Lupta, ianuarie 1931 (Anul 10, nr. 2746-2769)
1931-01-24 / nr. 2764
ANUL X. No. »61 CONST. MILLE Fost director politic: Decembrie 1921 -Februarie 1927 ABONAMENTE Pe 12 Luni.....................................soo Pe 6 „ ...••••«. 400 Pe 3 ff .................... 200 INTRA.VIATA.TG DUBLU Redacfia si Administraţia BUCURESTI STR. CONST MILLE? (Sărindar) Confienta in acţiunea economică Proclamarea trăiniciei păcei in Europa Telegramele de la Geneva, pe ziua de eri, au întărit considerabil încrederea în acţiunea economică sugerată de propunerile Titulescu. Comisia europeană a trecut la fapte şi adoptând in întregime aceste propuneri, a decis ca statele europene să intre imediat in contact pentru ca disponibilităţile de cereale din recolta anului încheiat să poată fi vândute. A mai decis ca în Mai să ia fiinţă Creditul Agricol Internaţional cu misiunea de a plasa obligaţiunile Creditelor Agricole naţionale — ceea ce va înlesni considerabil înfiinţarea lor in ţările agricole în cari nu funcţionează încă, cum e cazul la noi. Va fi pusă în studiul unei comisii speciale şi vânzarea excedentelor de cereale din recoltele viitoare. Formalităţile pentru introducerea acţiunei au fost reduse şi accelerate, în sensul ca întrunirea în cel mai scurt timp a statelor exportatoare şi importatoare de cereale să se facă la simpla cerere a preşedintelui Comisiunei europene, d. Briand, iar concluziile să primească o aplicare imediată, fără remitere la comisia de studii. Constatarea Comisiei europene că problema Creditului Agricol internaţional este destul de înaintată spre a permite elaborarea unui plan precis în chiar sesiunea de Mai a Consiliului Ligei Naţiunilor, aşa că aprobarea lui să determine imediata aplicare. Alături de această acţiune practică, apare de o extremă importanţă corolarul politic al manifestului de pace care a încheiat lucrările Comisiei de Uniune europeană. Manifestul apreciind că una din piedicele ce întâmpină în calea ei refacerea economică este lipsa de încredere în viitor, datorită îngrijorărei, sporit de svonuri „emanate din cercuri lipsite de răspundere, despre posibilitatea unui războiu internaţional” proclamă că, cu toate dificultăţile politice existente în Europa, mai mult ca oricând miniştrii de Externe sau reprezentanţii ţărilor europene, sunt hotărâţi să se servească de mecanismul Societăţii Naţiunilor pentru a împiedeca orice recurgere la forţă. Astfel, de unde în preajma adunărei Consiliului Ligei şi a Comisiei de Uniune europeană, cele mai alarmante zvonuri au fost puse în circulaţie asupra raporturilor germano-polone şi a atitudine! marilor puteri faţă de aceste raporturi, niciodată dela Geneva n’a venit un mesagiu şi o acţiune practică mai strâns comerciate şi mai în stare asemăna încredere In ziua de mâine* încrederea aceasta europeană trebue să ne dea şi înlăuntru încrederea că treptat — şi poate mai curând decât se credea — vom putea înregistra rezultate pozitive în ce priveşte atenuarea crizei agricole şi intrarea României în faza de refacere şi adaptare la resursele de care dispune. L. T. A. Să fugim de politică Cei șapte ani... ■ Desigur să fi ministru nu este o ocupație totdeauna agreabilă. Prins între presiunile partizanilor politici și litera strictă a legilor in vigoare, un membru al guvernului, care dorește să meargă pe calea dreaptă, pleacă de la rainlisterul pe care l-a condus, cu o importantă diminuare a popularităţii de care se bucura ca simplu particular. Dacă cineva ar avea curiozitatea să asiste, câteva zile la rând, in timpul audienţelor, ar rămâne înmărmurit d de uşurinţa cu care se cere miniştrilor