Lupta, ianuarie 1931 (Anul 10, nr. 2746-2769)

1931-01-24 / nr. 2764

ANUL X. No. »61 CONST. MILLE Fost director politic: Decembrie 1921 -Februarie 1927 ABONAMENTE Pe 12 Luni.....................................soo Pe 6 „ ...••••«. 400 Pe 3 ff .................... 200 IN­TRA.VIATA.TG DUBLU Redacfia si Administraţia BUCURESTI STR. CONST MILLE­­? (Sărindar) Confienta in acţiunea economică Proclamarea trăiniciei păcei in Europa Telegramele de la Geneva, pe ziua de eri, au în­tărit considerabil încrederea în acţiunea economică sugerată de propunerile Titulescu. Comisia europeană a trecut la fapte şi adoptând in întregime aceste propuneri, a decis ca statele eu­ropene să intre imediat i­n contact pentru ca dispo­nibilităţile de cereale din recolta anului încheiat să poată fi vândute. A mai decis ca în Mai să ia fiinţă Creditul Agricol Internaţional cu misiunea de a plasa obligaţiunile Creditelor Agricole naţionale — ceea ce va înlesni considerabil înfiinţarea lor in ţările agricole în cari nu funcţionează încă, cum e cazul la noi. Va fi pusă în studiul unei comisii speciale şi vân­zarea excedentelor de cereale din recoltele viitoare. Formalităţile pentru introducerea acţiunei au fost reduse şi accelerate, în sensul ca întrunirea în cel mai scurt timp a statelor exportatoare şi impor­tatoare de cereale să se facă la simpla cerere a pre­şedintelui Comisiunei europene, d. Briand, iar con­cluziile să primească o aplicare imediată, fără re­mitere la comisia de studii. Constatarea Comisiei europene că problema Cre­ditului Agricol internaţional este destul de înaintată spre a permite elaborarea unui plan precis în chiar sesiunea de Mai a Consiliului Ligei Naţiunilor, aşa că aprobarea lui să determine imediata aplicare. Alături de această acţiune practică, apare de o extremă importanţă corolarul politic al manifestu­lui de pace care a încheiat lucrările Comisiei de U­­niune europeană. Manifestul apreciind că una din piedicele ce în­tâmpină în calea ei refacerea economică este lipsa de încredere în viitor, datorită îngrijorărei, sporit­ de svonuri „emanate din cercuri lipsite de răspun­dere, despre posibilitatea unui războiu internaţio­nal” proclamă că, cu toate dificultăţile politice exis­tente în Europa, mai mult ca oricând miniştrii de Ex­terne sau reprezentanţii ţărilor europene, sunt ho­tărâţi să se servească de mecanismul Societăţii Na­ţiunilor pentru a împiedeca orice recurgere la forţă. Astfel, de unde în preajma adunărei Consiliului Ligei şi a Comisiei de Uniune europeană, cele mai alarmante zvonuri au fost puse în circulaţie asupra raporturilor germano-polone şi a atitudine! marilor puteri faţă de aceste raporturi, niciodată dela Gene­va n’a venit un mesagiu şi o acţiune practică mai strâns com­erciate şi mai în stare asemăna încredere In ziua de mâine* încrederea aceasta europeană trebue să ne dea şi înlăuntru încrederea că treptat — şi poate mai cu­rând de­cât se credea — vom putea înregistra rezul­tate pozitive în ce priveşte atenuarea crizei agricole şi intrarea României în fa­za de refacere şi adaptare la resursele de care dispune. L. T. A. Să fugim de politică Cei șapte ani... ■ De­sigur să fi ministru nu este o ocupație totdeauna agreabilă. Prins între presiunile partizanilor politici și litera strictă a legilor in vigoare, un membru al guvernului, ca­re do­rește să meargă pe calea dreaptă, pleacă de la rainlisterul pe care l-a condus, cu o importantă diminuare a popularităţii de care se bucura ca simplu particular. Dacă cineva ar avea curiozitatea să asiste, câteva zile la rând, in tim­pul audienţelor, ar rămâne înmăr­murit d de uşurinţa cu care se cere miniştrilor călcarea legilor