Lupta, august 1934 (Anul 13, nr. 3829-3855)

1934-08-01 / nr. 3829

K 1 * ANUL XIII No. 3829 CONST. MILLE Fost director politic Decembrie 1921 - Faisruaria 1927 ABO^M£NTE Instituții și autoritățile: 1000 Pa 12 luni SOC ■ae 6 , .......................... • I , 40 3 ...................................................... 200 IN STRĂINĂTATE DUBLU Redacţia şi Administraţia Bucureşti Str. Const. Miile. 12 (Sărindar) Direcţia 343-08 — Secretariatul 343-06— Administraţia 343-04 Noua diplomaţie germană, altă primejdie pentru Austria Necesitatea imperioasă a intervenţiei Europei Faţă de neastâmpărul Germaniei care sare de la o revoluţie la alta numai în scop de a se sustrage treptat de la sancţiunile războiului ce ea l-a deslănţuit şi a pregăti revanşa, nimeni nu-i mai poate acorda cea mai mică încredere fiindcă, după toate conferinţele ţinute, spre a organiza pacea, Germania a minţit şi înşelat omenirea până ce, din tactică,a plecat şi din Societatea Naţiunilor spre a-şi putea face de cap şi mai liberă. Aşa şi acum. Imperialiştii militari ai Germaniei au sprijinit de la început pe Hitler şi au suportat ca un străin să vină să conducă Reich-ul tuturor geniilor, un incult demagog şi terorist să înlăture marii militari, savanţii şi economiştii, toţi bărbaţii politici ai Germanei, ba pe unii să-i surghiunească iar pe alţii chiar să-i asasineze. Pentru ce au primit germanii această ruşinoasă şi dureroasă umilinţă care constituie pentru acest popor de 70 milioane o mai mare perdere decât cea îndurată în ziua când au capitulat în faţa lui Foch? Pătura conducătoare a Germaniei, ca şi o bună parte din massele apolitice şi semi-culte, au primit pe Hitler în speranţă că noua revoluţie hitleristă va culmina prin anexarea Austriei.,— căci toate încercările post-belice spre a ajunge la acest rezultat au eşuat. Au crezut imperialiştii revanşarzi că un austriac, devenind cancelar al Reich-ului şi recurgând la acte de terorism, va reuşi mai uşor şi mai repede să alipească republica austriacă a cărei independenţă a fost garantată prin tratatul de pace. Hitler s-a aruncat asupra Austriei cu o sălbăticie şi cruzime criminală, revoltând omenirea prin actele de teroare ce le săvârşia în Austria. Cu cât rezistenţa Austriei era mai dârză, cu atât creştea şi atrocitatea lui Hitler, până ce a ajuns la asasinarea lui Dollfuss, o crimă ce a răsculat omenirea şi a determinat marile puteri să pună piciorul în prag, adică să intervină în Austria spre a-i apăra şi menţine independenţa, spre a impune Germaniei, cu forţa armată, respectarea tratatelor. Când Hitler a simţit că a scos din răbdări pe aliaţi, chiar pe Italie şi că se expune la o complectă şi definitivă izolare cum şi la apărarea militară a Austriei, imediat a făcut volte-fate. S’a adresat, în mod teatral, lui von Pappen ca să plece ca ministru plenipotenţiar german la Viena — recte ca guvernator sau cancelar camuflat al Austriei. Ceiace Hitler n’a reuşit să obţină prin terorism, Pappen să încerce prin persuasiune și corupțiune intensă. Hitler crede că prin această diplomaţie va realiza o dublă lovitură: mai întâi va potoli furia lumei şi va zădărnici represăliile aliaţilor; apoi va scăpa de Pappen în politica internă şi are să-l compromită, la sigur, în misiunea ce a acceptat-o în Austria, căci doară Pappen nu s’a dus să apere tratatul ce garantează Austriei independenţa, nu s’a dus să satisfacă pe aliaţi, ci să încerce, prin alte mijloace, să ajungă acolo unde Hitler n’a ajuns nici prin asasinarea lui Dollfuss. Credem că de astă-dată aliaţii nu mai sunt aşa de naivi să nesocotească noul plan de la Berlin pentru anexarea Austriei, ci vor aviza cât mai repede, cât mai energic, respingând asigurările mincinoase şi perfide ale cancelarului asasin, — altfel ne vom trezi într’o bună dimineaţă că Germania care a perdut războiul, dar a câştigat pacea, va reuşi după 15 ani de la capitularea