Lupta, iunie 1932 (Anul 11, nr. 3172-3195)

1932-06-01 / nr. 3172

mihuL­ea I­ io. Dl 17 CONST. MILLE Fost director politic Decembrie 1921 — Februarie 1927 ABONAMENTE Pe 12 luni ............................... . . . . 800 Pe 6 . . . ............ 400 Pe 3 .. .............. 200 IN STRĂINĂTATE DUBLU Redacţia şi Administraţia Bucureşti­­Str. Const. Mille, iz­­.Sărindar, Direcţia 3S8-TS— Secretariatul pae-T-* — ——-­ Doctrina economică a şefului guvernului Cine a ascultat Duminică sea­ra peroraţia d-lui preşedinte al consiliului de­sigur că a rămas uimit de indignarea ce a mani­­festat-o, fiindcă tocmai corpul didactic nu-şi cunoaşte... dato­ria, adică nu se resemnează, nu îndură mizeria ca adevăraţii a­­postoli şi martiri. Dacă societatea care exploa­tează Radio-ul ar fi permis o discuţie contradictorie şi n’ar fi politicianizat această instituţie, adică n’ar fi tolerat d-lui Iorga s’o politicianizeze, transformân­­d’o în organ de propagandă a guvernului actual, cel mai umil învăţător ar fi răspuns cu suc­ces şefului guvernului, marelui dascăl indignat de mentali­tatea de acum a corpului didac­tic, de educaţia şi capacitatea tinerimei în fruntea căreia se a­­flă de mai bine de 30 ani, în ca­re interval, aproape fără între­rupere sa solidarizat cu mişcă­rile ei, a glorificat munca dăs­­călimei şi s’a sprijinit pe menta­litatea şi capacitatea tineretului crescut la şcoala iorghistă. Dar nu voim să scoatem în relief laturea politicianistă a în­­flăcăratei peroraţii a d-lui Iorga şi nici să mai stăruim asupra sincerităţei indignărei fiindcă toată ţara s’a convins sub guver­narea ritmului nou, de calitatea sincerităţei de care mereu vor­beşte preşedintele consiliului. D. Iorga e indignat că ţara as­ta sau partidele politice n’au altă soluţie pentru înlăturarea crizei de cât intervenţia Statului sau... „cerşirea la streini”. Asta nu-i o simplă tiradă, sau o şarjă la a­­dresa adversarilor. D. Iorga a a­­rătat şi mijlocul de-a scăpa de criza în care ne zbatem: sufletul nostru creator! Cum se poate ca dăscălimea să fi uitat cuminţenia românească, sufletul creator al naţiei şi să nu-şi facă... datoria, adică să lase în pace guvernul d-lui Iorga care... face ce poate! Savantul şef al guvernului pa­re să nu-şi mai dea seama, de când e la guvern, că ori cât de frumos, ori cât de vehement şi ori de la ce înălţime ar vorbi nu mai are puterea de-a convinge şi nici de-a învinge, fiindcă fap­tele guvernărei presidate de d-sa au deziluzionat nu numai ţara dar şi pe acei cu cari o via­ţă de om a luptat împreună, adi­că dăscălimea. Toată lumea îndură consecin­ţele crizei. Sunt ţări cu mai pu­ţine resurse, poate chiar nici mult mai bine organizate, dar fe­­nomentul acesta grav, de la noi, imposibilitatea de a plăti lefurile şi pensiile, suspendarea cu lunile a acestor plăţi, aceasta nu se ve­de nicăieri, mai ales în proporţi­ile de la noi. Am avut criză de salarii în Germania, în Anglia, în Ameri­ca, pretutindeni unde s-a ivit şo­majul. Statul a fost silit să in­tervină. A fost discuţie mare: să se reducă salariile sau să se re­ducă numărul funcţionarilor, lu­crătorilor, etc., urcându-se sala­riile. Nicăieri însă problema n’a luat întorsătura aceasta: să se suspende plata lefurilor fiindcă tezaurul e gol! In Anglia, în Ger­mania care se declară incapabilă de-a mai plăti, până şi şomerii au fost şi sunt plătiţi. Anglia nici n’a voit să revizuiască salariile şi a preferat să întreţină şome­rii. Criză de salarii am avut pre­tutindeni, dar în încetarea plăţei lefurilor, pe acest teren, Româ­nia s’a ilustrat ca nici o altă