sau cele mai scandaloase favoruri. Aşa se explică, în parte, pentru ce anticamerele membrilor guver­nului sunt totdeauna pline pe când biurourile directorilor generali sunt veşnic goale. Numărul celor cari cer „favoruri” este incomensurabil mai mare decât al celor ce au de solicitat rezolvarea unei chestiuni drepte, cari intră in competenţa funcţionarilor de carieră. Dar sunt unele departamente în care motivele aglomerării anticarie­relor ministeriale se datoresc unei excesive centralizări de atribuţii în­­mâna ministrului, subsecretarului de stat şi a secretarului general. Publicul este supus la un adevă­rat calvar A încercării răbdării şi. .. de cele mai multe ori, nu din vina mai marilo­r cari lucrează încet ci din pricina lipsei de bun sfanţ a ce­lor cari ajung în cabinetul conducă­torilor unui departament. Cele mai aride chestiuni se pot explica în maximum zece minute. Ei bine, sunt persoane — din neno­rocire multe la număr — cam­ odată intrate în cabinetul ministerial, ui­tă suferinţele aşteptării, şi se eter­nizează la audienţă spre disperare. Este o chestie de educaţie, veţi ministrului, zice d-voastră. De perfect acord. Dar nu ne putem opri să nu consta­tăm că această lipsă a unui ele­mentar bun simţ — în funcţie di­rectă cu cei şapte ani de-acasă — se întinde în toate straturile şi un remediu nu mai este posibil. Căci ministrul, prizonier al popularită­ţii, nu poate, din motive de strate­gie politică, să refacă educaţia celor ce vin în audienţă. R. M. Granate Legea contra cametei Aşa­dar, vom avea şi o lege contra cametei. De-acum ne-am normalizat şi o să ne meargă bine iubiror ! Doamne, mari naivi sântem ! Să b­em că eşti la grea ananghie ■ de pildă, vrei să pleci pentru două luni la Nisa, sau iţi trebue bani pen­tru o blană nevestei sau prietenei — şi trebue neapărat să te împrumuţi. Stai cu cămătarul intre patru ochi. Iţi dă 80 de mii de lei şi te pune să iscăleşti pentru 150 de mii, „valoare primită în numerar”. Cum vei putea face dovada că ţi s’a luat sută la sută dobândă, când operaţia s’a fă­cut fără martori şi creditorul va pu­tea susţine că ţi-a numărat în mână toţi bani, minus două mii de lei do­bândă ? Cum nu vei putea face această do­vadă, nu-ţi rămâne altă soluţie mai inteligentă decât aceea de a nu plăti, nici capete, nici dobândă ! Ba, dacă cu puţină experienţă şi abilitate, poţi face pe creditor să dea tot el banii şi pentru cumpărarea poliţei, astfel ca să beneficiezi de întreaga operaţie in mod cu totul gratuit! Asta e unica... soluţie practică in raporturile dintre creditori şi debi­tori ! DESCA 4 PAGINI LEI 3 Direcția 358-75 — Secretaviatul 358-74 — Alfu­inistratia 358-73 Spre o colaborare financiară între Franţa şi Anglia Franţa rămâne bancherul lumii, aurului — Conferinţele Corespondenţii ziarului londo­nez „Times” la Paris se ocupă într’o lungă telegramă cu pro­blema unei mai echitabile­ repar­tiţii a aurului care, după cum s’a constatat este cumulat în mare parte în tezaurul Băncii Franţei. După cum se ştie, pentru re­zolvarea acestei importante pro­bleme financiare — în care unii economişti văd o cauză a actua­lei crize economice şi financiare mondiale — a avut loc de cu­rând la Paris o conferinţă între guvernatorii băncilor de emisiu­ne din Paris şi Londra, care nu a adus rezultate practice şi asu­pra căreia se păstrează încă o discreţie desăvârşită. Acum câteva zile, ministrul de finanţe al Franţei, Germain- Martin a făcut o expunere asu­pra problemei aurului, cu prile­jul unei conferinţe care a avut loc la ministerul de finanţe, în prezenţa guvernatorului Băncii Franţei şi a altor bancheri de seamă. Germain Martin a început ex­punerea prin a