călcarea legilor sau cele mai scandaloase favoruri. Aşa se explică, în parte, pentru ce anticamerele membrilor guvernului sunt totdeauna pline pe când biurourile directorilor generali sunt veşnic goale. Numărul celor cari cer „favoruri” este incomensurabil mai mare decât al celor ce au de solicitat rezolvarea unei chestiuni drepte, cari intră in competenţa funcţionarilor de carieră. Dar sunt unele departamente în care motivele aglomerării anticarierelor ministeriale se datoresc unei excesive centralizări de atribuţii înmâna ministrului, subsecretarului de stat şi a secretarului general. Publicul este supus la un adevărat calvar A încercării răbdării şi. .. de cele mai multe ori, nu din vina mai marilor cari lucrează încet ci din pricina lipsei de bun sfanţ a celor cari ajung în cabinetul conducătorilor unui departament. Cele mai aride chestiuni se pot explica în maximum zece minute. Ei bine, sunt persoane — din nenorocire multe la număr — cam odată intrate în cabinetul ministerial, uită suferinţele aşteptării, şi se eternizează la audienţă spre disperare. Este o chestie de educaţie, veţi ministrului, zice d-voastră. De perfect acord. Dar nu ne putem opri să nu constatăm că această lipsă a unui elementar bun simţ — în funcţie directă cu cei şapte ani de-acasă — se întinde în toate straturile şi un remediu nu mai este posibil. Căci ministrul, prizonier al popularităţii, nu poate, din motive de strategie politică, să refacă educaţia celor ce vin în audienţă. R. M. Granate Legea contra cametei Aşadar, vom avea şi o lege contra cametei. De-acum ne-am normalizat şi o să ne meargă bine iubiror ! Doamne, mari naivi sântem ! Să bem că eşti la grea ananghie ■ de pildă, vrei să pleci pentru două luni la Nisa, sau iţi trebue bani pentru o blană nevestei sau prietenei — şi trebue neapărat să te împrumuţi. Stai cu cămătarul intre patru ochi. Iţi dă 80 de mii de lei şi te pune să iscăleşti pentru 150 de mii, „valoare primită în numerar”. Cum vei putea face dovada că ţi s’a luat sută la sută dobândă, când operaţia s’a făcut fără martori şi creditorul va putea susţine că ţi-a numărat în mână toţi bani, minus două mii de lei dobândă ? Cum nu vei putea face această dovadă, nu-ţi rămâne altă soluţie mai inteligentă decât aceea de a nu plăti, nici capete, nici dobândă ! Ba, dacă cu puţină experienţă şi abilitate, poţi face pe creditor să dea tot el banii şi pentru cumpărarea poliţei, astfel ca să beneficiezi de întreaga operaţie in mod cu totul gratuit! Asta e unica... soluţie practică in raporturile dintre creditori şi debitori ! DESCA 4 PAGINI LEI 3 Direcția 358-75 — Secretaviatul 358-74 — Alfuinistratia 358-73 Spre o colaborare financiară între Franţa şi Anglia Franţa rămâne bancherul lumii, aurului — Conferinţele Corespondenţii ziarului londonez „Times” la Paris se ocupă într’o lungă telegramă cu problema unei mai echitabile repartiţii a aurului care, după cum s’a constatat este cumulat în mare parte în tezaurul Băncii Franţei. După cum se ştie, pentru rezolvarea acestei importante probleme financiare — în care unii economişti văd o cauză a actualei crize economice şi financiare mondiale — a avut loc de curând la Paris o conferinţă între guvernatorii băncilor de emisiune din Paris şi Londra, care nu a adus rezultate practice şi asupra căreia se păstrează încă o discreţie desăvârşită. Acum câteva zile, ministrul de finanţe al Franţei, Germain- Martin a făcut o expunere asupra problemei aurului, cu prilejul unei conferinţe care a avut loc la ministerul de finanţe, în prezenţa guvernatorului Băncii Franţei şi a altor bancheri de seamă. Germain Martin a început