Lupta, ianuarie 1932 (Anul 11, nr. 3046-3071)

1932-01-14 / nr. 3056

ANUL XI No. 3056 CONST. MILLE Fost director politic Decembrie 1921 — Februarie 1927 ABONAMENTE Fe 12 luni *t. P» 8 „ P© 3 ii 800 400 200 IN STRĂINĂTATE DUBLU* Redacția şi Administrația BDCDrtESTI Str. CONST. MILLE, 12 (Sărindar) 4 PAGINI LEI 3 Direcţia 358-75 — secretariatul 358-74 — Administraţia 358-73 Propus-a d. frigetoianu sprijinul seu unui cabinet de concentrare, prezidat de d. Titulescu! Care putea fi atitudinea d-lui Titulescu ? Comunicatul primului-ministru Primul ministru $i-a descope­rit probabil un nou gen literar: acela al comunicatelor politice. E mai mult ca probabil că la retragerea d-sale dela guvern, pe care i-am dori-o cât mai târ­zie, daca realitatea n’ar arăta-o așa de apropiată —­­bibliografia celor peste­ 1500 de publication ale d-sale va fi sporită cu un vo­lum de comunicare, care nu va fi cel mai redus. Cabinetul pre­zidat de d-sa deține în adevăr recordul comunicatelor, cari, de un timp încoace par a ţine locul baloanelor de oxigen.. Cel mai recent, a apărut asea­ră şi merită, să fie relevat nu pentru interesul politic pe care-l prezintă, ci pentru starea sufle­tească pe care o trădează. Agenţia pariziană „Sud-Est” a trimis presei franceze o notă prin care se crede autorizată a dezminţi din cercuri iniţiate şti­rea că „ministrul nostru la Lon­dra ar accepta să prezideze un miinister de aşa zisă concentra­re cu sprijinul d-lui Argetoianu”. .. Până aici toate bune — şi pri­mul ministru nu are de făcut ni­­ci uun fel­ de comentar acestei dezminţiri. S’ar putea spune chiar că relevarea fără de comen­tar a acestei părţi din notă agen­ţiei pariziene, dovedeşte că ea convine preşedintelui consiliului jurii cât dezminte ipoteză că d. Titulescu ar accepta să prezide­ze un ■­ cabinet, de­­ concentrare Cu... „sprijinul” (?!) d-lui Arge­toianu.,,,; i-V.. " -La­ Bucureşti se ştie, din con­tra, ca şi acum nouă luni. d. Ti­tulescu a, preferat să-şi depue mandatul încredinţat de Coroa­nă, decât să accepte „sprijinul” d-lui Argetoianu în locul aceluia al partidului naţional-ţărănesc şi al parlamentului care era expre­sia liberă şi reală a ţarei. Dacă n’a­ acceptat atunci ase­menea sprijin, ar fi admisibil oare să-l accepte azi, când expe­rimentul Argetoianu şi-a dat în­treaga măsură şi când un parla­ment trucat prin fraudă şi falsi­ficare a oricărei voinţe libere şi reale a luat locul fostului parla­ment.? Iată, deci, ca până aci logica e de partea notei­ trimisă de a­­genţia pariziană presei franceze şi pe lângă logică are pentru d. Iorga ăvantajul de a-i fi pe plac, daca cumva, cum pare a reieşi din nota acelei­ agenţii, d. Arge­toianu ar fi propus, sau ar fi a­­vând intenţia de a-şi propune „spiijinul” unui eventual cabinet Titulescu. Ceea ce preocupă însă pe d-l Iorga, cum trădează clar a doua parte a comunicatului d-sale de aseară, este, mai întâiu, de­ a a­­răta că nota Agenţiei „Sud-Est” nu poate fi dată cu ştirea minis­trului nostru la Londra. O ase­menea afirmare era şi inutilă, nimic din nota menţionată, neper­miţând o asemenea presupunere. Acolo unde d. Iorga devine însă interesant, nu politiceşte, ci ea stare sufletească,­ este când­­declară în comunicatul d-sale că „nimeni n’a putut să facă astfel de oferte ministrului nostru la­­Londra. Se înșală d. lorga. D. Argetoianu e major, vacci­nat și de lângă astea, nu prea obicinuit a cere deslegări d-lui lorga când e vorba de a propu­­ne cuiva „spr­imul” său într’un viitor cabinet de „așa zisă con­centrare”. D. Iorga crede oare că dacă recurge la formala stereotipă și perimată că „guvernul actual se bucură de