accentua că între ministerele de finanţe de la Lon­dra şi Paris există cele mai a­­micale raporturi şi că în ambele părţi există voinţa sinceră de a arăta un spirit generos de cola­borare internaţională, îndruma­tă de acest spirit, Banca Franţei a redus scontul şi a aceptat o se­rie de măsuri menite să regle­menteze transacţiunile bancare între cele două state. Ministrul de finanţe a decla­rat că, dacă se va dovedi că ac­tuala repartiţie a aurului e a­­normală şi pricinuita de condi­­ţiatii artificiale, autorităţile fran­ceze sunt gata să aplice reme­diile necesare. Numeroase ţări duc actualmente o mare lipsă de numerar şi cele două ministere de finanţe au,­ bineînţeles, cel mai mare interes în rezolvarea acestei probleme. In cursul declaraţiilor sale, d-1 Germain Martin nu a­ mai ascuns faptul, desminţit până acum că repartiţia aurului şi acumularea lui la Paris în detrimentul pieţii engleze, sunt adevăratele obiec­te ale conversaţiilor dintre fi­nanciarii celor două state. Corespondentul lui „Times” scrie că în genere se recunoaşte ca cele două masuri luate de Banca Franţei — reducerea scontului şi acceptarea standar­dului aur englez — sunt utile, însă niu pot fi fundamentale. Cau­zele mai profunde cari au influen­ţat timp de doi ani repartiţia au­rului există încă. Faţă de situa­ţia economică generală, cercu­rile economice franceze nu apro­bă diagnoza pe care au stabilit-o cercurile financiare străine. Financiarii francezi sunt, de pildă de părere că a atribui ac­tuala criză repartiţiei defectuoa­se a aurului e fundamental ero­nat. Părerea care predomină în Franţa e că acumularea aurului la Paris este o consecinţă iar nu o cauză a crizei mondiale. In acelaş timp, personalităţile economice şi financiare ale Fran­ţei recunosc necesitatea unei mai bune distribuiri a creditelor dacă nu a aurului. Aceleaş per­sonalităţi neagă însă posibilita­tea une repartiţii artificiale a au­ ­o nouă repartiţie a de la Paris­ ­ului, deoarece aurul se îndru­­mează după credit. In consecin­ţă statele ale căror rezerve de aur scad ar trebui să-şî îndrepte atenţia şi eforturile lor spre o îmbunătăţire a creditului de ca­re se bucură. Experţii trimişi de ministerul de finanţe al Angliei la Paris au arătat că modul în care e orga­nizată piaţa internă a Franţei de­termină în mod periodic crize de numerar care obligă băncile fran­ceze să-şi retragă capitalul pla­sat în străinătate, pentru a-şi a­­coperi în modul acesta necesită­ţile imediate. S’a propus că ţări cari au un surplus de aur, cum e de pildă cazul Franţei, sunt într’o situa­ţie mai favorabilă pentru a a­­corda împrumuturi străinătăţii şi că acordarea acestor împru­muturi vor înlătura criza. In această privinţă opiniile cercurilor franceze sunt fixate în sensul că Marea Britanie a comis greşala de a acorda prea multe împrumuturi străine şi că în asemenea condiţii, Franţa e mai bine pregătită pentru a pre­lua rolul de bancher pentru ţări­le cari au nevoie de împrumu­turi. Exact, opera Regelui D. Grigore Filipescu face o constatare pe care n’am putea-o îndeajuns populariza. Vorbind cu d. Serruys, care conferenţiază acum la Bucureşti asupra unor probleme economi­ce de actualitate, observatorul francez l-a spus între altele: printre atâtea lucruri triste, auzi câte­odată şi unele îmbucu­rătoare. Aşa de pildă d. Serruys îmi spuse em­ cu sinceritatea ce-l ca­racterizează­ ,impresia mea este favorabilă. Trebue să vă mărturisesc că mă aşteptam să găsesc pe bărbaţii politici români despărţiţi în ta­­bere vrăjmaşe veşnic gata să se sfâşie. Suferinţele ţării i-au apropiat. Preocupările lor sunt aceleaşi. Ele sunt de ordin economic mai mult decât de natură politică. Perseverând pe această cale, România trebue să învingă greu­tăţile ce îi stau în cale or cât de mari ar fi acestea”. Suferinţa a avut ţara şi altă­dată. Interese superioare şi chiar supreme, de­ asemenea. De pil­dă, iinaintea Conferinţei de pace dela Versailles. Aceasta n’a putut insă decide apropierea intre oamenii politici şi incă mai puţin să-i lecuiască de ameninţarea despotică că nu vor respecta nici angajamente!