Lupta, mai 1932 (Anul 11, nr. 3148-3171)

1932-05-01 / nr. 3148

* AM­C XI No. 3148 CONST. MILLE Fost director politic Decembrie 1921 — Februarie 1927 ABONAMENTE a« «a i — a om­ Pe 6 „ 40 Pe 3 „ .... ......... . 200 IN STRĂINĂTATE DUBLU Redacţia şi Administraţia Bucureşti Str. Const. Mille. 12 (Sărindar) Învierea Cu moarte pre moarte cet­ceind Niciodată generaţiunile de azi nu şi-au simţit soarta mai apropiată de aceea a lui Crist. De aceea niciodată învierea n’a fost un simbol mai tangibil sim­ţurilor omenirei moderne. „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însu­ţi” a fost unul din comandamentele fundamen­tale ale creştinismului. Un împărat, care se procla­ma de esenţă divină şi care nu uita creştinismul în nici o cu­vântare a sa, a călcat în picioa­re comandamentul Mântuitoru­lui şi a pornit distrugerea a­­proapelui prin fier şi prin sân­ge. . . . Din ziua aceea parnumul şi omenirea nu-şi mai regăsesc o­­dihna. Zi cu zi, tot ce au făcut peste patruzeci de ani de pace, se distramă, greutăţile se acu­mulează una peste alta, jertfele şi privaţiunile nu mai conte­nesc, omenirea urcă neconte­nit un calvar, al cărui capăt nu se mai întrezăreşte. „Ajută-te şi Dumnezeu te va ajuta”. O face fiecare — şi to­tuşi ajutor, adică spor, nu se ve­de, ceea ce dă popoarelor im­presia că, prin ele înse­le, nu se mai pot reface şi că numai ajutându-se unele pe altele Dumnezeu le va ajuta, Dumne­zeu fiind astfel virtutea şi sal­­varea cuprinse în înţelepciunea unirei forţelor. Unirea aceasta însă nu vine, nu se vede venind, fiindcă ni­meni n’a înţeles până în fund a­­d­evărul că a iubi pe aproapele tău ca pe­ tine însu’ţi înseamnă propriu zis a te iubi cu folos pe tine însu’ţi. De aceea calvarul jertfelor şi privaţiunilor continuă. Trans­puse pe planul economic şi fi­nanciar, ele se soldează cu len­ta dar sigura destrămare a sta­tului însuşi. In concepţia idealistă, a „căl­ca cu moarte pre moarte, viaţă celor din mormânt dăruindu-le” înseamnă a reface puterile so­­cietăţii, ale omenirei, ca şi ale individului, prin jertfire până la moarte. In concepţia realistă a vieţei, a se jertfi până la moarte, în­seamnă a periclita viaţa , fie a individului, fie a societăţii. Statul, care este societatea organizată, nu-şi poate expune organizarea sa până la destră­mare. Ministrul actual de finanţe, când a prezentat bugetul pe 1932, spre a da impresia că l-a comprimat până la ultima li­mită, a spus că nu e un buget care ar putea fi menţinut mai mulţi ani de-a rândul, fără a se dezorganiza serviciile publice. Ceea ce, în ordinea ideologică, înseamnă că a depăşi limita jertfelor posibile, este a merge la nimicire şi nu la înviere prin virtutea renunţărei. A ne întoarce azi, după atâ­tea jertfe şi renunţări consim­ţite, la formula „prin noi-înşi­­ne” ar echivala cu a ne pregăti pentru sinucidere. „Harakiri” este de­sigur o formulă supremă şi solemnă a simţului onoarei. Indivizii o pot aplica. Nu însă colectivităţile, popoarele, statul, fiindcă ele reprezintă nu ceea ce e trecă­tor, ci ceea ce e permanent, dacă nu etern, în societatea omenea­scă. Ca să învie, deci, prosperita­tea, ca să putem spera că gene­raţia de azi va mai apuca altă vreme, mai bună, treime să a­­pucăm hotărât calea realităţi­lor. Şi acest realism nu exclu­de idealismul. E singura cale, din contra, care ne poate apro­pia de ideal. EMIL D. FAGURE Asociaţiuni „culturale“ şi „patristic®“ Firma e frumoasa. După dizolvarea acelei asoci­aţiuni cu caracter anarhic denu­mită „Garda de fier” guvernul a găsit de cuviinţă să dizolve şi „Cultul Patriei” anexă camuflată a clubului liberal. Evident, în ambele cazuri, gu­vernul a procedat bine, pentru că nici