ei, să-şi sporească teritoriile, să se aşeze în Europa centrală, ameninţând statele ce au reuşit după veacuri de aşteptare, prin imense jertfe de sânge şi prin sacrificarea liniştei şi a belşugului, să-şi desrobească neamurile. Intervenţia marilor puteri europene în chestiunea austriacă este deci indispensabilă şi de o netăgăduită urgenţă, — altfel situaţia internaţională se va complica, primejduind pacea omenirei. Intervenţia n’are caracter intern. Austria este, de la încheierea păcei, o problemă mondială, fiindcă tratatul de la Versailles garantează independenţa ei. Natural că intervenţia nu poate fi un act izolat, ci trebuie să fie concertată între acei ce au garantat, independenţa Austriei. Deci Societatea Naţiunilor să soluţioneze conflictul provocat de Germania, să decidă fie alături de Germania la masa verde de la Geneva, fie fără de ea şi în contra ei, — altfel aprindem focul în Europa centrală şi în Balcani. Nici un pas izolat din proprie iniţiativă a vreunei mari puteri, ci o înţelegere prealabilă cât mai prudentă şi mai sinceră, — acolo, la Geneva, în prezenţa şi cu asentimentul tuturor. A. H. Creanţele împotriva Statului Hotărâri judecătoreşti.—Restituiri Una din preocupările principale ale departamentului finanţelor este lichidarea trecutului care apasă greu asupra bugetului în curs. Pentru lichidarea acestui trecut, începută prin legea arieratelor din 1932, votată din iniţiativa d-lui Virgil Madgearu, se va lansa un împrumut intern aşa precum prevede legea votată odată cu bugetul general al Statului pe 1934-1935. Până acum toate sunt bune. Două lucruri au rămas încă nelămurite şi de acestea înţelegem să ne ocupăm astăzi. Este vorba de două creanţe asupra Statului cari nu pot intra nici în legea Madgearu, pentru lichidarea datoriilor arierate ale Statului, nici în ordinea creanțelor cari vor veni la subscrierea împrumutului intern: 1) Plata hotărârilor judecătorești rămase definitive şi investite cu formulă executorie, cari nu au fost achitate, deşi au fost înscrise în bugetul ministerului de finanţe din anul trecut şi reînscrise anul acesta. 2) Destituirea impozitelor plătite în plus de contribuabili în cursul exerciţiilor închise. Sunt, astăzi, în mapele direcţiunii ord,,, anţării, din ministerul de finanţe, hotărâri definitive în valoare de circa 150-200 milioane lei. La aceste hotărâri, Statul plăteşte dobândă legală continuă (3 la sută peste contul Băncii Naţionale) până la achitare. In buget s’a înscris numai suma de 40 milioane lei! Adică cu 40 milioane, ministerul are de plătit 200! Deci nici anul acesta hotărâri vechi de patru, trei sau doi ani nu vor fi achitate. Mulţi dintre acei cari se consideră nedreptăţiţi — şi sunt — se adresează din nou justiţiei care acordă, cum este normal, daune cominatorii de 500 sau 1000 lei pe zi, până la achitare. Se înţelege uşor cum se sporeşte, astfel, capitalul iniţial. Dar problema mai are un as WPIU intorogant Coronre judecătorească nu se poate executa (şi nu se poate pentru că statul nu poate fi urmărit în venituri pentru acoperirea creanţelor particulare), suferă în primul rând prestigiul justiţiei şi importanţa unei hotărâri dată de instanţele supreme. Dacă puterea executivă nu vrea să execute hotărârile puterii judecătoreşti, este mai decent să se decreteze ca nimeni să nu mai poată chema statul în judecată pentru daune materiale. S-ar salva, astfel ,cel puţin autoritatea morală a justiţiei, singura instituţie în care cetăţenii nu şi-au pierdut încă încrederea. Se întâmplă cazuri cari ni se par paradoxale. Sunt contribuabili cari au de primit de la Stat sume importante şi nu le pot urmări dar, la rândul lor, sunt urmăriţi sângeros pentru plata restanţelor din impozite. Compensare? Nu se poate face pentru că nu permite legea contabilităţii asemenea operaţiuni decât pe bază de ordonanţare şi ordonanţarea nu se face nici pentru plata hotărârilor