi nici ca mai mică spărtură între paridul şi organele sovietice”. Grija de activitatea aparatului sovietic a fost acordată energicului şi tânăr Tui Mactov, care vrea să civilizeze în Uniunea sovietică împreună cu Stalin, ideia „încordării supreme” în întregul aparat economic şi politic al ţării. CONGRESUL TINERETULUI COMUNIST La5 ianuarie se deschide la Moscova, congresul tineretului comunist din întreaga Uniune sovietică. In programul congresului se cuprind rapoarte asupra situaţiei interne şi internaţionale raportul comitetului executiv central al tineretului, raportul asupra reconstrucţiei culturale a Rusiei sovietice, asupra colectivizării agricole, asupra activităţii de propagandă printre copii şi alegerea noului comitet al organizaţiei tineretului comunist. RIKOV