într’o altă ţară din lume nu există un sistem atât de dezvol­tat de a se ascunde anumite inte­rese inavuabile şi adese­ori fri­zând codul penal, cum se ascund la noi, sub etichete uneori „pa­triotice” alte ori „culturale”. De la război încoace sistemul acesta s'a generalizat. Societăţi şi asociaţiuni cu firme frumos sunătoare se dădeau la specula­­ţiuni cari n’au nici iu clin nici în mânecă cu patriotismul sau, mai ales, cu cultura. S’au organizat şi se organizează fel de fel de pantahuze şi de apeluri la con­tribuţia publică, iar banii adunaţi iau, cele mai dese ori, destinaţii cu totul necunoscute. Unele din aceste abuzuri au fost sancţionate, la vreme, de că­tre justiţie, iar altele continuă şi astăzi, nestingherite de nimeni. Dar, nu numai atât, unele socie­tăţi, pretinse culturale ori patrio­tice, au aerul de a se plânge că nu găsesc tot sprijinul necesar, din partea autorităţilor, pentru împlinirea „frumosului” rol, pe care ele au pretenţie că îl joacă. Răspândirea culturii în masse­­le largi ale populaţiunii a fost ca­lul de bătae al tuturor speculaţi­­unilor neoneste. După paravanul „promovării culturii” s’au făcut şi se fac şi acum abuzuri ne mai­pomenite. Cavalerii „culturali” art grija să aranjeze consilii de adminis­traţie din care nu­­lipsesc nume de oameni cu frumoase situaţi­­uni, dar naivi, sau de înalte feţe bisericeşti. La adăpostul acestor nume, pe care nimeni nu le-ar putea bănui, se frământă tot fe­­­lul de afaceri murdare şi se adU■­­ na bani despre a căror întrebnri’­tare nimeni tiu dă vre­o soc­­ă. Ba, mai mult, sunt unele ca afacerile sânt urâte , zuri când asemenea societăţi co­mit adevărate atentate la morala publică. E îndeobşte cunoscut cazul unei astfel de societăţi ca­re întreţine, în plină Cale a Vic­toriei, un hotel casă de rendez­vous şi chiar închiriază cu luna camere la prostituate. Se va spune că scopul scuză mijloace­le. Aşa ar fi dacă societatea des­pre care e vorba n’ar fi atât de zeloasă în propagarea moralei. Sunt alte societăţi, bine­înţe­les tot „culturale”, cari pentru strângerea fondurilor, organi­zează fel de fel de dancing-uri la care desfrâul se etalează în chip neruşinat. In fine sunt şi u­­nele asociaţiuni cari speculează sentimentele de altruism, cele de părinte către copil şi până şi bie­tele oase ale mucenicilor nea­mului sunt puse la contribuţie pentru a scoate cât mai mulţi bani. Ne amintim că d-l prof. N. Co­­stăchescu, fostul ministru de in­strucţie în guvernarea natioral­­căranistă, luase măsura ca toate aceste asociaţiuni şi societăţi să fie puse sub directul control al Casei Şcoalelor. Măsura a rămas însă neaplicată, căci altfel nu ne închipuim cum de s’ar mai putea înlesni prostituţie la adăpostul moralei. D-l prof. N. Iarga, actualul mi­nistru al instrucţiunii publice, a­­re datoria să cerceteze activita­tea tuturor acestor societăţi pre­tinse culturale şi patriotice şi să procedeze la dizolvarea acelora cari se vor dovedi că au cu totul altă activitate de cât aceia în­scrisă în statute sau anunţată în titulatura pe care o poartă. In acelaş timp să se cerceteze ce s’au făcut cu banii adunaţi până acum şi în cazul când în­trebuinţarea acestora s’ar fi fă­cut cu totul in alte scopuri decât cele culturale sau patriotice, vi­­n­ova­ţi să fie daţi pe mâna jus­­■’’'d­. * G. Cr. -««ic**' î -Sw- ..