încrederea M. S.” a­­poi a dovedit imposibilitatea d-lui Argetoianu de a propune „sprijinul” său unu­i alt cabinet? Că doar d. Argetoianu n’a vorbit de cabinetul actual, care, fireşte că până la ziua şi ora când e în funciune, se presupune că are încrederea regală. D. Iorga „donează” chiar de astădată a nu se mulţumi numai cu încrederea regală (singura cu care se mulţumea până acum!), ci invocă şi „sprijinul tuturor e­­lementelor din parlament, cari înţeleg necesitatea situaţiei”. ‘ Se vede ca d. * * Argetoianu e­­convins ca amicii săi din parla­ment înţeleg altfel „necesitatea situaţiei”. In sfârşit, d. Iorga declară că d-sa n’are nici o cunoştinţă des­pre „condiţii” care ar fi fost pu­se suveranului de către d. Titu­lescu în 1931. E­ foarte probabil ca nici d. Ti­tulescu să nu aibă cunoştinţă de asemenea „condiţii”, ci de acele pe care Ie-a pus celor cu cari a negociat, cum aceştia şi-au pus pe ale lor. De altfel nimic din nota agenţiei pariziene nu arată că aceste „condiţii” ar fi fost pu­se Coroanei. Atribuirea vine gratuit din partea autorului co­municatului­ de aseară, care-şi închipuie astfel că a găsit motiv să dea d-lui­­Titulescu lecţii de ce atitudini pot ori nu pot avea oamenii politici faţă de Coroa­nă. Dar aşa e ca analiza comuni­catului arată că, cu toată repe­­tita afirmare a d-lui Iorga că gu­vernul se bucură­ de încrederea regală, d-sa nu se bucură de loc de călătoria d-lui Argetoianu şi încă mai puţin de siguranţa că la sfârşitul lui Februarie va pu­tea redacta comunicate ca cel de-aseară? EMIL D. FAGURE Guvern de uniune naţională in Franţa Cabinetul Lava! a demisionat, după ce toţi membrii săi, inclusiv d. Briand puseseră la dispoziţia şefului guvernului demisiunile lor pentru a-i înlesni încercarea ca in conferinţele Internationale la cari se vor pune in discuţie şi spre rezolvare problemele capi­­tale ale reparaţiunilor şi dezar­­măreî, guvernul francez să poată vorbi cu maximum­ de autoritate posibilă. De răspunsul d-lui Herriot, da­­că partidul radical-socialist Înţe­lege sau nu să colaboreze în­tr’un guvern de uniune naţiona­lă, depinde hotărirea d-lui Laval de a constitui un guvern de largă concentrare, sau îşi va reface vechiul Cabinet cu oarecari mo­dificări de amănunt. Telegramele Havas menţio­nează declaraţia d-lui Laval că în urma unei lungi întrevederi cu d. Briand, şeful guvernului a constatat acordul cu ministrul de externe asupra tuturor pro­blemelor discutate. Franţa dă încă odata Înălţătorul exemplu al patriotismului şi în­ţelepciune­ politice încercând toate mijloacele şi posibilităţile ca in faţa lumei şi a împrejurări­lor excepţionale, guvernul ei să poată apare, vorbi şi acţiona cu autoritatea unui cabinet care are îndărătul său încrederea şi vo­inţa întregei ţări. Va reuşi cabinetul de uniune naţională forţele politice cp­­oşiale vor da efectiv întregul lor aport Nu va reuşi, se poate spune de pe acum că Parlamentul va da guvernului menit a reprezenta Franţa la cele două importante conferinţe, o încredere totală, căci, dacă problema alegerilor generale din Main poate impune unora din partide tactica nepar­­ticipărei într’un guvern de uniu­ne naţională, solidaritatea fran­ceză în faţa problemelor ce se pun, apare de pe acum câştiga­tă. S. U. R. Un joc neserios , prof. N. Iorga a avut îi­­tr’o bună zi ideea de a porni o vie campanie pentru revizuirea pensiilor. Inspiraţia, cam târzie, — după votarea­­ bugetului şi după închiderea Adunărilor le­giuitoare, —­­i-a prilejuit câteva articole, în „Neamul Româ­nesc”, şi o polemică pe chestia necesităţii amputării pensiilor. Zeloşi, colaboratorii săi din guvern, — s’au grăbit să facă un jurnal al consiliului de mi­niştri, în vederea aplicării ideii d-lui N. Iorga. Pensiile au fost lovite, — şi d. prim-ministru a avut satisfacţia de a oferi acest cadou de Anul Nou, tuturor foş­tilor slujbaşi ai Statului.