Lupta, iunie 1932 (Anul 11, nr. 3172-3195)
1932-06-01 / nr. 3172
mihuLea I io. Dl 17 CONST. MILLE Fost director politic Decembrie 1921 — Februarie 1927 ABONAMENTE Pe 12 luni ............................... . . . . 800 Pe 6 . . . ............ 400 Pe 3 .. .............. 200 IN STRĂINĂTATE DUBLU Redacţia şi Administraţia BucureştiStr. Const. Mille, iz.Sărindar, Direcţia 3S8-TS— Secretariatul pae-T-* — ——- Doctrina economică a şefului guvernului Cine a ascultat Duminică seara peroraţia d-lui preşedinte al consiliului desigur că a rămas uimit de indignarea ce a manifestat-o, fiindcă tocmai corpul didactic nu-şi cunoaşte... datoria, adică nu se resemnează, nu îndură mizeria ca adevăraţii apostoli şi martiri. Dacă societatea care exploatează Radio-ul ar fi permis o discuţie contradictorie şi n’ar fi politicianizat această instituţie, adică n’ar fi tolerat d-lui Iorga s’o politicianizeze, transformând’o în organ de propagandă a guvernului actual, cel mai umil învăţător ar fi răspuns cu succes şefului guvernului, marelui dascăl indignat de mentalitatea de acum a corpului didactic, de educaţia şi capacitatea tinerimei în fruntea căreia se află de mai bine de 30 ani, în care interval, aproape fără întrerupere sa solidarizat cu mişcările ei, a glorificat munca dăscălimei şi s’a sprijinit pe mentalitatea şi capacitatea tineretului crescut la şcoala iorghistă. Dar nu voim să scoatem în relief laturea politicianistă a înflăcăratei peroraţii a d-lui Iorga şi nici să mai stăruim asupra sincerităţei indignărei fiindcă toată ţara s’a convins sub guvernarea ritmului nou, de calitatea sincerităţei de care mereu vorbeşte preşedintele consiliului. D. Iorga e indignat că ţara asta sau partidele politice n’au altă soluţie pentru înlăturarea crizei de cât intervenţia Statului sau... „cerşirea la streini”. Asta nu-i o simplă tiradă, sau o şarjă la adresa adversarilor. D. Iorga a arătat şi mijlocul de-a scăpa de criza în care ne zbatem: sufletul nostru creator! Cum se poate ca dăscălimea să fi uitat cuminţenia românească, sufletul creator al naţiei şi să nu-şi facă... datoria, adică să lase în pace guvernul d-lui Iorga care... face ce poate! Savantul şef al guvernului pare să nu-şi mai dea seama, de când e la guvern, că ori cât de frumos, ori cât de vehement şi ori de la ce înălţime ar vorbi nu mai are puterea de-a convinge şi nici de-a învinge, fiindcă faptele guvernărei presidate de d-sa au deziluzionat nu numai ţara dar şi pe acei cu cari o viaţă de om a luptat împreună, adică dăscălimea. Toată lumea îndură consecinţele crizei. Sunt ţări cu mai puţine resurse, poate chiar nici mult mai bine organizate, dar fenomentul acesta grav, de la noi, imposibilitatea de a plăti lefurile şi pensiile, suspendarea cu lunile a acestor plăţi, aceasta nu se vede nicăieri, mai ales în proporţiile de la noi. Am avut criză de salarii în Germania, în Anglia, în America, pretutindeni unde s-a ivit şomajul. Statul a fost silit să intervină. A fost discuţie mare: să se reducă salariile sau să se reducă numărul funcţionarilor, lucrătorilor, etc., urcându-se salariile. Nicăieri însă problema n’a luat întorsătura aceasta: să se suspende plata lefurilor fiindcă tezaurul e gol! In Anglia, în Germania care se declară incapabilă de-a mai plăti, până şi şomerii au fost şi sunt plătiţi. Anglia nici n’a voit să revizuiască salariile şi a preferat să întreţină şomerii. Criză de salarii am avut pretutindeni, dar în încetarea plăţei lefurilor, pe acest teren, România s’a ilustrat ca nici o altă