expunerea prin a accentua că între ministerele de finanţe de la Londra şi Paris există cele mai amicale raporturi şi că în ambele părţi există voinţa sinceră de a arăta un spirit generos de colaborare internaţională, îndrumată de acest spirit, Banca Franţei a redus scontul şi a aceptat o serie de măsuri menite să reglementeze transacţiunile bancare între cele două state. Ministrul de finanţe a declarat că, dacă se va dovedi că actuala repartiţie a aurului e anormală şi pricinuita de condiţiatii artificiale, autorităţile franceze sunt gata să aplice remediile necesare. Numeroase ţări duc actualmente o mare lipsă de numerar şi cele două ministere de finanţe au, bineînţeles, cel mai mare interes în rezolvarea acestei probleme. In cursul declaraţiilor sale, d-1 Germain Martin nu a mai ascuns faptul, desminţit până acum că repartiţia aurului şi acumularea lui la Paris în detrimentul pieţii engleze, sunt adevăratele obiecte ale conversaţiilor dintre financiarii celor două state. Corespondentul lui „Times” scrie că în genere se recunoaşte ca cele două masuri luate de Banca Franţei — reducerea scontului şi acceptarea standardului aur englez — sunt utile, însă niu pot fi fundamentale. Cauzele mai profunde cari au influenţat timp de doi ani repartiţia aurului există încă. Faţă de situaţia economică generală, cercurile economice franceze nu aprobă diagnoza pe care au stabilit-o cercurile financiare străine. Financiarii francezi sunt, de pildă de părere că a atribui actuala criză repartiţiei defectuoase a aurului e fundamental eronat. Părerea care predomină în Franţa e că acumularea aurului la Paris este o consecinţă iar nu o cauză a crizei mondiale. In acelaş timp, personalităţile economice şi financiare ale Franţei recunosc necesitatea unei mai bune distribuiri a creditelor dacă nu a aurului. Aceleaş personalităţi neagă însă posibilitatea une repartiţii artificiale a au o nouă repartiţie a de la Paris ului, deoarece aurul se îndrumează după credit. In consecinţă statele ale căror rezerve de aur scad ar trebui să-şî îndrepte atenţia şi eforturile lor spre o îmbunătăţire a creditului de care se bucură. Experţii trimişi de ministerul de finanţe al Angliei la Paris au arătat că modul în care e organizată piaţa internă a Franţei determină în mod periodic crize de numerar care obligă băncile franceze să-şi retragă capitalul plasat în străinătate, pentru a-şi acoperi în modul acesta necesităţile imediate. S’a propus că ţări cari au un surplus de aur, cum e de pildă cazul Franţei, sunt într’o situaţie mai favorabilă pentru a acorda împrumuturi străinătăţii şi că acordarea acestor împrumuturi vor înlătura criza. In această privinţă opiniile cercurilor franceze sunt fixate în sensul că Marea Britanie a comis greşala de a acorda prea multe împrumuturi străine şi că în asemenea condiţii, Franţa e mai bine pregătită pentru a prelua rolul de bancher pentru ţările cari au nevoie de împrumuturi. Exact, opera Regelui D. Grigore Filipescu face o constatare pe care n’am putea-o îndeajuns populariza. Vorbind cu d. Serruys, care conferenţiază acum la Bucureşti asupra unor probleme economice de actualitate, observatorul francez l-a spus între altele: printre atâtea lucruri triste, auzi câteodată şi unele îmbucurătoare. Aşa de pildă d. Serruys îmi spuse em cu sinceritatea ce-l caracterizează ,impresia mea este favorabilă. Trebue să vă mărturisesc că mă aşteptam să găsesc pe bărbaţii politici români despărţiţi în tabere vrăjmaşe veşnic gata să se sfâşie. Suferinţele ţării i-au apropiat. Preocupările lor sunt aceleaşi. Ele sunt de ordin economic mai mult decât de natură politică. Perseverând pe această cale, România trebue să învingă greutăţile ce îi stau în cale or cât de mari ar fi acestea”. Suferinţa a avut ţara şi altădată. Interese superioare şi chiar supreme, de asemenea. De pildă, iinaintea Conferinţei de pace dela Versailles. Aceasta n’a putut insă decide apropierea intre oamenii politici şi incă mai puţin să-i lecuiască de ameninţarea despotică că nu vor respecta nici angajamente!