ţară. D. Iorga s’a plâns, tot în ultima sa cuvântare de la Radio, contra etatismului, arătând cum toată lumea aşteaptă ca numai Statul să învingă criza. In împrejurările de acum cam pretutindeni se a­­buzează de etatism. Azi, e a­­devărat, se cere Statului din ce în ce mai mult şi i se dă din ce în ce mai puţin. E iarăşi adevă­rat că cu cât te serveşti mai mult de Stat cu atât îl serveşti mai puţin Şi mai ales în zilele de azi când Statul democrat trebuie să fie tare, nu straşnic, tare pen­tru a avea prestigiu şi autorita­re, indispensabile în vremurile grele prin cari trecem. Dar cine oare s’a împotrivit tehnicianilor să facă mai puţin etatism, să rezolve problemele la ordinea zilei fără intervenţio­­nismul Statului, prin ştiinţă, prin metodele specialiştilor? etc. Mânia ce o manifestă d. Iorga contra acelor cari nu se mai pot resemna şi nu mai pot îndura urmările unei guvernări incapabi­le, mânia şi dispreţul ce-l arată mereu presei, au să încarce şi mai mult atmosfera. D. Iorga, ca istoric, trebuie să ştie: poporul ori iubeşte, ori detestă, iar pre­­ssa, cu toate cusururile ei, este şi va rămânea marele difusor al bucuriilor şi durerilor naţionale. De câtva timp, de când se clatină mai rău eşafodajul ritmu­lui nou, d. Iorga tună şi fulgeră, atât contra acelor cari nu se îm­pacă de loc cu guvernarea d-sa­­le, cât şi chiar contra colegilor săi din guvern, nişte incorigibili etatişti cum e d. Argetoianu. In ce priveşte politica econo­mică d. Iorga ştie una şi bună: că totdeauna ţara aceasta a în­vins crizele prin care a trecut, că naţionalismul economic, al cărui partizan este, nu se poate întemeia... cerşind de la streini, — adică pe încrederea univer­sală. Ce fel de doctrină este a­­ceasta a d-lui Iorga: nici etatism şi nici concurs în afară? Să avem încredere în sufletul nostru creator şi cum, în trecut, mulţi au stat cu privirile la cer şi au aşteptat ca holdele noastre să ne aducă aur, tot aşa să pri­vim şi în viitor. Dar omenirea s’a schimbat. Ea s’a încredinţat­­ că Dumnezeu nu se ocupă cu afa­ceri băneşti, că nici cuminţenia poporului şi nici sufletul lui cre­ator n’au să ne scoată din impas când va fi guvernat aşa cum e guvernată ţara de un an. R. X. Să se scadă tarifele la C.F.R. încasările la căile ferate sunt într-o simţitoare scădere. Atât la capitolul călătorilor, cât şi la acel al mărfurilor, se înregistrea­ză un minus pe care îl pot ex­plica desigur, criza extraordi­nară prin care trecem şi tariful prea urcat. Fiindcă această chestiune a tarifului, este, credem noi, baza întregei instituţii a Căilor ferate, Ap­pa Hptnipdft şi­­nivelul preţu­rilor în ţara dar şi situaţia finan­ciară însăşi a instituţiei. Care e politica tarifară actual­mente practicată la C. F. R.? S’au fixat acum câţiva ani, în­tr’o eră de inflaţie, de abundenţă, de intensă circulaţie, la un tarif. Acelaş tarif a rămas în vigoare şi astăzi, când situaţia economică complect răsturnată, e evidentă pentru oricine. O cât de sumară înfăţişare a chestiunei, te duce la aceste concluzii logice: în vreme de belşug, tariful poate fi urcat cât de mult, fiindcă atunci când e de unde,­­ omul nu stă prea mult la gânduri, şi plăteşte. Dar în vremuri de criză? A­­tunci când banul are o valoare atât de urcată? Fiecare drum cu trenul constitue desigur o problemă, şi oricine va renunţa la o afacere, atunci când tariful de­ transport i-ar urca a­­tât preţul produselor sale încât ar risca să nu găsească cumpă­rători. Trebue să mai demonstrăm a­­firmaţiile noastre? Faceţi o plimbare până la ga­­ră. Veţi vedea trenuri goale şi parcuri