ţară. D. Iorga s’a plâns, tot în ultima sa cuvântare de la Radio, contra etatismului, arătând cum toată lumea aşteaptă ca numai Statul să învingă criza. In împrejurările de acum cam pretutindeni se abuzează de etatism. Azi, e adevărat, se cere Statului din ce în ce mai mult şi i se dă din ce în ce mai puţin. E iarăşi adevărat că cu cât te serveşti mai mult de Stat cu atât îl serveşti mai puţin Şi mai ales în zilele de azi când Statul democrat trebuie să fie tare, nu straşnic, tare pentru a avea prestigiu şi autoritare, indispensabile în vremurile grele prin cari trecem. Dar cine oare s’a împotrivit tehnicianilor să facă mai puţin etatism, să rezolve problemele la ordinea zilei fără intervenţionismul Statului, prin ştiinţă, prin metodele specialiştilor? etc. Mânia ce o manifestă d. Iorga contra acelor cari nu se mai pot resemna şi nu mai pot îndura urmările unei guvernări incapabile, mânia şi dispreţul ce-l arată mereu presei, au să încarce şi mai mult atmosfera. D. Iorga, ca istoric, trebuie să ştie: poporul ori iubeşte, ori detestă, iar pressa, cu toate cusururile ei, este şi va rămânea marele difusor al bucuriilor şi durerilor naţionale. De câtva timp, de când se clatină mai rău eşafodajul ritmului nou, d. Iorga tună şi fulgeră, atât contra acelor cari nu se împacă de loc cu guvernarea d-sale, cât şi chiar contra colegilor săi din guvern, nişte incorigibili etatişti cum e d. Argetoianu. In ce priveşte politica economică d. Iorga ştie una şi bună: că totdeauna ţara aceasta a învins crizele prin care a trecut, că naţionalismul economic, al cărui partizan este, nu se poate întemeia... cerşind de la streini, — adică pe încrederea universală. Ce fel de doctrină este aceasta a d-lui Iorga: nici etatism şi nici concurs în afară? Să avem încredere în sufletul nostru creator şi cum, în trecut, mulţi au stat cu privirile la cer şi au aşteptat ca holdele noastre să ne aducă aur, tot aşa să privim şi în viitor. Dar omenirea s’a schimbat. Ea s’a încredinţat că Dumnezeu nu se ocupă cu afaceri băneşti, că nici cuminţenia poporului şi nici sufletul lui creator n’au să ne scoată din impas când va fi guvernat aşa cum e guvernată ţara de un an. R. X. Să se scadă tarifele la C.F.R. încasările la căile ferate sunt într-o simţitoare scădere. Atât la capitolul călătorilor, cât şi la acel al mărfurilor, se înregistrează un minus pe care îl pot explica desigur, criza extraordinară prin care trecem şi tariful prea urcat. Fiindcă această chestiune a tarifului, este, credem noi, baza întregei instituţii a Căilor ferate, Appa Hptnipdft şinivelul preţurilor în ţara dar şi situaţia financiară însăşi a instituţiei. Care e politica tarifară actualmente practicată la C. F. R.? S’au fixat acum câţiva ani, într’o eră de inflaţie, de abundenţă, de intensă circulaţie, la un tarif. Acelaş tarif a rămas în vigoare şi astăzi, când situaţia economică complect răsturnată, e evidentă pentru oricine. O cât de sumară înfăţişare a chestiunei, te duce la aceste concluzii logice: în vreme de belşug, tariful poate fi urcat cât de mult, fiindcă atunci când e de unde, omul nu stă prea mult la gânduri, şi plăteşte. Dar în vremuri de criză? Atunci când banul are o valoare atât de urcată? Fiecare drum cu trenul constitue desigur o problemă, şi oricine va renunţa la o afacere, atunci când tariful de transport i-ar urca atât preţul produselor sale încât ar risca să nu găsească cumpărători. Trebue să mai demonstrăm afirmaţiile noastre? Faceţi o plimbare până la gară. Veţi vedea trenuri goale