­­N’au trecut decât câteva zile, şi pensionarii au început să se agite. Economiile făcute pe spi­narea lor, îl ameninţau cu mize­ria şi cu cerşitul. Şi, d. preşe­dinte al consiliului, — care se entuziasmase pentru amputa­rea pensiilor, — a devenit peste noapte adversarul propriei sale măsuri. Sesizat de delegaţia pensionarilor, d-sa a făgăduit să provoace anularea faimosu­lui jurnal al consiliului de mi­niştri... Dacă n’ar fi vorba de bieţii pensionari,­­ ridicolul în care se­­găseşte guvernul ar putea face obiectul unor comentarii mai ample. Dar chestiunea, aşa cum se prezintă, nu este decât dovada neseriozităţii acestui re­gim, care se joacă cu­ soarta oamenilor, făcând experienţe şi încercări de tot soiul, — luând măsuri pe care le desfiinţează după o zi sau două, — în sfâr­şit, lovind în interesele funcţio­nărimii şi ale pensionarilor, fără milă şi fără înţelegere de durerile şi de nevoile lor ! Noi, cari ne-am ridicat de la început împotriva măsurii de a se reduce pensiile, înregistrăm un succes pe care nu ni l-am­ dorit în clipa când combăteam năstruşnica ideie, a d-lui N. Iorga, pentru bunul motiv că n’o socoteam realizabilă. Reducerea pensiilor,­­ ca şi renunţarea la această măsură, dovedesc cât de serioase sunt hotăririle guvernului şi cât de puţin gospodăreşti sunt măsu­rile sale ! Ag. Granate Guvernare ideală Guvernul technicienilor m’a con­vins de un singur lucru : că o ţară poate merge şi fără miniştri. Să stabilim care e situaţia in mo­mentul de faţă: Ministrul de interne e in con­cediu; Ministrul de finanţe e în con­cediu; Ministrul de Domenii e in con­cediu; Ministrul Sănătăţii publice e în concediu. Ministrul de Externe e bolnav şi nu poate lucra. Ministrul de Justiţie abea s’a in­stalat şi nu ştie de unde să înceapă. Vreo 2-3 subsecretari de stat surii cu calabalâcul­ pe drum şi nu s’au instalat­­ încă acolo unde au fost mutaţi! In schimb d. Iorga lucrează pen­tru toţi — adică s’a retras la Vă­lenii de Munte şi scrie zilnic câte un articol de o şchioapă, dar tot­deauna frumos, pentru „Neamul Ro­mânesc”! Şi totuşi trăim! După experienţa cu guvernul tech­­nicienilor, eu cred că România poa­te fi condusă, cel puţin tot aşa de bine, şi de statuile de pe bulevard! Garanţie e In faptul că românul are şapte vieţi in pieptu-î de aramă şi deci nu piere! DEŞCĂ Creionul actualităţii Un nou plagiat A. C. CUZAI Şefule, tini nici inlăntru, nici în mi-au plagiat-o Hittler şi Urvening. eu iam spus să nu pla­ti fără... Acuma soluţia 'joî i­anuarîe 1932 FAGURE PUBLICITATE Primeşte direct Administraţia ilarului şi toate agenţiile de publicitate 3 Le­ număr««­­S Lei In străină tat® bir&ctm Regimul stării de asediu Incidentele dela Tighina şi Soroca, nu justifică luarea unei măsuri atât de grave loca nu se cunosc amănun­tele complecte ale sângerosului incident care a costat viaţa a şase tineri, pe malul Nistrului. Totuşi, in cursul zilei de cri s’a putut stabili una din împrej­u­­rările care vor da de gândit până şi celor înclinaţi sâ redu­că lucrurile la un simplu inci­dent de frontieră: anume, că victimele au fost Împuşcate din faţă, d­ar lovite de gloanţe în piept şi în inimă. Ceea ce presu­pune că nu era vorba de nişte f­ugari, şi nici măcar de contra­bandişti cari nu s’ar fi supus so­maţiunilor legale... Coincidenţa ciudată care face însă obiectul comentariilor, — tocmai prin anunţarea acestei măsuri excepţionale, în