Lupta, iulie 1936 (Anul 15, nr. 4407-4433)

1936-07-22 / nr. 4425

­ A ANUL XV Hv. 4425 CONST. MILLS Fost diroetor politic Dec. 1921 — Febr. 19Í7 DíTOCtor EMIL D. FAGURE Redacţia şi ad-ţiar Bucureşti, str. Const. Milli­s (Sărindar) PAGINI TELEFOANE: Direcţia 343-08 | Secretariatul 545-06 +■ Administraţia 545-04 cur­ 22 Iulie 1936 Viaţa e^Q^comedie pen­tru cei cari* judecă și o tra­gedie pentri­ m cari simt, Walpolia O CHESTIUNE EDILITARA TOALETA CAPITALEI Să fugim de politică! Mai a­­les că intrăm, în fine, în plină vacanţă.Să vorbim azi de o chestiune edilitară, dar nu ca de un subiect de vacanţă ci ca de­ o problemă a cărei soluţio­nare practică se impune cât mai repede. E vorba de toaleta Capitalei care se face încă în condiţiuni primitive. Nu tăgăduim că edilii noş­tri se străduesc să satisfacă cât m­ai multe din cerinţele oraşe­lor moderne. Zilnic avem sur­prize plăcute. D. Donescu este Un primar harnic şi inovator şi vrea să întreacă chiar pe a­­cei cari s’au distins mai mult. In unele direcţiuni chiar i-a întrecut. Totuşi în ce priveşte toaleta Capitalei progresul e foarte lent şi tocmai fiindcă oraşul e în plină transformare ar fi tre­buit să se dea o specială aten­ţie, de mult, modului cum se face toaleta Capitalei. Ştim cum se construeşte la noi. Nu e cu putinţă, se vede, să impunem constructorilor să-şi concentreze materialul, să izoleze şantierul de public, să-l izoleze perfect nu superficial, să nu construiască fără a ţine seamă de vecini, de stradă, de ordinea publică, de higiena ce­tăţenilor, etc. etc. Edilii sunt datori să facă educaţia con­structorilor şi să controleze ri­guros ca lucrările să se execu­te fără a se creia luni şi ani de zile neplăceri, unele insuporta­bile, vecinilor şi în general pu­blicului. Să ni se arate la care şantier, din câte sunt acum în Capitală — afară de acel dela palatul regal unde s’a izolat de stradă reconstruirea aripei palatului din Calea Victoriei,­­ la care şantier se respectă normele ce trebuie să fie prevăzute în re­gulamentul de construcţii? Iată dar că numai dela miile de construcţii se adună asupra Capitalei o cantitate enormă de praf şi murdării. Dar numai atât? Toate vehiculele ce trans­portă mai ales materiale de construcţii, nisip, pietriş, cără­mizi, var, ciment, etc., toate risipesc în drumul lor de la u­­zine până la destinaţie, nn cinci la sută din aceste materi­ale, sub formă de praf. In afa­ră de aceste transporturi mai sunt acele cu alimente, mai a­­les acele cu zarzavat şi carne lasă urme pe întregul lor par­curs. Camioanele cu carne lasă o dâră de sânge de la abatoriu şi până la măcelăriile ce se a­­provizionează. Par’că a fost vorba de o civilizată organiza­re a transportului de­­ carne! De ce nu se soluţionează odată această problemă foarte sim­plă? Apoi lucrările edilitare sporesc şi ele praful şi murdă­ria. Cetăţenii recalcitranţi dau şi ei contribuţia lor. Niciodată, nu ne explicăm de ce administraţia edilitară nu parvine să organizeze toaleta Capitalei aşa cum o reclamă un oraş de proporţiile Bucu­­reştiului. Sunt câteva lucruri foarte simple ce le cer cetăţe­nii de ani de zile. De pildă, să se interzică ieşirea din uzine a ori­cărui vehicul încărcat din care se scurge praful pe străzi. Aceste vehicule să fie bine acoperite, cu pânze imper­­miabile şi udate, să nu se pu­nă în mişcare automobilele co­munale, cu mături, fără ca în prealabil să se stropească bine străzile şi aceasta măcar o oră după închiderea spectacolelor, căci acum publicul ce iese de la spectacole înghite praful pre­cum îl înghit şi cetăţenii ce dorm cu ferestrele deschise. Sistemul de măturare nu e nu­mai primitiv, dar sălbatic. Invi­tăm pe edili să urmărească în­­tr’o noapte această sălbăticie şi suntem siguri că a doua zi vor protesta. Stropitul este de asemenea ori insuficient, ori prea mult fiindcă nu-i raţional. In străinătate oraşele nu sunt numai stropite, ci spălate şi a­­poi vin măturile şi înlătură toată murdăria. Serviciul edilitar respectiv în grija căruia cade toaleta Ca­pitalei, acest serviciu ar putea să-şi revizuiască odată echipe­le de măturători. Să