« Statului cu străinătatea, de îndată ce acestea vor fi semnate de adversarii lor politici. Astăzi, cum observă d. Serruys, se poate constata o schimbare. Ameninţările de acest fel au cam arautt şi străinătatea ştie că chiar de s’ar produce din nou, ele n’ar avea nici o putere. De ce? Mai întâiu fiindcă despotismul atotputernicilor de odinioară a fost considerabil comprimat de lecţiunile sufragiului universal— aşa tânăr şi inexperient cum e. Căci, se poate nega orice ascendent apariţiei unei forţe de echilibru ca partidul naţional-ţărănesc şi a sentimentului câştigat în massele electorale? Cu toate acestea insă, sub Regenţă, ameninţarea cu nerespectarea angajamentelor de Stat în afară, persista şi sabota opera de guvernare. Din ziua anulărei de către Parlament a actului de la 4 ianuarie 1926 ameninţarea aceasta a dispărut din vocabularul despotismului nostru politic de partid. De ce? Fiindcă provizoratul dinastic a încetat şi fiindcă Coroana redevenind factorul de permanenţă şi stabilitate, angajamentele de Stat s’au resimţit automatic de acest caracter al Statului. Cu atât mai mult acest atribut al Coroanei a ieşit mai în relief în persoana noului Suveran cu cât, rupând prin actul de la 4 Ianuarie 1926 privilegiile cari legau partidul liberal de Palatul regal, au redat noului Suveran integritatea independentei și arbitrului în exercitarea prerogativelor Coroanei. Nu mai există partid politic cu situaţie excepţională înaintea Coroanei. De aceea nu mai există partid politic cu privilegiu de a ameninţa cu nerespectarea angajamentelor în străinătate, numai fiindcă au fost semnate, în numele statului, de un adversar politic. Şi asta este—exact: opera Regelui, « S. U. R. MAREȘALUL PETAIN ales membru al Academiei franceze în locul mareșalului Foch. C. Sâmbăta 24 ian. 1931 tibec.en EMIL C. FAGURE PUBLICITATE Primeşte direct in Administraţia ziarului şi la toate ager»iile de publicitate 3 Lei numărul în țară a Lei «n «străinătate Creionul actualităţii împrumuturile illlB f lTTaii jj • ,~firi ț w.i«Ti«wiia BANCHERUL : O sută de lei cu 20 de Ifei pe lună dobândă, aş putea să-ţi fac rost. CLIENTUL: Dar mie mi-ar trebui cel puţin o mie. BANCHERUL : Asta poate prin Liga Naţiunilor I Chestiunea străinilor la Paris Mirajul citadelei plăcerilor şi a Ibertăţii Este îndeobşte cunoscut că Parisul a constituit dintotdeauna mirajul cel mai puternic pentru o evadare din locul unde existenţa ţintueşte fracţiunile de practire. Bogaţi, sărăci, căutători de plăceri, căutători de lucru, căutători de refugiu, străinii lumii întregi s’au amestecat în viaţa Parisului în toate cartierele, toate profesiunile, toate gradele de condiţiune socială în lux şi în mizerie. După război, însă, procesul acesta s’a accentuat. Capitala Franţei a fost, în ultimii ani, invadată de mii, zeci şi sute de mii de străini meteci, cum le spun Francezii, cari s’au insinuat din fibrele uzinelor, de industrie, comerţ şi artă, ajungând să greveze îngrijorător echilibrul muncii în întreaga ţară. Un scriitor de talent, romancierul şi criticul Henri Herz se ocupă de câtăva vreme în Excelsior, de aspectele acestei probleme publicând date şi comentarii asupra excrescenţei