judecătoreşti, nici pentru restituiri, decât în limita sumelor înscrise în buget şi a decretelor lunare care, de cele mai multe ori amputează disponibilităţile bugetare tocmai la capitolul plăţii restituirilor şi hotărârilor judecătoreşti. Ministerul de finanţe trebue să găsească o soluţie pentru lichidarea acestui test care apasă asupra bugetului ordinar şi angajează prestigiul autorităţii statului. Se petrec adevărate tragedii (oameni al căror avut este vândut pentru plata impozitelor şi nu pot încasa sumele ce au de primit de la stat); creditorii statului fac zilnic pelerinaj la ministerul de finanţe ca să-şi ecupereze drepturile, propun tranzacţii, pentru ei oneroase, înţelegând să-şi amputeze singuri drepturile izvorâte din creanţele ce deţin, şi sunt refuzaţi la plată sau amânaţi din lună în lună, din an în an, de la un buget la altul... Un spectacol urât .re trebue să înceteze. RADU MATEI Avioane şi paraşute ACCIDENTUL DELA MAMAIA Un accident cu urmări din cele mai triste s’a întâmplat ori la amiază la Mamaia: un hidro avion al hidroscalei de acolo, luându-şi sborul, după câteva minute s’a prăbuşit. Doi sublocotenenţi şi un mecanic şi-au găsit moartea în acest nefericit accident. Evident, accidente de aviaţie se întâmplă în toată lumea. Zilnic invenţia aceasta miraculoasă înghite vieţi tinere şi încă mulţi oameni se vor prăbuşi din înaltul cerului până ce aviaţia va fi în aşa fel pusă la punct, încât riscurile să fie reduse la minimum posibil. Totuşi, nu sânt prea multe accidentele în aviaţia noastră militară? Să ne înţelegem: din când în când vin telegrame cari arată că un avion francez sau italian s’a prăbuşit. Dar ce viaţă intensă aviatică e acolo, cum se numără cu sutele păsările de oţel cari îşi iau sborul în fiecare zi! Dacă se compară cât se sboară în Franţa, în Italia, în Anglia sau în Rusia, cu cât se sboară la noi, am vedea că media accidentelor e nespus mai mare la noi. Dar nu numai atât: chiar hidroscala aceea de lângă Constanţa pare că s’a specializat în accidente. Prea des auzim de nenorociri întâmplate cu zborurile pornite dela această unitate. Ştim că acum căte-va luni când s’a mai întâmplat o nenorocire — venită şi ea după altele — s’a făcut o anchetă. Ce s’a constatat, ce sancţiuni s’au luat, opinia pu- blică n’a aflat. Dar în nenorocirea de ori mai e un lucru: mecanicul a veit săse salveze cu paraşuta, dar aparatul nu s’a deschis şi nenorocitul s’a sfărâmat de pământ. E firesc să întrebăm: ce fel de paraşute are aviaţia noastră? Paraşuta trebue să se deschidă, acţiunea ei nu se cade să fie problematică, nu trebue să fie o chestiune de noroc. Acum câteva zile un aviator rus s’a aruncat din avion dela 11 mii de metri înălţime. El avea atâta încredere în paraşuta lui, încât n’a tras de sfoară ca s’o deschidă decât la 300 de metri deasupra solului. Şi aparatul a funcţionat minunat. Ce se petrece în sufletul aviatorilor noştri când văd că obiectul menit să le salveze viaţa în clipa de supremă primejdie, nu funcţionează nici ca o umbrelă demodată? Când se va pune ordine şi în Anchetat parchetului inter După depoziţia făcută înaintea comisiunii parlamentare de anchetă de către d. Maniu — care a continuat azi — nimeni nu se mai îndoeşte că s’a săvârşit un fals infam, care a avut un singur scop: asasinarea morală şi pontică a unui fost prim-ministru al ţării, de talia, d-lui Iuliu Maniu. Dovezile produse nu mai lasă nici umbră de îndoială. Acum n’ar mai trebui să urmeze nici o anchetă, ci inmai pedepsirea drastică a tuturor vinor aiHor, atât a uneltelor, cât și a autorilor morali. Ceeace s’a petrecut iese cu totul din ceeace era socotit la noi luptă politică. România n’a excelat niciodată, în viaţa publică, prin obiectivitate, moderaţiune şi prea multă omenie! Violenţa, insulta, calomnia au fost arme curente. Totuşi s’a respectat o limită: acte false pentru asasinarea politică a celor