şi parcuri pline de vagoanele care n’au ce transporta. întreprinderile comerciale preferă să-şi cumpere câteva camioane care înlocuiesc cu cheltuială mai mică transportul pe căile ferate. Iar călătoria unui provincial cu trenul tinde a deveni din nou un... eveniment în viaţă. Nu crede calea ferată că această situaţie ar putea fi corectată printr-o scădere de tarif? E o lege economică nedesminţită, aceea că scăderea tarifului măreşte traficul. Atunci? Ce se mai aşteaptă. Am înregistrat acum două zile o scădere a tibetelor la trenurile rapide. Evident, măsura e bună, şi ea nu poate decât să dovedească încă odată cât de necesară este o examinare generală a întregei probleme tarifare. * A. P. S. Grave evenimente în Germania .....- e ' ■■■■■ ■ -» Ce va urma demisiei guvernului Bruening ? Dictatură? Lovitură a Hohenzollernilor? In cursul după amiezei de eri, Berlinul a oferit lumei ultima senzaţiune politică: demisia guvernului Bruening şi acceptarea ei de către preşedintele Hindenburg. Cancelarul Bruening a şi renunţat de a mai vedea pe preşedintele Reich-ului, înţelegând că a pierdut partida în lupta cu comanda superioară a Reichswehrului. Căci e clar acum că după conflictul dintre ministrul de războiu şi de interne Groener şi statulmajor german, acesta din urmă a rămas stăpânul situaţiei, înlăturând pe Groener de la departamentul armatei şi punând capăt autorităţei guvernului Bruening. Demisia de eri e proclamarea unei stări de fapt care datează din ziua înlăturărei lui Groener, în care şefii militari au exprimat neîncrederea armatei. Ne aflăm, deci, în plin succes al unei lovituri de stat militare. Se înfăptueşte ea cu concursul preşedintelui Reich-ului, sau Influenţa mareşalului Hindenburg e şi ea covârşită de aceea a comandei Reichswehr-ului? Iată ce se va verifica prin soluţia crizei de regim din Germania, încetează preşedintele Hindenburg de a fi reprezentantul şi păstrătorul regimului Constituției de la Weimar? Al lui Hitler, sau al Hohenzollernîlor, cari par a crede venit momentul să înlăture şi Constituţia şi hitlerismul, spre a repune dacă nu pe fostul împărat, pe Kronprinzus? Lumea întreagă aşteaptă rezolvarea crizei de guvern de la Berlin. Ea vine în preajma alcătuirei noului guvern francez, la care prezidează spiritul de înţelepciune, moderaţie şi fermitate al d-lui Herriot şi în preajma conferinţei reparaţiunilor, la care o telegramă din Washington anunţa aseară că s’ar putea ca, în cele din urmă, Statele-Unite să nu participe printr’un simplu observator, ci să fie reprezentate printr’un delegat oficial — ceea ce, de sigur, ar avea o importanţă deosebită. Cum se vede: săptămână agitată la noi, dar şi mai agitată pe planul internaţional. De felul cum va fi rezolvită criza de guvern din Germania, depinde nu numai soarta conferinţei din Lausanne, ci însăşi ţinerea ei şi cursul pe care l’ar putea lua. EMIL D. FAGURE ** EX-KRONPRINZUL Abandonează el puterea în mâinile militarilor? Iar aceştia în slujba cărui regim politic stau? Granate Prea mult! D. Iorga a fost răsfăţat de zei, însă oamenii li procură suferinţi mari. Deşi n’a avut partid decât pe d-l Munteanu-Râmnic, totuşi a ajuns prim-ministru. Bine’nţeles, şi cu vremurile grele de azi şi cu diletantismul d-sale în ale guvernării, d-l Iorga n’a putut face terii acel „puţin bine” pe care-l râvnea, ci i-a făcut un rău ceva mai măricel! Dar d. Iorga n’a fost şi nu este om de guvern. D-sa este cărturar. Or, tocmai în această calitate reală a d-sale, d. Iorga a suferit înfrângeri