« Statului cu străinătatea, de în­dată ce acestea vor fi semnate de adversarii lor politici. Astăzi, cum­ observă d. Ser­ruys, se poate constata o schim­bare. Ameninţările de acest fel au cam araut­t şi străinătatea ştie că chiar de s’ar produce din nou, ele n’ar avea nici o pu­tere. De ce? Mai întâiu fiindcă despotismul atotputernicilor de odinioară a fost considerabil comprimat de lecţiunile sufragiului universal— aşa tânăr şi inexperient cum e. Căci, se poate nega orice ascen­dent apariţiei unei forţe de echi­libru ca partidul naţional-ţără­­nesc şi a sentimentului câştigat în massele electorale? Cu toate acestea insă, sub Regenţă, ameninţarea cu neres­­pectarea angajamentelor de Stat în afară, persista şi sabota opera de guvernare. Din ziua anulărei de către Parlament a actului de la 4 ia­nuarie 1926 ameninţarea aceas­ta a dispărut din vocabularul despotismului nostru politic de partid. De ce? Fiindcă provizoratul dinastic a încetat şi fiindcă Coroana rede­venind factorul de permanenţă şi stabilitate, angajamentele de Stat s’au resimţit automatic de acest caracter al Statului. Cu atât mai mult acest atribut al Coroanei a ieşit mai în relief în persoana noului Suveran cu cât, rupând prin actul de la 4 Ia­nuarie 1926 privilegiile cari le­gau partidul liberal de Palatul regal, au redat noului Suveran integritatea independentei și ar­bitrului în exercitarea preroga­­tivelor Coroanei. Nu mai există partid politic cu situaţie excepţională înaintea Coroanei. De aceea nu mai există partid politic cu privile­giu de a ameninţa cu nerespec­­tarea angajamentelor în străină­tate, numai fiindcă au fost sem­nate, în numele statului, de un adversar politic. Şi asta este—exact: opera Re­gelui, « S. U. R. MAREȘALUL PETAIN ales membru al Academiei fran­ceze în locul mareșalului Foch. C. Sâmbăta 24 ian. 1931 tib­ec.en EMIL C. FAGURE PUBLICITATE Primeşte direct in Administraţia ziarului şi la toate ager»­iile de publicitate 3 Lei numărul în țară a Lei «n «străinătate Creionul actualităţii împrumuturile illlB f lTTaii jj • ,~firi ț w.i«Ti«wiia BANCHERUL : O sută de lei cu 20 de Ifei pe lună dobândă, aş putea să-ţi fac rost. CLIENTUL: Dar mie mi-ar trebui cel puţin o mie. BANCHERUL : Asta poate prin Liga Naţiunilor I Chestiunea străinilor la Paris Mirajul citadelei plăcerilor şi a I­bertăţii Este îndeobşte cunoscut că Parisul a constituit dintotdeauna mirajul cel mai puternic pentru o evadare din locul unde exis­tenţa ţintueşte fracţiunile de p­­ract­ire. Bogaţi, sărăci, căutători de plăceri, căutători de lucru, căutători de refugiu, străinii lu­mii întregi s’au amestecat în via­ţa Parisului în toate cartierele, toate profesiunile, toate gradele de condiţiune socială în lux şi în mizerie. După război, însă, procesul acesta s’a accentuat. Capitala Franţei a fost, în ultimii ani, invadată de mii, zeci şi sute de mii de străini meteci, cum le spun Francezii, cari s’au insinuat din fibrele uzinelor, de industrie, comerţ şi artă, ajungând să gre­veze îngrijorător echilibrul mun­cii în întreaga ţară. Un scriitor de talent, roman­cierul şi criticul Henri Herz se ocupă de câtăva vreme în Ex­celsior, de aspectele acestei pro­bleme publicând date şi comen­tarii asupra excrescenţei străi­nilor în