aceiaşi zi in care se petrecea tragedia dela Soroca, — e chestiunea re­introducerii stării de asediu in Basarabia. Poporul nostru, „de voie bună”, cum l-a caracteri­zat d. prof. N. Iorga, — a înce­tat brusc de a mai fi păzitorul ordinei şi al legalităţii.. Guvernul a întocmit decretul, — care, după câte se afirmă, — vrea să extindă în aşa fel zona stării de asediu, încât să înglo­beze şi Chişinăul. Se vorbeşte chiar, ca întreaga noastră pro­vincie dintre Prut şi Nistru să fie din nou fericită cu suprima­rea libertăţilor cetăţeneşti şi cu aproape o duzină de curţi mar­ţiale...^ * . Decretarea stării de asediu presupune existenţa unei grave şi permanente primejdii. Or, pentru justificarea acestei mă­suri extraordinare, guvernul ci­tează numai incidentele dela Tighina şi de la Soroca. In cazul acesta nu rămâne decât două alternative: ori explicaţiile re­gimului actual sunt nesincere,­­ ori lămuririle date, sunt in­suficiente ! Intr’adevăr, dacă uciderea ce­lor 6 copilandri din Soroca s’a întemeiat pe ar­gumente tot atât de serioase ca acelea care au dus la alarma în jurul inciden­tului petrecut la 13 Decembrie, la Tighina, — atunci explicaţi­ile ministerului de interne nu numai că nu sunt sincere. Ele ne pot face să bănuim, deopo­trivă, pericole pe care guvernul tinde să le ascundă opiniei pu­blice, precum şi slăbiciunea a­­torităţilor şi reprezentanţilor administraţiei „ritmului nou”. Informaţiile pe cari le deţinem de la corespondentul nostru din Tighina, Ug, arată însă că la„13 Decembrie n’a fost vorba la Ti­­ghină de o man­festaţie cu ca­racter comunist, , ci de un sim­plu conflict de muncă. Patroa­na unui atelier de croitorie, nu se mulţumea să exploateze lu­crătoarele,­­ silindu-le a munci până aproape de miezul nopţii, dar nu achitase salariile de luni de zile. Poliţia a procedat la arestarea, în bloc, a tuturor lucrătoarelor, “­ care declara­seră grevă. O delegaţie a sindi­catului de breaslă, prezentân­­du-se chesturii, spre a cere eli­berarea lucrătoarelor, — n’a gă­sit pe nimeni în localul poliţiei, fiind zi de sărbătoare. Luând drumul închisorii, — unde so­coteau că vor găsi vreun repre­zentant al autorităţilor, — dele­gaţia a fost întâmpinată cu fo­curi de revolver de către... con­tabilul, nn panică, al închisorii. Delegaţia, s’a împrăştiat. Poli­ţia, prevenită telefonic, a proce­dat la cercetări sumare şi la o adevărată vânătoare de „vino­vaţi”, arestând câteva sute de persoane. A doua zi, majorita­tea celor „reţinuţi pentru cerce­tări” a fost eliberată,­­ rămâ­nând arestaţi numai 27 de inşi, cei mai mulţi în vârstă de tă­lăi ani. Mandatele de arestare au fost apoi confirmate în bloc, în vederea continuării instruc­ţiei, — ceea ce nu constitue vreo dovadă a vinovăţiei lor. Atât... Dacă e ceva grav în această afacere, este procedeul întrebu­inţat faţă de lucrătoarele ares­tate ; — în nici un caz situaţiu­nea nu Îndreptăţea alarmism­ul tehnicienilor şi specialiştilor din guvern ! Nu vrem să impietăm asupra an­ehe­tei ce se va face­ la Soro­ca. Nici măcar nu ne vom arăta uimirea ca victimele au fost imediat transformate în cunos­cuţi comunişti şi contraban­dişti”. Să se facă lumină depli­nă,­­ pentru ca să putem trage concluziunile necesare, cu cu­noaşterea tuturor amănuntelor acestei impresionante drame, pe care chiar un senator guver­namental, d. D. Iov n’a ezitat s’o numească, printr’o telegramă adresată presei, „măcel”. Deocamdată, tehnicienii dela putere au găsit „soluţia”: se va decreta regimul stării de ase­diu, — ca şi cum cu introduce­rea rigorilor acestui, regim ex­cepţional, ţara ar avea ceva de câştigat, — atât în ceea ce