Lupta, iulie 1933 (Anul 12, nr. 3501-3526)
1933-07-22 / nr. 3519
V ANUL XII No. 3519 CONST. MILLE Fost director politic Decembrie 1921 — Februarie 1927 ABONAMENTE Pe 12 luni ................................................. 800 Pe 6 . 400 Pe 3 200 IN STRĂINĂTATE DUBLU Redacţia şi Administraţia Bucureşti Str. Const Mille. 12 (Sărindar) 4 PAGINI LEI 3 Direcţia 358-75 — Secretariatul 358-74 — Administraţia 358-73 Partidele Se ştie care a fost rezultatul campaniilor încercate în curs de vre-o doi ani împotriva partidelor de guvernământ. In partidul liberal s a produs o primă sciziune — aceea a d-lui Argetoianu — şi apoi a doua, a d-lui Gh. Brătianu, cari îl ţin şi azi departe de guvernarea ţarei. Din partidul averescan s’a desprins gruparea d-lui Goga, iar din cel naţional-ţărănist au plecat d-nii dr. Lupu şi Iunian — fiecare stabilindu-se, cum se zice în comerţ, pe compt propriu. Nu mai vorbim de d. Iorga, care după ce a făcut o încercare de mai înainte osândită de a vâna conducerea partidului national-ţărănesc, s’a retras sub cortul Vălenilor-de-Munte, cu d. Munteanu-Râmnic. Doi ani de zile s’a făcut destul zgomot în jurul partidelor mici cari trebuiau să înghită pe cele mari, contrar dovezilor că peştele cel mare înghite pe cel mic. Astăzi vedem rezultatele marilor eforturi ale micilor partide. Nici un ecou în ţară, nici un aport în opera constructivă de guvernare. Atacuri şi asalturi cari trăesc cât trăesc rozele — răstimpul unei ediţii de dimineaţă, sau de seară — şi acum spectacolul răfielelor între ele a acestor mici partide. O şedinţă a amicilor d-lui Iorga la Vălenii-de-Munte a fost prilejul pentru d-sa de a se răfui cu toate celelalte partide mici la un loc. Cunoaşteţi cum le-a caracterizat d-sa : d. Iunian 33 ctm. de partid, d. Argetoianu 333 ctm. de prestigiu, d. Goga 333 de poezii ş. a. m. d. Cei doi dintâi n’au răspuns încă, dar oficiosul d-lui Goga trimite pe d. Iorga la cele 13,333,333 de discursuri şi la cele 333 de tragedii ale d-sale cari închid, de obiceiu, stagiunile teatrelor. Exerciţiile acestea pamfletăreşti pot fi amuzante, dar ce interesează sunt preocupările, polemicele şi luptele micilor partide între ele. Fiecare e bine convins de inutilitatea şi neputinţa celuilalt. Vă închipuiţi, deci, ce ar fi un guvern al oricăruia din ele, sau — ceea ce e mai ■ un mici grav — un guvern al tuturor inutilităţilor şi neputinţelor la un loc. Iată clar că aceşti doi ani de frământări pentru a diviza şi compromite marile partide nu au fost tocmai doi ani pierduţi. Ei au arătat rezistenţa şi reala utilitate a partidelor de guvernământ, bazate pe substraturi economice şi sociale cât mai adânci. D. Iorga care vede aşa de rău fiindcă vede aşa de personal, crede că partidele mari sunt o experienţă la care Coroana va trebui să renunţe. Şi consecvent şi logic cum e de obiceiu, îşi bate joc de partidele mici şi recomandă partidul liberal , care şi fără această recomandare rămâne al doilea partid de guvernământ. D. Iorga are spiritul de a se pedepsi astfel singur în șarja sa contra partidelor. Partidele mici au soarta lor pecetluită, se vor întoarce la matca respectivă, sau vor dispare. L. T. A. Liberalii şi mişcările Mişcările extremiştilor de dreapta formează în momentul de faţă cel mai nou subiect de polemică al presei liberale cu guvernul. Concluzia simplistă la care ajung polemicile liberale este următoarea: guvernul nu dispune de suficientă autoritate şi trebue să cedeze locul partidului liberal care va termina repede cu partidele extremiSt6. In ceia ce priveşte „autoritatea” liberalilor în combaterea mişcărilor extremiste, exemplele trecutului sunt edificatoare. Sunt guvernele liberale a înflorit întotdeauna sămânţa agitaţiilor extremiste, în complicitatea vinovată a ministerului de interne, ori de câte ori era nevoie de o diversiune menită să salveze partidul liberal dintr’un impas politic. Acel joc periculos cu focul revoluţiei de stânga sau de dreapta a creiat terenul prielnic pentru desvoltarea organizaţiilor extremiste cam azi devin