mai de seamă fruntaşi, nu prea s’au întrebuinţat. Ne amintim vag de o chestiune cu „ocnaşul Mărgăritescu” — un fals oarecare întrebuinţat contra nu ştim cui, dar de care partidul respectiv nu s’a mai putut spăla două decenii în şir! Deaceea chestiunea falsului introdus cu bună ştiinţă în depoziţia lui Seletzki, trebue tratată cu toată gravitatea pe care o comportă. Atâta ne mai lipseşte, să apucăm şi calea acestor procedee mizerabile! Până la demascarea şi pedepsirea severă a tuturor vinovaţilor, magistraţii militari cari sânt bănuiţi că au avut un rol în această urâtă şi tenebroasă afacere, au fost scoşi de la locurile lor şi mutaţi la ministerul armatei. In locul lor au fost aduşi alţii, în frunte cu colonelul Vasile Chîru, un excelent magistrat militar, cult şi cu o veche reputaţiune de independenţă şi fermitate de caracter. Instalarea a fost precedată de o cuvântare scrisă a d-lui general Uică, comandantul corpului îi de armată. D-sa a făcut foarte onorabile eforturi literare în opera sa trimisă spre rostire şi a cerut colonelului Chim să-şi facă datoria şi „să afle adevărul, tot adevărul”. Nu credem ca în opinia publică, — după toate cele petrecute — apelul acesta al d-lui general Uică să îi găsit un ecou prea entuziast. Vedem că oficiosul partidului naţional-ţărănesc, care ştie multe, cere, de două săptămâni, demisia d-lui comandant al corpului II, tocmai pentru ca să se poată face lumină deplină, deşi, se pare, că lumina e deja făcută şi alt adevăr decât cel afirmat, cu toată autoritatea sa morală şi politică, de d. Maniu, nu mai poate fî acceptat de opinia publică. Parchetul militar, având în frunte un magistrat de elită ca d. colonel Chiru, poate să ancheteze, evident, Comisia parlamentară e însă organul indicat să spună cuvântul definitiv. Şi acest cuvânt nu poate fi altul decât unul singur: s-a săvârşit o mare ticăloşie: ea trebue sancţionată. LT. D. COLONEL VASILE CHIRU GRANATE Eroism! Cred că aţi luat notă de noul fel de eroism lansat de elementele de extremă dreaptă. Eroism înseamnă să pui o bombă într’o biserică, într’un tren sau sub un pod, fără să te vadă cineva ; să nu ataci pe nimeni, dacă nu eşti in bandă, înarmat şi adversaruln’are nici măcar un baston. Cam acesta e catechismul eroic în deosebi al hitlerismului. Iată declaraţiile celor cari lau asasinat pe Dollfuss. O bandă de indivizi, toţi înarmaţi până’n dinţi, năvăleşte asupra unui omuleţ dezarmat. Şi acum ascultaţi depoziţia eroului principal : — Noi n’am voit să-l împuşcăm. Dar Dollfuss, ridicând mâinile spre apărare, a atins revolverul care s’a descărcat singur ! Or, autopsia cadavrului a dovedit că gloanţele i-au fost trase nefericitului cancelar pe la spate ! Cât de abjectă şi degradantă trebue să fie propaganda aceea care îndeamnă pe indivizi să ucidă, dar să nu-şi ia niciodată, pe faţă, răspunderea faptei lor, ci să se cuiraseze in cea mai cinică minciună ! Ce-ar ajunge această nefericită Europă, dacă ar intra, toată, pe mâna unor asemenea specimene ! ___ DESCA Partidul liberal şi problema funcţionarilor publici De câteva zile s’a angajat o polemică stranie între ziarele oficioase ale celor două mari partide de guvernământ. „Viitorul” şi „Dreptatea” învinuesc reciproc regimurile pe cari le reprezintă că au exploatat problema funcţionarilor pentru satisfacerea propriilor interese de partid. Polemica e stranie, din mai multe puncte de vedere. Mai întâi fiindcă în această chestiune ambele partide au păcătuit nu numai faţă de funcţionari dar mai ales faţă de ţară. Şi pentru că cele două partide se judecă reciproc, apoi opinia publică este mai în măsură să ştie şi să aprecieze a cui vină e mai mare în această materie. „Viitorul” de aseară, se aventurează într’o comparaţie între tratamentul aplicat funcţionarilor publici sub regimurile naţionalţărăniste şi sub cele naţional-liberale şi după ce aduce tot felul de acuzaţii partidului