pline de vagoanele care n’au ce transporta. întreprinderile comerciale pre­feră să-şi cumpere câteva cami­oane care înlocuiesc cu cheltuia­lă mai mică transportul pe căile ferate. Iar călătoria unui pro­vincial cu trenul tinde a deveni din nou un... eveniment în viaţă. Nu crede calea ferată că acea­stă situaţie ar putea fi corectată printr-o scădere de tarif? E o le­ge economică nedesminţită, ace­ea că scăderea tarifului măreşte traficul. Atunci? Ce se mai aş­teaptă. Am înregistrat acum două zile o scădere a tibetelor la trenuri­le rapide. Evident, măsura e bună, şi ea nu poate decât să dovedească în­că odată cât de necesară este o examinare generală a întregei probleme tarifare. * A. P. S. Grave evenimente în Germania .....- e ' ■■■■■ ■ -» Ce va urma demisiei guvernului Bruening ? Dictatură? Lovitură a Hohenzollernilor? In cursul după amiezei de eri, Berlinul a oferit lumei ultima senzaţiune politică: demisia gu­vernului Bruening şi acceptarea ei de către preşedintele Hinden­­burg. Cancelarul Bruening a şi re­nunţat de a mai vedea pe preşe­dintele Reich-ului, înţelegând că a pierdut partida în lupta cu co­manda superioară a Reichswehr­­ului. Căci e clar acum că după con­flictul dintre ministrul de războiu şi de interne Groener şi statul­­major german, acesta din urmă a rămas stăpânul situaţiei, înlă­turând pe Groener de la departa­mentul armatei şi punând capăt autorităţei guvernului Bruening. Demisia de eri e proclamarea unei stări de fapt care datează din ziua înlăturărei lui Groener, în care şefii militari au exprimat neîncrederea armatei. Ne aflăm, deci, în plin succes al unei lovituri de stat militare. Se înfăptueşte ea cu concursul preşedintelui Reich-ului, sau In­fluenţa mareşalului Hindenburg e şi ea covârşită de aceea a co­­mandei Reichswehr-ului? Iată ce se va verifica prin so­luţia crizei de regim din Germa­nia, încetează preşedintele Hinden­burg de a fi reprezentantul şi păstrătorul regimului Constituți­ei de la Weimar? Al lui Hitler, sau al Hohenzo­­llernîlor, cari par a crede venit momentul să înlăture şi Consti­tuţia şi hitlerismul, spre a repu­ne dacă nu pe fostul împărat, pe Kronprinzus? Lumea întreagă aşteaptă re­zolvarea crizei de guvern de la Berlin. Ea vine în preajma alcătuirei noului guvern francez, la care prezidează spiritul de înţelepciu­ne, moderaţie şi fermitate al d-lui Herriot şi în preajma conferinţei reparaţiunilor, la care o telegra­mă din Washington anunţa a­­seară că s’ar putea ca, în cele din urmă, Statele-Unit­e să nu participe printr’un simplu obser­vator, ci să fie reprezentate printr’un delegat oficial — ceea ce, de sigur, ar avea o impor­tanţă deosebită. Cum se vede: săptămână agi­tată la noi, dar şi mai agitată pe planul internaţional. De felul cum va fi rezolvită criza de guvern din Germania, depinde nu numai soarta confe­rinţei din Lausanne, ci însăşi ţi­nerea ei şi cursul pe care l’ar pu­tea lua. EMIL D. FAGURE ** EX-KRONPRINZUL Abandonează el puterea în mâinile militarilor? Iar aceştia în slujba cărui re­gim politic stau? Granate Prea mult! D. Iorga a fost răsfăţat de zei, însă oamenii li procură suferinţi mari. Deşi n’a avut partid decât pe d-l Munteanu-Râmnic, totuşi a ajuns prim-ministru. Bine’nţeles, şi cu vremurile grele de azi şi cu diletan­tismul d-sale în ale guvernării, d-l Iorga n’a putut face terii acel „pu­ţin bine” pe care-l râvnea, ci i-a fă­cut un rău ceva mai măricel! Dar d. Iorga n’a fost şi nu este om de guvern. D-sa este cărturar. Or, tocmai în această calitate reală a d-sale, d. Iorga a suferit înfrân­geri cumplite. Nu e puţin