din ce în ce mai periculoase pentru protectorii de odinioară. Şi acum ce face partidul liberal în faţa primejdiei extremiste? Intr’un lung articol consacrat „asalturilor extremiste”, oficiosul liberal constată că numai un regim de autoritate politică şi morală şi o atmosferă de destindere sufletească pot înlătura primejdiile extremiste. Constatarea e cât se poate de judicioasă, căci experienţa tronică din alte ţări a arătat că organizaţiile extremiste, câştigă teren mai ales acolo unde luptele politice au ajuns la o tensiune exagerată şi unde nivelul acestor lupte a suferit scăderi atât de mari încât creiază în rândurile maselor o confuzie asupra rosturilor reale ale partidelor în viaţa unui stat. Or, partidul liberal nu face de câţiva ani decât să contribue la aceste scăderi ale nivelului luptelor politice, calomniind şi defăimând partidul naţional-ţărănesc şi pe conducătorii acestui partid, când aceştia deţin în mâinile lor frânele Statului. Niciodată nu s’a dus împotriva unor oameni politici campanii mai pătimaşe şi mai lipsite de temeiu decât acele ale partidului liberal împotriva miniştrilor şi fruntaşilor naţional-ţărănişti. De asemenea, nu s’a organizat cu mai multă lipsă de simţ politic o acţiune de subminare a autorităţii de Stat, decât aceia condusă de opoziţia liberală. Evident, greşelile acţiunei politice a partidului liberal au venit la scadenţă. Partidul liberal suferă azi de pe urma mişcărilor extremiste pe cari odinioară le-a utilizat în scopupuri politicianiste şi cami azi se desvoltă graţie atmosferei pe care liberalii au creiat-o în ţară. In schimb, guvernul şi partidul naţional-ţărănesc caei au spulberat calomniile liberale, rămâne acum la putere ca străjer puternic al ordinei şi liniştei politice şi ca factor constructiv în mijlocul vorbăriei şi demagogiei politicianiste, la care se mărgineşte acţiunea opoziţiei. Azi, când liberalii încep să înţeleagă adevărul asupra mişcărilor extremiste, conducerea partidului persistă totuşi în vechile metode de luptă destructivă, de opoziţie sterilă care constitue primejdia cea mai serioasă pentru vechiul partid liberal. Schimbarea acestor metode şi înlocuirea lor printr-o atitudine politică civilizată, întemeiată pe un program constructiv bine precizat şi pe o critică obiectivă a activităţii guvernelor pe cari le dau alte partide este singurul mijloc fie asanare a vieţii politice şi de crearea unei destinderi necesare progresului Statului, în liniște și ordine. R. Granate In sfârşit! Reconstituirea Arcului de triumf de la Şosea a început din sfârşit. Să sperăm că de astădată materialul care va fi întrebuinţat, nu va fi exclusiv terci şi lapte covăsit, ca de rândul trecut şi că se va întrebuinţa puţin ciment, granit şi alte comestibile cari rezistă mai mult de o săptămână. N’avem pretenţiunea să posedăm şi noi un Arc de triumf ca cel de la Paris sau ca „Brandenburger Tohr” din Berlin, dar, pentru Dumnezeu, să ne dăm seama că nu mai sântem o ţară mică şi esclusiv agricolă, că avem o mare capitală, că însemnăm ceva în angrenajul lumii şi că trebue să avem perspective mai largi, mai grandioase, în ceea ce construim. Când punem o piatră, s’o punem şi noi pentru veacuri, nu să permanentizăm povestea meşterului Manoie, ca ce zidim azi, să se prăbuşească mâine. Mai ales că tot ce se face, costă tot atâţia bani, cu câţi in străinătate se durează pentru eternitate! DEŞCA Creionul actualităţii din mare duel D. IORGA. — Ai pretenţia să iei puterea pentru că ai scris câteva sute de poezii ?! D. GOGA. — Şi d-ta o receri pe baza celor câteva mii de drame pe cari le-ai comis ! D. IORGA. — Câteva mii ? Voiu mai compune zece mii ! D. GOGA. — Faţă de asemenea ameninţări mă declar bătut și mă retrag de pe teren ! Alte câteva mii de studenţi Ziarele au publicat rezultatul general al examenelor de bacalaureat şi au stabilit procentul reuşiţilor faţă de numărul celor înscrişi la acest examen. Mărturisim cu sinceritate că ne este cu totul indiferent calculul ce se face pentru a se dovedi că s-au realizat