naţionalţărănesc, face următoarea afirmaţie: „Acest tratament venea însă după guvernările liberale, în cari grija de clasa funcţionărească a predominat totdeauna”. Or, care este problema care pre ocupă în momentul de faţă, în cel mai înalt grad guvernul liberal? Simplificarea aparatului de stat hipertrofiat şi uşurarea bugetului general al Statului de povara unui corp funcţionăresc prea numeros. Dar cine poartă vina acestei situaţii dacă nu partidul liberal care a guvernat cel mai mult în această ţară? Nu au fost rare regimurile liberale, acele cari în decursul de funcţionăreşti partizanii politici, asigurându-şi, în felul acesta, o forţă electorală devotată şi un control permanent asupra vieţii de stat. Este drept că venind la putere, naţional-ţărăniştii au făcut schimbări de funcţionari pentru a înfrânge rezistenţa pe care guvernele naţional-ţărăniste o găseau din partea unora dintre funcţionarii liberali şi pentru a-şi plasa, după exemplul liberalilor, oamenii lor în slujbe. Aceasta nu schimbă însă întru nimic realitatea că aparatul de stat hipertrofiat este opera partidului liberal şi că precedentul grav al politicianizării funcţionarilor tot liberalii l-au statornicit. Acum, ambele partide au ajuns la convingerea că aparatul de stat trebuie simplificat, fiindcă bugetul nu mai poate suporta o armată de funcţionari inutili. O asemenea reformă nu se poate însă realiza, în momentele actuale, într’o atmosferă viciată de polemici şi acuzaţii inutile şi pătimaşe. In consecinţă, asupra acestui subiect nici unii ,nici alţii n’au dreptul să se instituie în judecători. Guvernul şi partidul liberal au datoria să rezolve problema simplificării aparatului de stat, fără preocupări politice, adică fără acuzaţii sgomotoase la adresa adversarilor pentru a se pune la adăpost în vederea satisfacerii intereselor proprii. In orice caz, „problema funcţionarilor” este un subiect pe care liberalii ar trebui să-l trateze în presa lor oficială, cu mai multă prudență._________R. C. Miercuri Augissi â93 FAGURE &LICITATE direct Administraţia ziarului agenţiile de oubliciîai© 3 I6i numărul In fart 6 Lei in străinătate Creionul actualității D. SLAVESCU. — D-le Tunian, cred că ai să subscrii la împrumutul intern. D. IUNIAN. — Cun plăcere, dar la mai mult de... 3 milioane să nu te aştepţi! Secetă grozavă in Stateie-Unilte — Populaţia lipsită de apă.—fii de vite pier zilnic — Statele-Unite, prospere ca de obicei incitaţiuni biblice, pot să se considere pe drept cuvânt în timpurile apocaliptice, când cerul şi pământul se controclau contopindu-se în acelaşi nave de flăcări. Nu în zadar, negrii iluminaţi au implorat sub impulsul metodiştilor, răzbunarea cerească asupra unei civilizaţii îmbâcsită de lux, de fără delegi şi alcool. Iată-l pe guvernatorul din Kansas, venerabilul domn Langdon, dând alarma prin S. O. S. autorităţilor federale: „Naţiunea se găseşte în faţa celui mai mare dezastru al istoriei. Statul Kansas e distrus. Sunt regiuni în cari n’a căzut pic de ploaie din Septembrie anul trecut. Termometrul viu coboară sub 48 de grade. Populaţia vede cu groază ogoarele secătuite din Dakotas, Montana, Nebraska şi Minnesota, transformate într’o adevărată Sahară americană. Oamenii fug. E un adevărat exod. Mor cu zecile din cauza insolaţiei, iar vitele se prăpădesc. Mii de vite mor de sete”. Intr’adevăr, oraşul Chicago pompează zilnic 45.000.000 de hectolitri de apă pe zi din lacul Michigan, fără să-i ajungă. In Middle-West, locuitorii urlă de sete, umblă năuci cu gâtul uscat sub un soare dogoritor ce pare un râs uriaş. Până şi New-Yorkul, exageratul, artificialul, antipaticul New York — oraşul eterat, centrul vieţii intense, al zgârie -norilor ce se erijează ca obeliscuri de albastru în azurul implacabil al cerului. Nimic mai jalnic decât acest New-York sub valul de căldură. Marea cetate pare gata să explodeze, împrăştiind milioanele