lucru pen­tru Cărturarul suprem al ţării să primească dela alţi kOOO de cărtu­rari mai mici întruniţi in congres, blamul sângeros că toată învăţători­­mea ţării „nu-i mai poate cere ni­mic’’^, ca unul care s’a dovedit vrăj-Baca d, Iorga ar fi primit o ase­menea moţiune din partea ori­cărei alte organizaţii profesionale sau cla­să socială, ar fi putut ridica din u­­meri spunând cu dispreţul d-sale cunoscut şi suveran: — Ei, d­ragă, ce ştiu pr­oştii ăş­tia! Dar să te înfiereze dăscălimea toată, fraţi şi fii întru „cărturărie” — iată o pilulă prea amară pentru temperamentul d-lui Iorga. Şi cum o nenorocire nu vine nici­odată singură, s’au mai găsit şi alţi cărturari — cărturari de d­. I­a — cari să pună sare şi piper pe rănile sufleteşti ale prea hărţuitului nostru prim-ministru. Deşi şi-a pus candi­datura la prezidenţia Academiei d. Iorga n’a fost ales. Duminică, moţiunea corpului di­dactic. Luni, dezastru la Academie. Iar peste o săptămână demisia gu­vernului. E prea mult pentru un singur om! DESCA Consecinţele congresului confederaţiei Corpului didactic Pedepse disciplinare şi judiciare Cele petrecute la Congresul con­federaţiei corpului didactic con­tinuă a avea un mare răsunet in ţară. Reprezentanţii autorizaţi ai dăs­­călimei au vorbit răspicat, dar nu fără a-şi da seama de răspun­derea, ca şi de datoria ce le dicta curaj şi riscurile legate de o si­tuaţie care priveşte atât existenţa şcoalei naţionale cât şi aceea a slujitorilor ei. S’a simţit că dăscălimea din ţară a ajuns la o situaţie care nu-i mai permitea să tacă, fără a pune în primejdie atât şcoala y * i­ r y* vi /uumuLUi învăţătorilor, institutorilor şi pro­fesorilor secundari, de liceu şi de universitate. Pe Cât de energică şi francă a fost însă vorbirea reprezentanţi­lor Confe­deraţiei, pe atât de mo­derată şi precisă a fost moţiunea. Propriu zis, tensiunea e între corpul didactic şi ministrul in­strucţiei, care în această calita­te, ca şi în aceea de preşedinte al consiliului, a creat între d-sa şi dăscălime raporturi destul de încordate. Ceea ce a şi determinat răspunsul congresului că nu mai are nimic de cerut actualului mi­nistru al instrucţiei, în care şi-a exprimat neîncrederea. ■ Evident că singura ieşire ce mai rămăsese ministrului instrucţiei, pentru a salva, în aparenţă, auto­ritatea ministerială, a fost să re­curgă la măsuri disciplinare, sus­­pen­dând pe directorul general al cultelor, d. Brădi­şteanu şi anun­ţând acţiuni judiciare contra al­tor reprezentanţi ai corpului di­dactic, ca d. Forţu sau Toni. Măsurile disciplinare sunt în puterea executivei.Acţiunea judi­ciară de competinţa şi răspunde­rea magistraturei — ceea ce reco­mandă o prudenţă de care pre­şedintele consiliului va ţine de sigur seamă. De­ocamdată rămâne în picioa­re forţa morală a manifestaţiu­­nei Confederaţiei Corpului Didac­tic — de care ar fi bine să se fie socoteală cu tot d­in­adinsul. S. U. R. urmăriri KERRL din partidul naţional-socialist al lui Hitler, ales preşedinte al nouei Diete prusiene. PUBLil Primeşte direct Administraţia ziarului şi toate agenţiile de publicitate 3 Lei numârul în ţară 0 _ et.AviAInfo Creionul actualităţii Cursurile de vară PROFESORII: Băile, nefiind de noi, ne-am­ du­ce la cursuri la Vălenii-d­e-Munte. Bar o să fie şi mîncare? ! Mult zgomot pentru nimic! — De ce e preocupat, astăzi, Parlamentul englez — Să nu credeţi că numai la noi, primul ministru al ţării e preo­cupat de diferitele zugrăveli din biserici, când populaţia moare de foame. Şi Marea Britanie, la­boratorul clasic al­ formelor poli­tice, deşi a început