cumplite. Nu e puţin lucru pentru Cărturarul suprem al ţării să primească dela alţi kOOO de cărturari mai mici întruniţi in congres, blamul sângeros că toată învăţătorimea ţării „nu-i mai poate cere nimic’’^, ca unul care s’a dovedit vrăj-Baca d, Iorga ar fi primit o asemenea moţiune din partea oricărei alte organizaţii profesionale sau clasă socială, ar fi putut ridica din umeri spunând cu dispreţul d-sale cunoscut şi suveran: — Ei, dragă, ce ştiu proştii ăştia! Dar să te înfiereze dăscălimea toată, fraţi şi fii întru „cărturărie” — iată o pilulă prea amară pentru temperamentul d-lui Iorga. Şi cum o nenorocire nu vine niciodată singură, s’au mai găsit şi alţi cărturari — cărturari de d. Ia — cari să pună sare şi piper pe rănile sufleteşti ale prea hărţuitului nostru prim-ministru. Deşi şi-a pus candidatura la prezidenţia Academiei d. Iorga n’a fost ales. Duminică, moţiunea corpului didactic. Luni, dezastru la Academie. Iar peste o săptămână demisia guvernului. E prea mult pentru un singur om! DESCA Consecinţele congresului confederaţiei Corpului didactic Pedepse disciplinare şi judiciare Cele petrecute la Congresul confederaţiei corpului didactic continuă a avea un mare răsunet in ţară. Reprezentanţii autorizaţi ai dăscălimei au vorbit răspicat, dar nu fără a-şi da seama de răspunderea, ca şi de datoria ce le dicta curaj şi riscurile legate de o situaţie care priveşte atât existenţa şcoalei naţionale cât şi aceea a slujitorilor ei. S’a simţit că dăscălimea din ţară a ajuns la o situaţie care nu-i mai permitea să tacă, fără a pune în primejdie atât şcoala y * i r y* vi /uumuLUi învăţătorilor, institutorilor şi profesorilor secundari, de liceu şi de universitate. Pe Cât de energică şi francă a fost însă vorbirea reprezentanţilor Confederaţiei, pe atât de moderată şi precisă a fost moţiunea. Propriu zis, tensiunea e între corpul didactic şi ministrul instrucţiei, care în această calitate, ca şi în aceea de preşedinte al consiliului, a creat între d-sa şi dăscălime raporturi destul de încordate. Ceea ce a şi determinat răspunsul congresului că nu mai are nimic de cerut actualului ministru al instrucţiei, în care şi-a exprimat neîncrederea. ■ Evident că singura ieşire ce mai rămăsese ministrului instrucţiei, pentru a salva, în aparenţă, autoritatea ministerială, a fost să recurgă la măsuri disciplinare, suspendând pe directorul general al cultelor, d. Brădişteanu şi anunţând acţiuni judiciare contra altor reprezentanţi ai corpului didactic, ca d. Forţu sau Toni. Măsurile disciplinare sunt în puterea executivei.Acţiunea judiciară de competinţa şi răspunderea magistraturei — ceea ce recomandă o prudenţă de care preşedintele consiliului va ţine de sigur seamă. Deocamdată rămâne în picioare forţa morală a manifestaţiunei Confederaţiei Corpului Didactic — de care ar fi bine să se fie socoteală cu tot dinadinsul. S. U. R. urmăriri KERRL din partidul naţional-socialist al lui Hitler, ales preşedinte al nouei Diete prusiene. PUBLil Primeşte direct Administraţia ziarului şi toate agenţiile de publicitate 3 Lei numârul în ţară 0 _ et.AviAInfo Creionul actualităţii Cursurile de vară PROFESORII: Băile, nefiind de noi, ne-am duce la cursuri la Vălenii-de-Munte. Bar o să fie şi mîncare? ! Mult zgomot pentru nimic! — De ce e preocupat, astăzi, Parlamentul englez — Să nu credeţi că numai la noi, primul ministru al ţării e preocupat de diferitele zugrăveli din biserici, când populaţia moare de foame. Şi Marea Britanie, laboratorul clasic al formelor politice, deşi