populaţia Franţei. Re­dăm un instantaneu al întregului proces de un mare interes pito­resc: NOUA BINEFACERE A PARI­SULUI Astăzi, străinii nu mai pretind Parisului să le ofere comodităţi ci „calmante”, nu o distracţie fu­gitivă ci o noutate care să-i li­bereze, ceva care să le procure fericirea de a reîncepe, de a în­văţa din nou plăcerea dacă au venit pentru plăcere, lucrul dacă ai venit pentru lucru. Magică, tragică reeducare a păcii cu ajutorul Parisului! Cât de îndepărtate sunt beţia sen­­suală de odinioară şi beţia sen­timentală din zilele următoare ale războiului. O dorinţă, o am­­biţie, o nevoie de salvare. Va is­­buti Parisul să fie pentru oame­nii tuturor ţărilor, vorbind toate limbile, cari sunt isgoniţi dela dânşii şi de aiurea de dezastrele războiului, va putea el fi leagă­nul omului consolat, în stare să simtă circulând într’ânsul o li­bertate complect nouă? Iată­ mobilul străinilor. Iată misiunea acelora cari au răspuri­derea prezenţei lor. Dacă aceas­tă plăcere gravă este rău expri­mată de către unii, rău înţeleasă de către alţii, pot rezulta de aci în cuvinte şi în fapte consecinţe dezastruoase, violenţe reciproce ireparabile. Parisul a căpătat în urma in­troducerii în ungherele sale a atâtor străini un rol hazardat, rolul ingrat care face dintr’ânsul răspântia a numeroase desechi­­libre individuale datorite risipei ruinării, nevrozelor. TOŢI SUNT TURIŞTI Toţi străinii încep prin a fi tu­rişti. Actele necesare acestei ca­tegorii sunt precare, dar se ob­ţin prompt. Toată lumea se fo­loseşte de această stratagemă şi debarcă la Paris ca turişti. Consulii francezi din Germa­nia, Italia, Polonia, Lituania re­petă într’una doleanţe că sunt asaltaţi de cererile de vize de turism, de cari ştiu cu siguranţa că vor deveni, în mare număr frauduloase. Acelaş aspect dezolant se în­tâlneşte şi pe sălile Prefecturii Poliţiei din Paris, pentru pre­lungirea paşapoartelor. Trei luni, două luni, o lună, cincisprezece zile. Putin intere­sează. Un termen, o posibilitate, iCititi continuarea in pag. II-a) De fapt şi’n limba originală autoarei cartea s’ar chema Pre­cious Bane. Având sorţi de-a fi citită mai de grabă în atât de li­terara şi pioasa traducere a lui Jaques de Lacretelle, întrebuin­ţăm intitularea ediţiei franceze. Numele traducătorului, emi­nenta lui valoare stilistică, locul ce-l ocupă în lumea literară fran­ceză, ar fi fost o chezăşie înain­tea ori-şi­cărei cetiri de însem­nătatea şi preţul lucrării lui Mary Webb. Dacă la aceasta se adaugă elogiile publice, în so­lemnitatea unei şedinţe în Par­lamentul englez, aduse de Bald­win, ca preşedinte de consiliu, uşor se înţelege că ne găsim di­naintea unei lucrări ce depăşeş­te mijlocia obişnuită. Poate că tuturora să nu pla­că. Şi aceasta nu pentru că ro­manul duioasei scriitoare engle­ze ar constitui o inovaţie, care tocmai pentru originalitatea ei, ca tot ce sfarmă canavaua de­prinderilor noastre intelectuale şi cari ne par realitatea însăşi, ar fi o atingere la tot ceea ce noi considerăm cu adevăr de nez­druncinat, ci din potrivă prin a­­ceia că ne întoarce la forme de­­demult perimate. Sam­ are o construcţie lineară. Premize sufleteşti sunt stabilite, concluzii logice deduse, nepre­văzutul nu ne prinde în farme­cul lui. Totul e limpede, totul e spus de autor. Nu avem nimic de complectat. Imaginaţia noastră nu lucrează. Şi totuşi ce carte plină de farmec. Ce minunată evocare a firii. Ce minunată e­­vocare a perenităţii naturii, a suveranei ei nepăsări pentru mi­crocosmicile noastre frământări. Samn e numele unui loc şi al unei familii. Al unui loc de visa­re şi tragedie, al unui aspect as­pru. In Maiul de la Sern se simţia deapururi