să se sbată în primee simptome ale crizei, trebuie să asiste acum la o pre­ocupare a Parlamentului, tot a­­tât de palpitantă, anume dacă publicul englez are dreptul să meargă. Duminicile la cinemato­graf. Iată ce comentariu primeş­te, în privinţa aceasta, „Prager Presse”, de la corespondentul său londonez, George Glasgow. Un nou act al eternei comedii a puritanismului britanic este re­prezentat în cursul acestei săp­tămâni. In atmosfera crizei eco­nomice mondiale, intr’o vreme când energia naţională este grav stăvilită, Camera Comunelor es­te divizată în diferite grupe, în jurul chestiunii dacă Englezii pot merge Duminica la cinema. Desigur, europenii de pe conti­nent vor pricepe, cu foarte mare greutate, de ce englezii se tru­desc, atâta, ca să ştie ce au drep­tul sau nu să facă şi dacă cineva îi poate opri să săvârşească una din acţiunile liberului arbitru. E în natura tradiţiunilor britanice, cari se trag din epocile puritane, ca viaţa privată a indivizilor să se afle sub controlul publicităţii, chiar şi în ce priveşte lucrurile mărunte. Controversa asupra spectaco­lelor duminicale de cinematograf datează, propriu zis, din anul 1780. In acel an, Parlamentul vota­se o lege a repauzului duminical care suna astfel: orice casă, ori­ce loc viran sau piaţă care slu­jind la distracţia publică sau pen­tru desbateri publice, va fi ţinută deschisă în timpul unei părţi din ziua Domnului, numită Dumine­că, şi va permite intrarea per­soanelor în schimbul unei plăţi, va fi considerată ca o casă , ori un loc nereglementar”. Bineînţeles, legea e atât de prostească, încât nimeni nu a ascultat-o. De zeci de ani, au loc la Lon­dra, Duminica, concerte simfoni­ce. Câţi­va ani înaintea războiu­lui, când cinematografele au în­ceput să devină un gen de spec­tacole luat în serios, consiliul co­munal al Londrei se hotărî să impună anumite conditiuni săli­lor, unde se reprezentau filme și Duminica. Una din aceste conditiuni era ca încasările excedentare să fie puse la dispoziţie Comunei, pen­­tru scopuri de caritate. In tim­pul războiului, s’a uitat de toate conditiunile. Filmele se reprezentau, Dumi­nicile, cu unicul scop de câştig. Actul acesta era, deci, o impu­­­tare criminală a legilor ţarii, dar nimeni nu păru să se sesi­zeze. Până în anul 1930, când s’a i­­vit controversa dacă e permis ca teatrele să fie încinse Dumi­nica, iar cinematografele să fie lăsate să dea reprezentaţii. Nu­meroase proteste, polemici, scan­daluri chiar din partea ambelor tabere. Până ce a fost nevoie să se interzică orice concert şi spectacol cinematografic, Dumi­nica. Opinia publică a protestat, re­­chemet, nevoind să suporte a­­ceastă măsură. Guvernul labu­rist a fost silit să facă un proiect de lege prin care să permită spectacolele cinematografice de Duminică. Camera comunelor s-a opus a­­cestui proiect care a trecut nu­mai cu o majoritate de 48 voturi. Opoziţia era susţinută din oa­meni, cari reprezentau interese de concurenţă şi din moralişti cari nu puteau admite ca cetă­­ţenii să fie lăsaţi să facă ce vor. (Continuarea în pagina II-a) „Principii de drept internaţional privat in legislaţia pozitivă romana De câteva zile biblioteca juri­dică română s’a îmbogăţit cu o valoroasă lucrare, datorită emi­nentului jurist, d. avocat Victor Hillard, doctor în drept. Purtând titlul de mai sus, d-sa îşi împarte lucrarea în cinci ca­pitole: Naţionalitatea, Extranei­tatea, Conflictul legilor, Conflic­tele inter-provinciale şi Execua­­tur, fiecare fiind în raport cu textele în vigoare în legislaţia română. I. Naţionalitatea este definită din