a început să se sbată în primee simptome ale crizei, trebuie să asiste acum la o preocupare a Parlamentului, tot atât de palpitantă, anume dacă publicul englez are dreptul să meargă. Duminicile la cinematograf. Iată ce comentariu primeşte, în privinţa aceasta, „Prager Presse”, de la corespondentul său londonez, George Glasgow. Un nou act al eternei comedii a puritanismului britanic este reprezentat în cursul acestei săptămâni. In atmosfera crizei economice mondiale, intr’o vreme când energia naţională este grav stăvilită, Camera Comunelor este divizată în diferite grupe, în jurul chestiunii dacă Englezii pot merge Duminica la cinema. Desigur, europenii de pe continent vor pricepe, cu foarte mare greutate, de ce englezii se trudesc, atâta, ca să ştie ce au dreptul sau nu să facă şi dacă cineva îi poate opri să săvârşească una din acţiunile liberului arbitru. E în natura tradiţiunilor britanice, cari se trag din epocile puritane, ca viaţa privată a indivizilor să se afle sub controlul publicităţii, chiar şi în ce priveşte lucrurile mărunte. Controversa asupra spectacolelor duminicale de cinematograf datează, propriu zis, din anul 1780. In acel an, Parlamentul votase o lege a repauzului duminical care suna astfel: orice casă, orice loc viran sau piaţă care slujind la distracţia publică sau pentru desbateri publice, va fi ţinută deschisă în timpul unei părţi din ziua Domnului, numită Duminecă, şi va permite intrarea persoanelor în schimbul unei plăţi, va fi considerată ca o casă , ori un loc nereglementar”. Bineînţeles, legea e atât de prostească, încât nimeni nu a ascultat-o. De zeci de ani, au loc la Londra, Duminica, concerte simfonice. Câţiva ani înaintea războiului, când cinematografele au început să devină un gen de spectacole luat în serios, consiliul comunal al Londrei se hotărî să impună anumite conditiuni sălilor, unde se reprezentau filme și Duminica. Una din aceste conditiuni era ca încasările excedentare să fie puse la dispoziţie Comunei, pentru scopuri de caritate. In timpul războiului, s’a uitat de toate conditiunile. Filmele se reprezentau, Duminicile, cu unicul scop de câştig. Actul acesta era, deci, o imputare criminală a legilor ţarii, dar nimeni nu păru să se sesizeze. Până în anul 1930, când s’a ivit controversa dacă e permis ca teatrele să fie încinse Duminica, iar cinematografele să fie lăsate să dea reprezentaţii. Numeroase proteste, polemici, scandaluri chiar din partea ambelor tabere. Până ce a fost nevoie să se interzică orice concert şi spectacol cinematografic, Duminica. Opinia publică a protestat, rechemet, nevoind să suporte această măsură. Guvernul laburist a fost silit să facă un proiect de lege prin care să permită spectacolele cinematografice de Duminică. Camera comunelor s-a opus acestui proiect care a trecut numai cu o majoritate de 48 voturi. Opoziţia era susţinută din oameni, cari reprezentau interese de concurenţă şi din moralişti cari nu puteau admite ca cetăţenii să fie lăsaţi să facă ce vor. (Continuarea în pagina II-a) „Principii de drept internaţional privat in legislaţia pozitivă romana De câteva zile biblioteca juridică română s’a îmbogăţit cu o valoroasă lucrare, datorită eminentului jurist, d. avocat Victor Hillard, doctor în drept. Purtând titlul de mai sus, d-sa îşi împarte lucrarea în cinci capitole: Naţionalitatea, Extraneitatea, Conflictul legilor, Conflictele inter-provinciale şi Execuatur, fiecare fiind în raport cu textele în vigoare în legislaţia română. I. Naţionalitatea este