­.. IX 6 PAGINI LEI. TWtfc—­­ Direcţia 358-75 — Secretariatul 358-74 — Administraţia 238-73 Boroboaţe şi safe Gazeta şefului guvernului este în serie. Face câte o boro­boaţă cotidiană. După articolul d-lui Iorga, a venit explicaţia care­ e tot atât de jignitoare pentru Franţa. Ceea ce vrem să mai relevăm este că eri oficiosul guvernului reproducând discursul vehe­ment de la Belfort, prin care primul-ministru al Franţei res­pinge acţiunea revizionistă, n’a găsit necesar să-l comenteze, precum bine înţeles nici o foaie guvernamentală n’a relevat ul­timul discurs al d-lui Musso­lini. In schimb însă foaia d-lui lor­ga, vorbind de planul Briand ca remediu al crizei economice, co­mite neiertata greşeală de a a­­firma că criza economică este şi o consecinţă a insuficienţei tra­tatelor. Aceasta o afirmă foştii duşmani, e platforma lor pen­tru revizuirea tratatelor. Aliaţii, adică marile puteri victorioase, nu admit că criza mondială ar fi o urmare a tra­tatelor. Aceasta este absolut fals. Criza este o consecinţă a războiului. Dacă n’ar fi existat tratatele, dacă nu s’ar fi creat noui frontiere, criza financiară şi economică ar fi fost aceiaşi. Iar dacă ar consimţi azi statele la o revizuire a tratatelor în sensul rectificărei frontierelor, s’ar schimba oare situaţia eco­nomică ? Deci e o absurditate să se afirme aşa ceva. Din partea unui oficios al gu­vernului nu este numai o abs­ur­ditate, dar şi o gafă, o gratuită confirmare a argumentelor ce le invoacă foştii duşmani, revi­zioniştii. Nu cumva „ritmul nou” este revizionist 2 —1 *­ R. P. VA­Dim­­ I Mai 1932 Director ESVHL P. FAGURE PUBLICITATE FHrfieşte’ dîrefct Administraţia ziarului şi toate agenţiile de publicitate 3 Lei numârul în ţarâ 6 Lei în străinătate Cum aud „patriotarzii” noştri de acorduri internaţionale, devin războinici şi răspund îngâmfaţi: prin noi înşine! Ceia ce ne uime­şte este faptul că un profesor, ca d. Iorga, după cele ce se pe­trec azi în omenire, mai poate susţine că scăparea este tot prin noi înşine, că la urma-urmei vom învinge singuri şi criza aceasta catastrofală, etc. Dacă d. Iorga vorbeşte astfel tiu-i de mirare ca alţi profesori să susţină, de pildă, că Franţa nu mai poate să învestească la noi capitaluri şi deci vom găsi în ţa­ră ceia ce ne trebue, ceia ce cău­tam în Franţa! Probabil că această concepţie face pe d. Iorga să nu privească cu ochi buni de câte ori debarcă la noi un capitalist strein, mai a­­les un... expert. Capitalistul stre­in este privit, la noi, de anumiţi oameni politici şi „economişti” ca un acaparator, exploatator, etc. Iar expertul strein este conside­rat ca un... controlor, răpitor al suveranităţei şi independenţei noastre. Când avem să ne lecuim odată de asemenea absurdităţi şi pre­judecăţi cari nu mai pot fi etalate nici în florentalla? Nici o ţară, nici o putere mare sau mică, nu se mai poate închi­de azi înlăuntrul frontierelor sale şi să lupte singur cu o criză care are un caracter mondial, cu o criză, consecinţă a războiului. A­­cei cari menţin ţara lor în izola­re vor avea ca rezultat o regre­siune în civilizaţia economică. A se baricada în interior cu fron­tiere economice înseamnă agra­varea dezordinei. Deci unica po­litică azi este acea a acordurilor economice Internaţionale, singu­rele cari pot provoca o reacţiune binefăcătoare. De aceia planul Tardieu nu trebuie nesocotit, precum dacă voim să punem în valoare avu­ţia naţională de care mai dispu­nem, dacă voim, mai ales în a­­ceastă criză, să fim ajutaţi de ali­aţi, de acei cari pot, apoi să nu ne burzuluiţii când vin , mai a­­les poftiţi de noi, experţi streini. Nu are nimeni, mai ales Fran­ţa, intenţia să ne jignească sau să ne controleze. Noi am chemat experţii, noi cerem ajutor şi deci să permitem acelor cari dau să se intereseze pentru ce dau şi cum stăm. Asta nu înseamnă control, ci anumite garanţii pen­tru afacerile cu România. In timpul crizei britanice au plecat la Londra experţi ai Băn­­cei Franţei împreună cu guver­natorul şi s’a negociat. Nu s’a o­­fensat nici