progrese în învăţământul secundar, căci nu aceasta interesează. Din datele publicate, nu contează decât un singur lucru: avem încă 6000 de tineri cari, în toamnă, vor da năvală spre universităţi. Dacă acestui număr i se va adăuga şi cel pe care ni-l va da bacalaureatul din sesiunea Septembrie, însemnează că aproape zece mii de studenţi noumnouţi se vor îndrepta, plini de iluzii, spre învăţământul de specializare pe care îl oferă „alma mater”. Pentru cei cari privesc chestiunea aceasta numai sub aspectul „cultural”, numărul mare al bacalaureaţilor poate constitui un prilej de mulţumire sufletească; pentru noi, însă, nici o bucurie. Fără să avem nici pe departe gândul de a tăia avântul celor tineri şi doritori de cultură, nu putem să împărtăşim nici un fel de optimism asupra viitorului lor. Dacă n’am şti că sunt câteva mii de licenţiaţi în litere cari somează, dacă n’am şti că peste 700 de absolvenţi de şcoli normale au rămas fără posturi in învăţământ, că mai multe mii de seminarişti nu pot deveni preoţi din lipsă de parohii vacante, că se prezintă sute de candidaţi, licenţiaţi în drept, pentru un post de magistrat, dacă n’am şti toate acestea poate am vedea şi noi lucrurile printr’o prizmă trandafirie. Cunoaştem însă realitatea şi de aceia nu putem fi optimişti. Am dori ca viitorul să fie desmintă, dar avem certitudinea că aceasta nu se va întâmpla. De ani de zile am arătat într’una pericolul de care este ameninţată societatea românească din cauza supraproducţiei de intelectuali pe cari şcoalele noastre secundare ni-i furnizează cu o dărnicie de nabab. Scadenţa iureşului către învăţământul teoretic a sosit încă de acum doi sau trei ani. Astăzi situaţia este şi mai agravata din cauza crizei care loveşte cu cruzime în toate domeniile de activitate. Ne-a fost dat să vedem, aici în Bucureşti, studenţi salahori la una din multele construcţii în curs de executare. Dar pentru aceasta nu era nevoe de cei 10-12 ani de şcoală, de atâţia bani cheltuiţi de stat şi de părinţii lor. Un mai elocvent exemplu despre nevoia de a pune stavilă goanei după diplome nici că se putea găsi un altul. Va înţelege oare mulţimea lucrul acesta? G. Cr. 15 zile in lui Hitler Două săptămâni sânt suficiente, relativ, pentru un gazetar, să afle cele ce se petrec intr’o ţară, să-şi dea seama de schimbările intervenite, de faptele întâmplate. Germania e, azi, in centrul preocupărilor întregei lumi şi de aceea cercetările pe cari le-am făcut, materialul documentar pe care l-am adunat în cele 15 zile cât am stat în cel de „al treilea imperiu”, pe care îl stăpâneşte azi Adolf Hitler cu puteri absolute, nemaiîntâlnite poate în Istorie, cred că vor interesa in mod viu şi opinia publică românească. Vom publica deci o serie de articole, pătrunse de un perfect spirit obiectiv asupra tuturor transformărilor ,radicale, intervenite în toate domeniile pe care se exercită viaţa unei naţiuni. Se va vedea la sfârşit, după citirea lor, ce este de fapt ndţional-socialismul german şi dacă poate fi un exemplu pe care trebue să-l imite şi alte naţiuni-Regimul hitlerist se socoate un regim „revoluţionar”. Intreaga presă germană, care, toată, dar absolut toată, a fost „unificată”, fiind de fapt, un singur ziar cu diverse titluri, toate cuvântările, toate conversaţiile particulare ale militanţilor naţional-socialişti, tind să arate că actualul regim e de esenţă „revoluţionară”, că trebue să fie înţeles ca atare şi să i se acorde toate prerogativele cuvenite unei revoluţii. Or, naţional-socialiştii n’au venit la Putere printr’o revoluţie, ei n’au zmuls guvernul printr’o luptă de stradă, prin răsturnarea organelor conducătoare ale Statului. Ei au fost pur şi simplu aduşi la Putere pe calea cea mai parlamentară şi mai constituţională posibilă. La 30 Ianuarie 1933 preşedintele Hirthenburg a chemat la Palat pe şeful partidului care avea cei mai mulţi deputaţi în Reichstag, pe Adolf Hitler, şi i-a încredinţat puterea. Şi pentru că n’avea majoritate absolută în Cameră, l-a obligat pe şeful naţional-socialiştilor