definită din punct de vedere juridic de d. W. Hillard, ca o instituţie quasi-voluntară rezultând din mecanica forţelor sociale şi istorice ale mediului, exigând dela individ supunere către stat şi de la stat protecţie în favoarea individului. Autorul examinează felul în care jurisprudenţa interpretă cele patru moduri de dobândire a Naţionalităţii: Filiaţiunea, Căsătoria, Naturalizarea şi Cesiunea teritoriului, spre a arăta care sunt avantagiile şi inconvenientele legei din 1924 pentru pierderea şi dobândirea Naţionalităţii române şi care sunt tendinţele dominante ale doctrinei care reclamă o codificare internaţională. Cesiunea teritoriului nu are după părerea d-lui Hillard efectul unei naturalizări colective a populaţiei respective, ci constitue un fenomen de substituire de suveranităţi care obligă statul cesionar al teritoriului să continue funcţiunile juridico-sociale ale statului cedent, deplasânduse astfel axa obligaţiilor de naţionalitate de la un stat la alt stat. Problema naţionalităţii personalităţii persoanelor juridice este precedată de un succint studiu asupra naturei intrinseci a persoanelor morale spre a stabili care „determinant de naţionalitate’’ este mai adequat naturei speciale şi funcţiunilor patrimoniale ale subiectelor colective de drepturi. Autorul ajunge la concluzia, că numai în direcţia corectărei protecţiei legale a actelor persoanelor juridice şi a destinaţiunei prestaţiunilor patrimoniale ale acestora, se poate găsi un criteriu obiectiv bazat pe realităţi juridice, pentru determinarea naţionalităţii persoanelor juridice. II. Examinând dreptul străinilor la ospitalitate, autorul discută jurisprudenţa Curţii noastre de Casaţie, distingând în tehnica extrădărei oportunitatea unei extrădări care constitue un act discreţionar al guvernului, de cercetarea legalitatei extrădări care constitue un act de jurisdicţie al puterei judecătoreşti. Celebra controversă a dobândirei imobilelor rurale prin succesiuni de către străini este cercetată clasificându-se părerile principale şi învederându-se superioritatea soluţiunei admise de Constituţia din 1923. Faţă de nouile proporţii ale proprietăţii intelectuale, autorul examinează modul cum diferitele forme de proprietate literară şi industrială se proectează pe planul internaţional. D. Hillard cercetează posibilitatea legală a acţionărei în judecată a unui stat străin înaintea instanţelor române în cazul unui prejudiciu cauzat unui român prin un act de gestiune al statului străin spre deosebire de actele de guvernământ ale statului străin ce nu pot fi controlate de Justiţie. III. Examinând Conflictul Le. gilor ce naşte din „tendinţa statelor de a revendica concomitent guvernarea legală a aceloraşi interese”, autorul parcurge istoria dreptului internaţional privat de la şcolile lui Bartole, Dumoulin, d’Argentre, Voet, pentru a ajunge la marile doctrine moderne ale unui Mancini, Savigny, Pillet şi Bartin, — soluţiile dreptului român asupra conflictelor de legi trebuind să se deosebească de unele soluţii din jurisprudenţa franceză, codul nostru civil având textul articolului 1912, fără corespondent în legislaţia franceză. Inextricabilele probleme de conflicte de legi în materia căsătoriei, filiaţiunei şi a succesiunilor sunt verificate în raport cu puţin numeroasele jurisprudenţe pronunţate la noi şi cu acele doctrine, cari asigură întâietate acelei legi care are o funcţiune mai imperativă din punct de vedere social. 1 Distingând legile cu efecte te-Citit! continuarea In pag. II-a