pri­veşte liniştea internă, cât şi in ceea ce concert pe efectul pe care il va avea peste hotare ! Guvernările populare, demo­cratice şi hotărîte să respecte Constituţia şi legile ţării, n’au nevoe de arma stării de asediu spre a gospodări nevoile Sta­tului. Nici ca diversiune, nici ca măsură de apărare. E bine ca guvernul să se chibzuiască de zece­ ori, înainte, de a trece la o asemenea măsură excepţio­nală ! GEORGE SILVIU La muzeu! D. Meteş, subsecretar de stat ş­­i până acum consideraţi ca miniştri o­norific, a fost trecut de la intrene la culte, şi însărcinat cu supraveghe­rea... bibliotecilor, arhivelor şi mu­zeelor statului. Era nevoe oare de un gogeamite subsecretar de stat, pentru aşa ceva? De altfel, ştiam că d. Fortunescu, fost secretar general, a numit de guvernul absurdităţilor technicianiste, băgător de seamă a­­supra bibliotecilor şi muzeelor. Dar avem oare atâtea muzee şi conţin ele aşa comori de artă, încât să fie nevoe nu numai de un simplu con­servator, ci de un secretar general şi de un subsecretar de stat? Dacă nu era iniţiativa particulară a d-lui Sima, mi se pare că d. Me­­teş nu prea ar fi avut ce să su­pravegheze azi. Sau poate, e vorba de muzeul anatomic şi de monştrii, şi de atunci ne întrebăm de ce n’a fost, în acest caz, mai bine, numit subsecretar de stat, un doctor, sau, ca technician, directorul circului Si­­doli? Guvernarea asta technicianistă, numind un subsecretar pentru su­pravegherea bibliotecilor și arhi­velor inexistenta, scoboară la zare prestigiul subsecretarilor, c­ari erau S.V. Vom ști că de aci Înainte, un sub­secretar nu mai e decât un partizan oarecare căruia i s'a oferit o sine­cură, dându-i-se o misiune fictivă, aşa cum unele partide din trecutul caragealesc al politicei noastre, fă­ceau agenţi de siguranţă din toţi bătăuşii lor. " Un subsecretar de stat a... mu­zeelor! E şi grotesc şi ridicat. E o adevărată sfidare, adusă mizeriei celor ce eu li se plătesc lefurile. Subsecretarul de stat al pinacote­­cei?... Dar acolo era de ajuns un u­­şier, care să şteargă de praf cele 2—3 pânze ale statului şi să ve­gheze să nu le­, evaporeze politi­ci­enii. Muzeele din Ardeal? Acolo sunt, în adevăr, unele interesante. Dar aceasta nu justifică crearea unui subsecretar de stat, ci mai bine ar fi ferite de un amestec prea mare al Statului. Așadar, guvernul își plasează tech­nicienii la muzeu. Acolo le este, de altfel, locul. E chiar timpul ca în­treg acest guvern, unic și ne mai văzut, să treacă la muzeu. E războiul inevitabil ? O interesantă analiză şi un îngri­jorător pronostic Speranţele şi temerile unui scriitor vienez Sunt abia câteva săptămâni de când savantul Einstein a atras atenţiunea, într’un mare cotidian din New-York, asupra unei cărţi de cel mai mare interes şi de cea mare acută actualitate. Pacifist fanatic ,şi, constant, pe lângă preocupările sale de ştiin­ţa pură, autorul teoriei relativi­tăţii (care, în treacăt, fie zis, modificându­-şi recent teoria a dovedit ca până şi relativitatea ei relativă) a comentat pe trei coloane în New­ York Times răs ■punsul de proporţiile unui volum pe care austriacul Ludwig Băuer îl da acestei simple şi înspăi­mântătoare întrebâri: Vom avea sau nu război ? Şi în adevăr car­tea­­ interesantă şi demnă de toată atenţiunea pe care i-a a­­cordat-o nedes­rimitul pacifist Autorul? Ziarist ca profesiune, socialist ca înregimentare politi­că, austriac de sângeri deci ger­man în structura-i spirituală. Dar Ludwig Bauer e în acelaş timp şi un om foarte curios. Fiindcă deşi încadrat de toate aceste atribute, autorul „Răz­boiului de mâine” se comportă totuşi ca un— sa zicem — per­fect