să împartă puterea cu partidul naţional german de sub şefia lui Hugfenberg, alcătuind astfel un guvern de coaliţie, lucru banal, care se întâmplă în toate ţările. Aceasta ca formă. In fond, preşedintele Reichului, un venerabil bătrân de 85 de ani, era în ultimul an, sub influenţa covârşitoare, hotărîtoare, a doi oameni: a locut-colonelului Hindenburg, fiul şi aghiotantul său personal şi a lui Papén. Locotenentul colonel Hindenburg simpatiza cu mişcarea naţional-socialistă, fără a fi înscris în partid şi era pe lângă tatăl său port-cuvântul cercurilor reacţionare şi revanşarde, iar von Papén avea ca supremă ambiţie să răstoarne dela Putere pe bunul său „amic’ cancelarul von Schleicher, pe care îl socotea ca principalul vinovat că guvernul Papen n’a ținut decât 5 luni. Generalul Schleicher izbutise în toamna trecută să stabilească o atmosferă politică suportabilă. Inteligent, suplu, ponderat, partidele politice erau mulţumite cu guvernarea lui, căci de unde lumea se aştepta că va guverna dictatorial, milităreşte, că „loviturile” în politica internă şi externă vor urma una după alta, Schleicher s’a arătat un om cuminte care nu brusca şi ţinea seama de realităţi. Pentru a nu-i da timp să se consolideze, Papén a câştigat de partea lui pe colonelul Hindenburg şi alţi doi demnitari palatişti şi l-au hotărît foarte uşor pe bătrânul mareşal să-l cheme pe primul său ministru şi să-i declare că nu-i mai poate prelungi încrederea. Soldat disciplinat Schleicher — deşi majoritatea generalilor şi a ofiţerilor superiori erau de partea sa — s’a supus şi astfel guvernarea lui care începuse sub auspicii atât de bune, s’a isprăvit mult mai repede de cum se aştepta opinia publică germană. Odată Schleicher răsturnat, Papen şi locot-colonelul Hindenburg— prin intermediul preşedintelui Reichului — au încredinţat puterea lui Adolf Hitler, declarat cetăţean german abea cu câteva luni mai înainte. rml" de G. MILLIAN - MAXIMIN Ce este azi Germania după venirea la putere a partidului naţional socialist ? „O despoţie sângeroasă“, sau „un stat in care poporul a fost reinstalat in toate drepturile lui“ ? Cancelarul Hitler şi mioismul muncii, Selefte, şeful „Stafoala elimilui“ Oficiul naţional de turism Pe lângă Preşedinţia Consiliului de miniştri, s-a creat un Oficiu de turism, care a fost pus sub conducerea d-lui C. Miciora, din acea administraţie. Această organizaţie este binevenită. Nu-i putem găsi nici o replică, decât aceea că trebuia de mult înfiinţat un oficiu naţional de turism. In Franţa, un astfel de oficiu s’a creat încă din 1929. O lege specială a fixat oficiului, următoarele atribuţiuni: De a provoca iniţiativele administrative şi legislative, în vederea progresării turismului în Franţa. De a înlesni relaţiunile între administraţiile publice de transport, sindicatele de iniţiativă şi grupările turistice particulare.In Franţa, care a imitat minunata organizare turistică a Elveţiei, există 630 sindicate de iniţiativă turistică. Oficiul naţional francez mai are misiunea de a contribui la punerea în valoare a bogăţiilor naturale ale ţării. Să încurajeze desvoltarea industriei hoteliere. Să realizeze unirea tuturor forţelor turismului, asigurând în acelaş timp funcţionarea autonomă a fiecărei grupări. Să asigure opera de propagandă turistică în ţările streine. Iată, un întreg program, pentru Oficiul de turism de la noi. E desigur un program complex, care cere o activitate susţinută, în multe domenii. Oficiul de turism are deci în competinţa sa, coordonarea, în linii mari, ale eforturilor oficiale şi particulare, pentru ridicarea turismului. In afară de acest organ central funcţionează în Franţa un Birou oficial de informaţiuni turistice, care se ocupă cu realizările de ordin practic, cu strângerea şi clasarea informaţiunilor necesare turiştilor; colaborarea cu Turing-Club, care construeşte şosele, hanuri, etc., a creeat un Credit hotelier, pentru desvoltarea industriei hoteliere, şi multe alte realizări concrete. Această organizare aturismului, după Franţa şi