se ducă domnii cari conduc acest ser­viciu să vadă cum se face toa­leta Budapestei — îi trimitem în Capitala Ungariei fiindcă e cea mai apropiată Capitală,din străinătate — şi vor vedea a­­colo cum măturători specia­lişti spală dimineaţa bulevar­dele încât nu rămâne un paiu pe ele, stropesc cu măestrie squarurile şi plantaţiile dela rădăcină până în vârful pomu­lui, fără a atinge edificiile, — cine a văzut Budapesta după toaletă simte, în zăduful cel mai mare, că oraşul s’a cură­ţat şi s’a înviorat întreaga ve­getaţie. Nu este oare aceasta realizabil şi la noi? Nu este oare posibil să recrutăm pen­tru toaleta Capitalei un perso­nal valid, nu zdrenţuroşii şi infirmii adunaţi de prin azi­luri? De ce nu se ţine seamă de ceea ce a făcut d. Gabriel Marinescu, prefectul Capitalei? Gardiştii au acum o cazarmă model cu tot confortul modern, sunt curaţi, îngrijiţi bine fizi­ceşte şi moralul este ridicat tocmai fiindcă au tot ce le tre­buie. Dacă ar avea şî mătură­torii o organizaţie civilizată, s’ar putea forma echipe specia­le cărora li s’ar da o pregătire definitivă şi astfel s’ar asigura un serviciu cât mai corespun­zător necesităţilor Capitalei. Dar chestiunea echipelor de noapte? Echipele dela tramvaiu ca şi acele cari repar străzile de ce nu lucrează noaptea, cu deose­bire vara? S’ar înlătura astfel un inconvenient de care suferă circulaţia, publicul şi munci­torii, cari pot lucra mai bine şi mai cu spor noaptea, la răcoa­re şi în linişte. Toate acestea se cunosc, ad­ministraţia edilitară constată zilnic efectele proaste ale unei stări de lucruri primitive. Am dori să ştim cine stă în calea a­­cestor indispensabile îmbună­tăţiri? înfrumuseţarea Capitalei, fă­ră înlăturarea acestor defecte, este cum ai pune chelului o ti­chie de mărgăritar). R. P. FĂRĂ Convenţia otrăvitorilor s’a sem­nat şi fără participarea Italiei. Nu totdeauna Ducele izbuteşte să bage Europa la strâmtoare! IN SPANIA Şeful răsculaţilor spanioli, ge­neralul San Jurjo a capotat cu avionul şi a fost carbonizat. Dacă am vrea să facem o re­flexie macabră, am putea spune că generalul s’a... ars, pornind răscoala! TABERE Studenţimea „gardistă” are o tabără de vară la mare, la „Car­men Syl­va”; cea democrată a fă­cut una la munte, lângă Bran. Suficientă distanţă ca să nu se întâlnească — măcar în luna aceasta de vacanţă. OLIMPIADA „Flacăra olimpică” a pornit din Atena spre Berlin, însoţită de un protocol în care se spune: „Vă remiter­i această flacără me­nită să lumineze spiritul şi sufletul, în interesul patriilor respective şi a binelui umanităţii, prin nobile şi e­­legante întreceri”. Exact ce se face la Berlin: e o întrecere grozavă. — dar şi se­cretă! — între chimiştii hitlerişti pentru găsirea celui mai... ele­gant gaz de război, cu care să se facă,o lecuţă de bine umani­tăţii — de la 20 de milioane de morţi în sus! COMUNISTUL Campania contra d-lui dr. Lu­­pu pe tem­a că e... comunist, con­tinuă. Nici Stalin, nici Molotov, nici Voroşilov, nu mai sânt comu­nişti ca pe vremea lui Lenin şi Troţki, numai d-rul Lupu a! nostru nu vrea să renunţe la in­transigenţa d-sale comunistă, să-l tai! Dacă Rusia ar redeveni impe­riu ţarist, adversarii d-rului Lu­­pu tot nu l’ar amnistia pe ches­tia comunismului! Ce vreţi, murim de prea mul­tă bună credinţă! BUGETUL D. Dem Dobrescu l’a acuzat în consiliul general al Munici­piului, pe d. Donescu, c’a luat şi a cheltuit toate veniturile comu­nei, pe 3 ani înainte. Ei, că era să i le lase dumisale să le cheltuiască când va reveni primar! Să facă și d. Dobrescu la fel: să topească într’un an-doi veni­turile pe un secol! Să nu mai în­drăznească nimeni să mai ceară primariatul — după d-sal! Iar noi contribuabilii Capita­lei, citind polemica, jubilăm și zburdăm de bucurie! •Jeaas! Un „nu“! îmi povestea azi un coleg, secretar de redacţie al unui ziar la care lu­crează aproape numai „mânji”, cum ii alintă confratele, adică tineri din cari nici unul n’a trecut de 20 de ani. — Acum, la ordinea zilei, sânt eve­nimentele din Spania. Cum aflasem c’a sosit de acolo, la Bucureşti, un cunoscut personaj, care ar fi putut să ne