suflarea lui Oc­tombrie. „O aşa atmosferă de vis domnea încât numai sborul unei albine te făcea să tresari cu un ţipăt de groază”. Din cele dintâi pagini în care peisajul se descrie, din această sobră şi precisă cadrare a acţiunii se ştie, se simte că ea se va ridica pe culmile tragismului. Se ştie şi se simte că se scrie ultimul capi­tol al vieţii unei familii. In Sarn, roman autobiografic întrucâtva, se descriu două vieţi. A lui Gedeon Sern şi a sorii sale Prue. Două vieţi, un relie­fat , constrast. Pe deoparte viaţa fratelui. De îndârjită voinţă, de neîndupleca­tă sensibilitate. Un monoman a­­proape acest Gedeon Sarn. Ro­bit unei preocupări unice, urmă­rirea îmbogăţirii, el îi consacră mai mult decât puterile lui tru­peşti, mai mult decât tăria sim­ţirii lui. Nici crima, cea mai îns­păimântătoare dintre crime, pa­ricidul nu-i repugnă. Ca să devină bogat, Gedeon, încercuit în atmosfera de primi­tivitate a locului în care trăia, mai puţin de­cât un sat, prins în sărăcia de perspective a începu­tului veacului ce-a fost, această îmbogăţire nu o concepea decât pe tărâmul rural, prin privaţia celor mai elementare plăceri, prin distrugerea chiar a celor mai fundamentale cerinţe sufle­teşti. Vedeau ar iubi, dar nu se că­sătoreşte cu aceia de care e în­drăgostit şi care-l iubeşte fiind­că nu e destul de bogat şi trebue să devină. Gedeou nu-şi recu­noaşte copilul, goneşte mama cu pruncul în braţe, împingând-o la sinucidere, fiindcă din cauza ei, tatăl dânşii punând foc agonisitei lui, truda de ani de zile s’a miro­­sit în clipita unui incendiu. Străduinţi înspăimântătoare, scrâşniri ce-ar justifica totuşi o răsplată şi care-l lasă pe om în desnădăjduita situaţie de a ră­mâne singur, singur numai cu cerul deasupra cum atât de preg­nant îşi intitulează S. Boner una din cărţile lui de mai de demult. Paralel acestei vieţi lipsite de frăgezime, de bunătate, de ome­nie se desfăşoară aceia a sorii sale Prue. O viaţă lăuntrică, a unei fete oropsite, mai oropsită decât a orişicăreia, fiindcă în­crederea în ea însăşi lipsea. Se simţia arăta, respingător de u­­rîtă. O diformitate fizică, o gură ca un bot de iepure, părea că pe veci o va îndepărta de la bucu­ria dragostei împrăţite. Ca o floare ce nu-şi găseşte razele, care din mugure să-i dee desfo­­ierea desăvârşirii, rămânea în­chisă deasupră-i. Trăia în lumea de flăcări, de mistuire a visurilor ce nu se îm­plinesc. O viaţă sarbădă, înhă­mată şi gonită la muncă de fra­tele ei, o viaţă însă luminoasă, intensă în sufletul ei. „Tot ase­menea cum trestiile în floare şi albăstrele nu abundă decât pe pământurile mocirloase, unde nimic alta nu creşte”. Verdele gras al stufului, seninul florii ce se chiamă nu mă uita. Şi această Prue, nenorocită, chinuită în muncă, hulită, marto­ră a cumplite nenorociri, rămasa singură, după ce fratele ei se si­nucide în groaza chinurilor de remuşcare, îşi găseşte totuşi răs­plata. E iubită de cel pe care îl iubea . Două vieţi. Una care se ispră­veşte în neantul distrugerii, alta în făgăduiala perpetuării. Romanul? S’ar putea spune o simplă, o banală, o prea duioasă poveste. Şi totuşi nu. Rar în li­teratura contimporană, tipuri mai reliefate, mai desvoltate pâ­­nă’n consecinţele ultime ale înclinărilor şi caracteristicelor temperamentuale. Dar mai ales, rar imagini aşa de noi, o evocare atât de pătrun­zătoare a naturii, rar imagini care să precizeze o situaţie, un reflex sufletesc. Iubita lui Gede­on, părăsită, nenorocită, gonită, fără adăpost cu un prunc în bra­țe, cere mila seducătorului. Cu nimic nu e vinovată. lancis în­­genuchiată în bătaia unei raze de soare părea ca un fulg de ză- Cartea străină Sam­ de Mary Webb

Next