Elveţia, credem că este cea mai bună. Oficiul român de turism are un vast câmp de activitate în faţa lui şi prima înjghebare dela Preşedinţia Consiliului, începe sub bune auspicii: ea va funcţiona cu personalul existent al Preşedinţiei, respingându-se deci acele numeroase sugestiuni cu care guvernul a fost asaltat, şi anume de a se transforma organizarea turismului intr’o vastă sinecură. De data aceasta s’a pornit cu dreptul... ■ * Bdn. straţia ziarului de publicitate Stut în ţară străinătate De ce nu s’a N’a fost deci nici o revoluţie. De altfel forma în care a venit Hitler la putere a paralizat de la început orice împotrivire a partidelor democratice. La Praga, unde e acum sediul partidului socialist-german — voiu vorbi mai târziu pe larg de acest partid şi de şefii lui — am avut prilejul unei convorbiri cu unul din cei mai cunoscuţi militanţi socialişti germani şi întrebându-l de ce acest mare partid a primit cu braţele încrucişate, venirea lui Hitler la Putere, mi-a răspuns: — Ce justificare politică, constituţionala, puteam avea ca să ieşim în stradă sau să proclamăm greva generală? Se încredinţa guvernul, după toate tradiţiile parlamentare, unui partid, cel mai bine reprezentat în Reichstag. Pe baza acestor principii am guvernat şi noi, în coaliţie cu alte partide cu cari aveam majoritatea. Dacă Hitler cobora în stradă coboram şi noi. Dar aşa? E un răspuns care ascunde, de fapt, lipsa de hotărîre, de curaj, a şefilor partidului socialist. Oamenii aceştia, buni organizatori, devotaţi muncitorimii, căreia i-au adus enorme servicii, nu aveau sânge revoluţionar în vine. (Despre comunişti voiu vorbi în alt articol). Erau oameni cari guvernaseră mult timp, unii din ei fuseseră prim-miniştri, miniştri, deputaţi, prefecţi, se... aşezaseră, se cuminţiseră, voiau să fie totdeauna legalişti şi evoluţionişti. E drept că înfiinţaseră o mare organizaţie de luptă „Reichsbanner”, care număra peste 4 milioane de membri şi care ar vea misiunea să iasă în stradă, să lupte pe baricade, când republica ar fi fost primejduită. Poate că membrii Reichsbannerului ar fi năvălit în stradă dacă şefii ar fi dat ordinulcuvenit. Dar acel ordin n’a pornit şi azi socialiştii îşi muşcă mâinile ,că au pierdut momentul, că opus nimeni ? au fost prea legalişti — adică lipsiţi de voinţă şi de curaj. De altfel partidul socialist german era pierdut încă din timpul guvernului Papen. Prim ministru în Prusia era pe vremea aceea Braun, ministru de interne Severing, iar prefect al poliţiei Berlinului Greszinsky. Aceşti trei erau socotiţi ca oameni de curaj, de mare energie ca adevăraţi luptători fără teamă, cu cari nimeni nu se putea juca. Atunci Papen a sondat puterea de reacţiune a partidului socialist german. El a declarat pentru Prusia un fel de stare de asediu de câteva zile, a încredinţat puterea executivă unui general şi acesta a dat ordin unui locotenent să ia 12 oameni şi să-i dea afară, pur şi simplu, şi pe primul ministru şi pe ministrul de interne şi pe prefectul de poliţie,care avea la dispoziţie câteva mii de „schupe”, cunoscuţii gardişti ai Berlinului, socotiţi atunci ca o gardă credincioasă a regimului republican. Locotenentul a executat ordinul cu o uşurinţă catastrofală! Cei trei corifei socialişti, cari aveau un mare prestigiu — nu numai în partidul lor, ci în toată ţara —- au fost scoşi din birourile lor şi trimişi la domiciliu, ca nişte simpli copişti, iar ei, în loc să sancţioneze această vădită călcare de lege şi această umilinţă insuportabilă printr’o reacţiune energică a marelui partid socialist, s’au mulţumit să trimită o petiţie tribunalului suprem din Lipsea! Din clipa aceea prestigiul partidului socialist era înmormântat, partidele de dreapta şi hitleriştii ştiau că n’au în faţa lor o forţă care să recurgă la nevoe la mijloace extreme, la greva generală, la lupta de stradă pentru apărarea regimului republican şi parlamentar. Prevederile lor s-au realizat întocmai. Hitler a fost chemat la Putere, iar socialiştii au stat (Citiţi continuarea în pag. II-al