străinilor în populaţia Franţei. Redăm un instantaneu al întregului proces de un mare interes pitoresc: NOUA BINEFACERE A PARISULUI Astăzi, străinii nu mai pretind Parisului să le ofere comodităţi ci „calmante”, nu o distracţie fugitivă ci o noutate care să-i libereze, ceva care să le procure fericirea de a reîncepe, de a învăţa din nou plăcerea dacă au venit pentru plăcere, lucrul dacă ai venit pentru lucru. Magică, tragică reeducare a păcii cu ajutorul Parisului! Cât de îndepărtate sunt beţia sensuală de odinioară şi beţia sentimentală din zilele următoare ale războiului. O dorinţă, o ambiţie, o nevoie de salvare. Va isbuti Parisul să fie pentru oamenii tuturor ţărilor, vorbind toate limbile, cari sunt isgoniţi dela dânşii şi de aiurea de dezastrele războiului, va putea el fi leagănul omului consolat, în stare să simtă circulând într’ânsul o libertate complect nouă? Iată mobilul străinilor. Iată misiunea acelora cari au răspuriderea prezenţei lor. Dacă această plăcere gravă este rău exprimată de către unii, rău înţeleasă de către alţii, pot rezulta de aci în cuvinte şi în fapte consecinţe dezastruoase, violenţe reciproce ireparabile. Parisul a căpătat în urma introducerii în ungherele sale a atâtor străini un rol hazardat, rolul ingrat care face dintr’ânsul răspântia a numeroase desechilibre individuale datorite risipei ruinării, nevrozelor. TOŢI SUNT TURIŞTI Toţi străinii încep prin a fi turişti. Actele necesare acestei categorii sunt precare, dar se obţin prompt. Toată lumea se foloseşte de această stratagemă şi debarcă la Paris ca turişti. Consulii francezi din Germania, Italia, Polonia, Lituania repetă într’una doleanţe că sunt asaltaţi de cererile de vize de turism, de cari ştiu cu siguranţa că vor deveni, în mare număr frauduloase. Acelaş aspect dezolant se întâlneşte şi pe sălile Prefecturii Poliţiei din Paris, pentru prelungirea paşapoartelor. Trei luni, două luni, o lună, cincisprezece zile. Putin interesează. Un termen, o posibilitate, iCititi continuarea in pag. II-a) De fapt şi’n limba originală autoarei cartea s’ar chema Precious Bane. Având sorţi de-a fi citită mai de grabă în atât de literara şi pioasa traducere a lui Jaques de Lacretelle, întrebuinţăm intitularea ediţiei franceze. Numele traducătorului, eminenta lui valoare stilistică, locul ce-l ocupă în lumea literară franceză, ar fi fost o chezăşie înaintea ori-şicărei cetiri de însemnătatea şi preţul lucrării lui Mary Webb. Dacă la aceasta se adaugă elogiile publice, în solemnitatea unei şedinţe în Parlamentul englez, aduse de Baldwin, ca preşedinte de consiliu, uşor se înţelege că ne găsim dinaintea unei lucrări ce depăşeşte mijlocia obişnuită. Poate că tuturora să nu placă. Şi aceasta nu pentru că romanul duioasei scriitoare engleze ar constitui o inovaţie, care tocmai pentru originalitatea ei, ca tot ce sfarmă canavaua deprinderilor noastre intelectuale şi cari ne par realitatea însăşi, ar fi o atingere la tot ceea ce noi considerăm cu adevăr de nezdruncinat, ci din potrivă prin aceia că ne întoarce la forme dedemult perimate. Sam are o construcţie lineară. Premize sufleteşti sunt stabilite, concluzii logice deduse, neprevăzutul nu ne prinde în farmecul lui. Totul e limpede, totul e spus de autor. Nu avem nimic de complectat. Imaginaţia noastră nu lucrează. Şi totuşi ce carte plină de farmec. Ce minunată evocare a firii. Ce minunată evocare a perenităţii naturii, a suveranei ei nepăsări pentru microcosmicile noastre frământări. Samn e numele unui loc şi al unei familii. Al unui loc de visare şi tragedie, al unui aspect aspru. In Maiul de la Sern se simţia deapururi