francez. De ce? Fiindcă scrie cu o apreciabilă nervozitate sti-tistică; fiindcă expune în mod clar şi simplu cea mai complica­tă ches­iine; fiindcă deşi­ vorbeş­te de problema economiei euro­pene, de reparaţiuni,­ de datorii, de producţie şi consumaţie, e — nu întrebuinţează totuşi nici­ o cifră, — nici o statistică, nici un calcul. Şi în sfârşit, Ludwig Bauer e­ un austriac de curioasă intelec­tualitate franceză fiindcă are cu­rajul de a nu ocoli contradicţiile fatale şi a le accentua acolo un­de trebue. Căci, cum altfel voiţi să caracterizăm atitudinea unui om care — socialist şi german— demonstrează totuşi falimentul socialismului şi fundamentala nedreptate a Germaniei în toate revendicările pe care le afişează?. * Aşa­dar, acest Ludwig Bauer, care cel puţin nu va putea fi a­­cuzat de o postură subiectivă, a­­nalizează într’un volum apărut de curând şi în traducere fran­ceză, eventualitatea unui nou şi apropiat războiu. Este oare pacea asigurată? Nu, cumva toate conjuncturile şi toată politica europei ne îm­ping din ce în ce către o nouă­ catastrofă, şi mai grozavă decât aceea din 1914? ’Cari sunt speranţele padL şî cami pericolele cari o ameninţa? Să procedăm sistematic. înce­pem, conduşi de Ludwig­ Bauer, cu­ cele dintâi. .. ' / Speranţe: Societatea Naţiuni­lor. Da, dar nu aceea care exis­ta astăzi pe malurile Genevei- Fiindcă această Societate a Na­ţiunilor care nu e decât un loc de rendez-vous, de propagandă şi de revendicări pentru diplo­maţia universală, e clădită pe ceva şubred, pe un contrast, o instituţie care pretinde să reali­zeze o acţiune internaţională cu oameni de cea mai autentică ex­presie şi de cea­ mai profundă esenţă naţională. Şi apoi, Gene­va e neputincioasă.­Fiindcă n’a­re posibilitatea sancţiunii. A! Definiţi pe agresor şi codificaţi pedepsirea lui printr’o blocada econom­ico-politică, şi atiinci Li­ga Naţiunilor, va putea împiedica războiul. Dar aşa, cu Anglia ca­re dă din umeri, cu Statele-Uni­­te care se desintereseaza şi­ cu celelalte naţiuni care cred că in­stituţia de la Geneva e făcută pentru a i se cere şi nu pentru a veghea permanent şi indiferent de orice consideraţii la împiedi­carea războiului. Societatea Naţiunilor nu poate disemna o speranţă. Şi atunci? Ce mai ră­mâne? Sentimentul umanitar pacifist? E dezorganizat şi mult prea slab. Internaţionala creştinismului? Dar cea mai puternică biserică, aceea papală, e ia decădere şi e supusă compromisului. Mai mult chiar, insăşi biserica din Roma doreşte războiul sperând astfel că sentimentul religios ,va reve­ni poate masselor îndepărtate azi de Dumnezeul catolic. Internaţionala socialistă, — „roză” cum o numeşte Bauer? Nimeni nu va putea nega că so­cialismul. — cel puţin în ce pri­veşte concepţia sa faţă de răz­boiu. — a dat faliment. N’au fost socialiştii aceea cari recurgând la diverse compromi­suri cu burghezia, — pentru a se înfrupta din „farfuria cu unt” au votat credite de războiu Ger­maniei? Nu e astăzi socialismul o nouă faţetă a regimului bur­ghez, şi mai există oare un cât de mic aflux de tineret către ar­mata obosită şi falită a socialis­mului? A mai rămas internaţionala ba­nului. Lucru, curios însă: capita­lul a dovedit totdeauna că nu-şi cunoaşte interesele. E adevărat că astăzi capitalismul are un răz­boiu cel mai mare duşman. IT va evita deci?. Nu credem. Fiindcă un mare duşman al capitalismu­lui e şi regimul sovietic, căruia totuşi, printr’o bizară orbire, şi lăcomie, tocmai bancherii ii dau concursul cel mai­­preţios. Banul,cu toată forţa lui nu poate constitui din cauza frene­ziei-afacerilor- ,şi-a câştigului. (Continuare în pag. 11*a). J

Next