un englez şi noi să vorbim de... regim colonial, să a­­rătăm­ că Napoleon al III-lea ne-a tratat mai bine, etc. N’a înţeles d. Iorga aceasta — explică un comunicat din foaia d-lui prim-ministru — n’a ţintit în interese legitime, în afaceri pur băneşti pentru care au venit experţii francezi, ci a relevat numai „ideologia care încearcă a reface o Austro-Ungarie cu noi şi contra noastră”. De o bucată de vreme toată lumea nu mai înţelege pe d. Ior­ga. Lumea a devenit ipocrită şi... idioată! — răspunde foaia d-lui preşedinte al consiliului. De câte ori d. Iorga face o ga­fă şi lumea rămâne uimită, i se răspunde: interpretare idioa­tă, ipocrită. Totuşi nu se putea da artico­lului d-lui Iorga de­cât interpre­tarea pe care au dat-o absolut toate ziarele neguvernamentale. Explicaţia este şi ea boacănă. Adică planul Tardieu, uniunea e­­conomică a Statelor dunărene, este considerat de d. Iorga „ca o încercare de refacere a Austro- Ungariei cu noi şi contra noas­tră”! Părerea aceasta a d-lui preşe­dinte al consiliului asupra unui plan al guvernului francez, pre­zidat azi de un om care se ştie că este păzitorul cel mai aprig al tratatelor de pace — din care cauză are mari dificultăţi chiar în propria lui ţară, — o astfel de părere nu numai nedreaptă dar şi jignitoare, n’ar fi fost o nouă gafă? Asta în teorie. Pentru că arti­colul d-lui Iorga nu se referea nici la planul Tardieu, ci direct la sosirea experţilor francezi. Aşa a înţeles orice om cu mintea în­treagă, şi numai cine vrea să-şi fure singur căciula, poate primi ca valabilă explicaţia de acum a primului ministru. Atitudinea d-lui Iorga e de do­uă ori regretabilă, şi pentru ceea ce a scris şi pentru lipsa de curaj de a menţine măcar 24 de ore ceea ce găseşte la un moment dat că trebue să spue sau să scrie. In împrejurările nespus de grele prin cari trece tara, exact aceasta e atitudinea pe care tre­bue s’o aibă cel mai înalt demni­tar public. I­zolare sau acorduri economice O reacţiune binefăcătoare nu se va putea obţine decât printr’o înţelegere internaţională Contribuabilul român, dar nici a mea nu e uşoară! Doamne, grea a fost crucea ta. PUTYI şeful guvernului manciurian îm­potri­va căruia s’a produs o gra­vă revoltă a populaţiei. Mormântul­­ V * * X adevărat al Mân­tuitorului DESCOPERIRILE UNUI CER­CETĂTOR ENGLEZ Sir Charles Wilson ,maior în armăta engleza a dovedit că mormântul în care a fost în­gropat­ Isus Christos a fost, nu unde se află acum Biserica Sfân­tului­ Mormânt,'­eh afară din oraș, lângă Bal-el-Amud, dincolo de poarta Damascului, în apropiere de mormântul lui Iosif din Arima­teia, nu departe de peștera lui Ieremia, într’o grădină la poa­lele unui deal în formă de căpă­tând de om, ceea ce pare să fi fos­ dealul Golgota, care în lim­­ba ebraică însemnează craniu sau căpățână. Comitetul de cercetare, din care fac parte o mulţime de oa­meni învăţaţi, între care Arhie­piscopul de Canterbury şi epis­copul de Ripon, Castel, Salisbury şi Durham au cumpărat locul cu vre­o patru miliarde lei. Se lucrează cu asiduitate, pen­tru a-i da înfăţişarea ce o avea pe timpul răstignirii şi îngro­pării Mântuitorului. Mormântul se potriveşte, în totul cu spusele Evangheliei lui loan (19, 41, 42). De secole a stat acoperit de o pătură compactă de pământ, şi nimeni n’a încercat vreodată să’l desţelenească, nici măcar după 1867, când locul a fost descope­rit, niu i s’a dat nici o atenţiune, până ce generalul Gordon şi-a dat seama că acesta trebuie să fie mormântul lui Isus. După ce l-a curăţat, s’au găsit înăuntru oseminte omeneşti până în tavan: numai la fund era un strat de pământ gros de doi me­tri. Un cunoscut arheolog, De Schick, a dovedit că e