suflarea lui Octombrie. „O aşa atmosferă de vis domnea încât numai sborul unei albine te făcea să tresari cu un ţipăt de groază”. Din cele dintâi pagini în care peisajul se descrie, din această sobră şi precisă cadrare a acţiunii se ştie, se simte că ea se va ridica pe culmile tragismului. Se ştie şi se simte că se scrie ultimul capitol al vieţii unei familii. In Sarn, roman autobiografic întrucâtva, se descriu două vieţi. A lui Gedeon Sern şi a sorii sale Prue. Două vieţi, un reliefat , constrast. Pe deoparte viaţa fratelui. De îndârjită voinţă, de neînduplecată sensibilitate. Un monoman aproape acest Gedeon Sarn. Robit unei preocupări unice, urmărirea îmbogăţirii, el îi consacră mai mult decât puterile lui trupeşti, mai mult decât tăria simţirii lui. Nici crima, cea mai înspăimântătoare dintre crime, paricidul nu-i repugnă. Ca să devină bogat, Gedeon, încercuit în atmosfera de primitivitate a locului în care trăia, mai puţin decât un sat, prins în sărăcia de perspective a începutului veacului ce-a fost, această îmbogăţire nu o concepea decât pe tărâmul rural, prin privaţia celor mai elementare plăceri, prin distrugerea chiar a celor mai fundamentale cerinţe sufleteşti. Vedeau ar iubi, dar nu se căsătoreşte cu aceia de care e îndrăgostit şi care-l iubeşte fiindcă nu e destul de bogat şi trebue să devină. Gedeou nu-şi recunoaşte copilul, goneşte mama cu pruncul în braţe, împingând-o la sinucidere, fiindcă din cauza ei, tatăl dânşii punând foc agonisitei lui, truda de ani de zile s’a mirosit în clipita unui incendiu. Străduinţi înspăimântătoare, scrâşniri ce-ar justifica totuşi o răsplată şi care-l lasă pe om în desnădăjduita situaţie de a rămâne singur, singur numai cu cerul deasupra cum atât de pregnant îşi intitulează S. Boner una din cărţile lui de mai de demult. Paralel acestei vieţi lipsite de frăgezime, de bunătate, de omenie se desfăşoară aceia a sorii sale Prue. O viaţă lăuntrică, a unei fete oropsite, mai oropsită decât a orişicăreia, fiindcă încrederea în ea însăşi lipsea. Se simţia arăta, respingător de urîtă. O diformitate fizică, o gură ca un bot de iepure, părea că pe veci o va îndepărta de la bucuria dragostei împrăţite. Ca o floare ce nu-şi găseşte razele, care din mugure să-i dee desfoierea desăvârşirii, rămânea închisă deasupră-i. Trăia în lumea de flăcări, de mistuire a visurilor ce nu se împlinesc. O viaţă sarbădă, înhămată şi gonită la muncă de fratele ei, o viaţă însă luminoasă, intensă în sufletul ei. „Tot asemenea cum trestiile în floare şi albăstrele nu abundă decât pe pământurile mocirloase, unde nimic alta nu creşte”. Verdele gras al stufului, seninul florii ce se chiamă nu mă uita. Şi această Prue, nenorocită, chinuită în muncă, hulită, martoră a cumplite nenorociri, rămasa singură, după ce fratele ei se sinucide în groaza chinurilor de remuşcare, îşi găseşte totuşi răsplata. E iubită de cel pe care îl iubea . Două vieţi. Una care se isprăveşte în neantul distrugerii, alta în făgăduiala perpetuării. Romanul? S’ar putea spune o simplă, o banală, o prea duioasă poveste. Şi totuşi nu. Rar în literatura contimporană, tipuri mai reliefate, mai desvoltate până’n consecinţele ultime ale înclinărilor şi caracteristicelor temperamentuale. Dar mai ales, rar imagini aşa de noi, o evocare atât de pătrunzătoare a naturii, rar imagini care să precizeze o situaţie, un reflex sufletesc. Iubita lui Gedeon, părăsită, nenorocită, gonită, fără adăpost cu un prunc în brațe, cere mila seducătorului. Cu nimic nu e vinovată. lancis îngenuchiată în bătaia unei raze de soare părea ca un fulg de ză- Cartea străină Sam de Mary Webb