punct de vedere juridic de d. W. Hillard, ca o instituţie qua­­si-voluntară rezultând din meca­nica forţelor sociale şi istorice ale mediului, exigând dela individ supunere către stat şi de la stat protecţie în favoarea individu­lui. Autorul examinează felul în care jurisprudenţa interpretă ce­le patru moduri de dobândire a Naţionalităţii: Filiaţiunea, Căsă­toria, Naturalizarea şi Cesiunea teritoriului, spre a arăta care sunt avantagiile şi inconvenien­tele legei din 1924 pentru pier­derea şi dobândirea Naţionalită­ţii române şi care sunt tendinţe­le dominante ale doctrinei care reclamă o codificare internaţio­nală. Cesiunea teritoriului nu are după părerea d-lui Hillard e­­fectul unei naturalizări colective a populaţiei respective, ci con­stitue un fenomen de substituire de suveranităţi care obligă sta­tul cesionar al teritoriului să con­tinue funcţiunile juridico-sociale ale statului cedent, deplasându­­se astfel axa obligaţiilor de na­ţionalitate de la un stat la alt stat. Problema naţionalităţii per­sonalităţii persoanelor juridice este precedată de un succint stu­diu asupra naturei intrinseci a persoanelor morale spre a sta­bili care „determinant de naţio­nalitate’’ este mai adequat natu­rei speciale şi funcţiunilor patri­moniale ale subiectelor colecti­ve de drepturi. Autorul ajunge la concluzia, că numai în direcţia corectărei protecţiei legale a actelor per­soanelor juridice şi a destinaţiu­­nei prestaţiunilor patrimoniale ale acestora, se poate găsi un criteriu obiectiv bazat pe reali­tăţi juridice, pentru determinarea naţionalităţii persoanelor juri­dice. II. Examinând dreptul străini­lor la ospitalitate, autorul discu­tă jurisprudenţa Curţii noastre de Casaţie, distingând în tehnica extrădărei oportunitatea unei ex­trădări care constitue un act discreţionar al guvernului, de cercetarea legalitatei extrădări care constitue un act de juris­dicţie al puterei judecătoreşti. Celebra controversă a dobân­­direi imobilelor rurale prin succe­siuni de către străini este cerce­tată clasificându-se părerile prin­cipale şi învederându-se superio­ritatea soluţiunei admise de Con­stituţia din 1923. Faţă de nouile proporţii ale proprietăţii intelectuale, autorul examinează modul cum diferitele forme de proprietate literară şi industrială se proectează pe pla­nul internaţional. D. Hillard cercetează posibili­tatea legală a acţionărei în jude­cată a unui stat străin înaintea instanţelor române în cazul unui prejudiciu cauzat unui român prin un act de gestiune al statu­lui străin spre deosebire de ac­tele de guvernământ ale statului străin ce nu pot fi controlate de Justiţie. III. Examinând Conflictul Le­. gilor ce naşte din „tendinţa sta­telor de a revendica concomi­tent guvernarea legală a acelo­raşi interese”, autorul parcurge istoria dreptului internaţional privat de la şcolile lui Bartole, Dumoulin, d’Argentre, Voet, pen­tru a ajunge la marile doctrine moderne ale unui Mancini, Sa­­vigny, Pillet şi Bartin, — solu­ţiile dreptului român asupra con­flictelor de legi trebuind să se deosebească de unele soluţii din jurisprudenţa franceză, codul nostru civil având textul artico­lului 1912, fără corespondent în legislaţia franceză. Inextricabilele probleme de conflicte de legi în materia căsă­toriei, filiaţiunei şi a succesiuni­lor sunt verificate în raport cu puţin numeroasele jurisprudenţe pronunţate la noi şi cu acele doc­trine, cari asigură întâietate a­­celei legi care are o funcţiune mai imperativă din punct de ve­dere social. 1 Distingând legile cu efecte te-Citit! continuarea In pag. II-a

Next