într-ade­­văr un vechi mormânt evreesc, boltit, pe care creştinii l-au în­trebuinţat, pentru a pune în groa­pa de mult părăsită, oasele mor­ţilor desgropaţi. Mormântul e înalt de 7 picioa­re, lung de 14 jumătate şi lat de 11 picioare. E săpat în stâncă şi pe la mijloc e despărţit în do­uă. Intrarea se face prin partea de apus; îtr partea de răsărit se află în perete o deschizătură în formă de ferăstruie. Deschizătura aceasta e o do­vadă că mormântul este, într’a­­devăr, cel căutat. Evanghelistul loan povesteşte în Cap. XX (vers. 3-8) lucruri cari se pot pri­cepe numai dacă se ţine seama de această ferăstruie. Când Maria Magdalena îi adu­se lui Simon Petru şi celorlalţi apostoli vestea că mormântul e­­ste gol, Petru şi loan au alergat la mormânt, iar loan a mers mai repede decât Petru şi a ajuns înainte la mormânt, s-a uitat în­­lăuntru şi a văzut giulgiurile ză­când, dar s’a cutezat să intre. In nici o groapă regulată și făcută după obiceiu nu s’ar fi Pi­­tut vedea de afară locul unde se află așezat trupul; însă în groapa aceasta se putea vedea lesne, chiar dela intrare. In afara gropii, în peretele stâncii se vede o adâncitură, a­­cesta este locul de unde s’a tăiat piatra care s’a rostogolit pentru ușa mormântului, ca să rămâie pentru totdeauna închisă. Isus în artă Cele dintâi reprezentări artis­tice ale lui Christos apar în ca­tacombe. După aceste portrete, Isus este un tânăr fără barbă, îmbrăcat în vestminte romane. Părul lung sau strâns sub un fel de diademă. El era considerat, acolo, la Ro­ma, ca un zeu în plus, așezat în rând cu zeii celorlate popoare, dominate de Romani. La început, Biserica nu a per­mis reprezentarea plastică a lui Isus, după cum, până dăunăzi, nu se permitea apariţia Mân­tuitorului pe scenă sau pe ecran. Cultul, în schimb, din purul său simbolism primitiv, deveni mai concret, iar pe crucifixul care pe atunci era o simplă cruce, fără trupul lui Isus, divinul răs­tignit apare cu multe veacuri mai târziu. Abia prin secolul VIII-lea fu admisă reprezentarea lui Christ, iar în 1705 chiar Papa permise pentru prima oară decoraţiunea unei capele cu înfăţişarea celui crucificat. Două fură la început tradiţiile în interpretarea figurii lui Christ: cea romană şi cea bizantină. In amândouă, Fiul Domnului era înfăţişat cu păr lung, cu picioa­rele goale, cu o aureolă în formă de cruce. In secolul XII, Isus apare cu cartea în mâna stângă, cu un gest de benedicţiune pentru a­­postoli. Apoi, îl vedem la jude­cata din urmă, arătându-şi ră­nile, înconjurat de îngeri şi de cei buni. Costumul oriental dis­pare ,figura se rotunjeşte, părul se ondulează. Christ devine o imagine mai realistă şi se uma­nizează până ce îl vedem în mij­locul apostolilor, predicând. Realismul devine tot mai bru­tal, iar reprezentările lui Isus mai rare, ca inadaptabile noului curent. Aceiaşi evoluţie la crucifixuri, unde Christos, umanizat din ce în ce mai mult, din simbol devi­ne un crucificat care-şi expune durerile fizice, în timp ce lungul vestmânt de la început se scur­tează până ce rămâne o simplă fâşie de pânză, la mijloc. Evo­luţia aceasta se explică prin fap­tul că din secolul XV-lea, Mân­tuitorul aparţine mai mult artei decât religiei, în reprezentările sale. De acum înainte, Italia va face din el, fie un Apolo efeminat, fie un Hercule atletic. Artiştii spa­nioli păstrează mai mult timp viziunea primitivă. Şcolile de la Nord redau de asemenea un Christ mai straniu, mai puţin in­fluenţat de arta antică. Şcoala germană îmbină rea­lismul cu credinţa: la Holbein, groaza ce o inspiră cadavrul e însoţită de expresia patetică. In general, artiştii au imprimat divinei tivuri cele mai profunde dureri omeneşti.

Next