de oameni pe câmp departe. Şi fără căldura pustiitoare, New-Yorkul e oraşul care ar putea spune: „Sunt prea neîncăpător pentru mine”. Străzile lui n’ar putea înghiţi mulţimea locuitorilor lui, dacă aceştia s’ar hotărî să iasă la un moment dat afară din case. In iunie trecut, lumea era mult mai activă, mai neutră, mai corectă. Odată cu seara, începea exodul spre Broadway, „calea luminoasă” a americanului burghez, vibrând în luminile de cinema şi teatre. Anul acesta a intervenit ceva nou: Moartea prohibiţiei. Restaurantele şi hotelele, au imitate cafeurile pariziene. Peste tot s’au etalat mese şi scaune. Trotoarele gem. . Ordonanţele primăriei interzic aşa ceva, dar autorităţile municipale ştiu să închidă ochii. Alte invenţii în serie: Radio city, central Rockefeller, etc. Un fel de Veneţie ici, un Lido dincolo. Spiritul americănesc e ştiut că bate toate recordurile._____________________________ dură progresează. Milionarii au şters-o spre Newport, Newhaven, Saratoga sau Adisondacks. Ce face restul populaţiei, Arşiţa dogoreşte, terorizează. New-Yorkul a devenit un cuptor, o adevărată etuvă vampir. Câteva milioane de new-yorkezi au plecat. Valul populaţiei a diminuat. Asfaltul începe a se prăji de la 6 dimineaţa, zidurile ard, termometrul oficial nu coboară. Toată lumea aşteaptă seara să izbucnească afară undeva. Şi în acest timp telegramele aduc ştiri din ce în ce mai alarmante. „Orice speranţă e pierdută, recolta e compromisă în întregime. Mii de vite mor zilnic de sete. N’a plouat din 1933”. „Nu !" Legea învăţământului primar din 1921 prevedea că învăţătorii numiţi în zonele eteroglofe de la graniţele ţării pot — aceasta e expresia scrisă în lege — fi împroprietăriţi cu 13 hectare de pământ dacă se angajează să servească cel puţin 10 ani în acele regiuni. Acel „pot fi împroprietăriţi” a dat loc la nenumărate abuzuri, s’a dat la „ai noştri”, s’a refuzat „celorlalţi”, într’un cuvânt învăţătorii au fost lăsaţi la bunul plac al mai marilor zilei. In 1930, printr’un jurnal al consiliului de miniştri, s’a statuat ca această împroprietărire a dascălilor din zonele eteroglote să se facă numai într’o regiune depărtată de cel mult 4 chilometri dela satul în care învăţătorul îşi are postul. Măsura, deşi în contradicţie cu legea, îşi avea oarecum o explicaţie: necesitatea ca dascălul să fie mereu în mijlocul sătenilor. Decât, un singur lucru: ce te faci dacă nu se găsesc terenuri în cuprinsul distanţei de patru chilometri? Ministerul de agricultură s’a folosit mereu de această dispoziţie a jurnalului Consiliului de miniştri şi a afirmat tuturor solicitanţilor acelaş leit-motiv „n’avem terenuri disponibile în faza respectivă”. S’a găsit deci sistemul de a eluda prevederile legale. Actualul ministru al instrucţiunii,, d. prof. dr. Angelescu, pentru a pune capăt acestei situaţiuni, a făcut să se modifice articolul buclucaş din legea învăţământului primar, transformând pe acel „pot fi împroprietăriţi” în „vor fi împroprietăriţi”. E de la sine înţeles că în faţa nouei legi, promulgată acum o lună, nu mai poate sta în picioare nici dispoziţia din legea Consiliului de miniştri din 1930. Aşa cel puţin ar fi drept şi legal. Totuşi lucrurile nu se petrec aşa. Ministerul de agricultură a luat pe „nu” în braţe şi nu-l slăbeşte de loc. Dacă bieţii învăţători ar fi oameni cu dare de mână şi ar avea destul timp de pierdut, s’ar putea adresa justiţiei şi ar câştiga la sigur, dreptatea fiind de partea lor. Se vede treaba că domnii de la agricultură ştiu bine că dascălii săteşti n’au nici bani şi nici timp şi de aceia procedează cum procedează. Legea spune da, ei spun nu! Dacă am scris aceste câteva rânduri, am făcut-o în speranţa că măcar guvernul va socoti de cuviinţă să hotărască de a se termina odată cu acest „Vodă da, iar Hâncu bal”. Cu atât mai mult cu cât bietul Hâncu are și legea de partea lui. _________________________G. A. M.