furnizeze amănunte intere­sante, am chemat un băiat de ai mei și i-am spus: — Ascultă, măi mânzule, am să-ți dau prilejul să te relevi, c’o mare lovitură de reportaj. — Protos! Alerg! — Stai, nu alerga încă. Uite, să te duci să-l atingi c’un interview pe X., care a sosit ori din Madrid. — S'a făcut! — încă ceva. Noi sântem ziar de dreapta. Nu uita lucrul acesta. Da­că interviewul ese prea favorabil Frontului popular spaniol, nu-1 pu­blic, căci ne înjură cititorii. Depinde foarte mult de abilitatea ta, ca să iasă interviewul în spiritul care vrem noi. „Mânzul” se simţi puţin cam ofen­sat şi-mi răspunse: — Lăsaţi, d-le secretar, ce, nu ştiu eu atâta lucru? El poate să-mi spue ce-o vrea, că ştiu eu cum s’o dreg. Cu mici rectificări şi adăogiri pe ici pe colo. Dacă mi-o spune: „Guver­nul va învinge răscoala”, ii adaog şi eu un singur cuvânt, un nu şi ese „Guvernul nu va învinge răscoala”, iar dacă mi-o spune că „şefii răscoa­lei nu sunt populari”, îi las pe nu afară şi am isprăvit povestea. N’o să se supere ei pentru un cuvânt! Cam aşa sânt unii din mânjii, re­porteri, de azi, — îmi spuse confra­tele, încărunţit, şi obicinuit cu altă mentalitate, desigur... perimată. V’amintiţi anecdota clasică din liceu. La o teză de matematică. Un elev lucra de zor; colegul, vecin de ban­că, trăgea cu ochiul. — Ia te rog să nu copiezi, c’o să simtă profesorul. — N’avea nici o grije: unde pui tu înmulţire, eu pui împărţire; unde e la tine adunare, o să fie la mine scădere. Numai rezultatul îl iau după tine! Aşa şi cu „mânzul”: ce importan­ţă are un „nu” mai mult sau mai puţin! Totul e să aducă un interview! DESCA RIGOLO Creionul actualităţii Cucerire — Auzi că Germania vrea să cu­cerească România cu armele! — Cu armele o să-i fie cam greu. Tot prin propagandă e mai lesne! Un eveniment istoric­­Încotro se îndreaptă Austria d­in politica internaţională Semnarea convenţiei strâmt­orilor la Montreux poate fi considerată, fără exagerare, drept un eveniment istoric în po­litica internaţională şi pentru interesele speciale ale Româ­niei ca stat riveran în Marea Neagră. In cuvântarea rostită la deschiderea conferinţei de la Montreux, d. Titulescu, ministrul nostru de externe a spus, între altele, că Strâmtorile sunt plămânii României. In adevăr, drumul pe Marea Neagră asigură, în timp de pace, desfăşurarea, rapidă şi facilă a bogatelor produse ale solului românesc, destinate exportului. Iar în caz de război, Marea Neagră şi Strâmtorile ne asigură legătura preţioasă cu aliaţii noştri. Cât de importantă este această legătură poate aprecia ori­cine azi, după constituirea blocului statelor revizioniste, care tinde să taie în două continentul european printr’un baraj care porneşte de la Marea Nordului până la Marea Mediterană. Vigilenţa şi energia d-lui Titulescu au asigurat funcţiona­rea normală a „plămânilor” României, impunând, în toate a­­mănuntele respectarea intereselor legitime şi vitale ale ţării noastre. De altă parte, s-a văzut ac­um cât de utile au fost pentru asigurarea intereselor româneşti legăturile de alianţă stator­­nicite prin stăruinţa şi prevederea d-lui Titulescu, între ţara noastră şi statele înţelegerii Balcanice şi raporturile de bu­nă vecinătate cu Rusia Sovietică. Colaborarea diplomatică cu aceste puteri şi cu aliata noastră fidelă, Franţa, a îngăduit României să asigure un succes categoric şi practic ideei secu­rităţii regionale care este una din bazele politicii noastre şi a aliaţilor noştri. Mai mult decât atât, noua convenţie a strâmtorilor des­chide cartea unei extinderi a ac­tualului cadru al sistemului nostru de alianţe prin încheierea probabilă a unui pact fran­­co-turc. Conferinţa de la Montreux aduce deci un puternic aport operei de consolidare a păcii în această regiune a continentu­lui şi oferă un strălucit exem­plu de înţelegere între popoare prin colaborare reală şi prin respectarea angajamentelor in­ternaţionale. L. T. A. Pentru opinia publică mondială, acordul aus­­tro-german a eşit cam din cutia de surprize. Aparent, acest acord ar putea fi un instrument de linişte, de pacificare. Prin el, Hitler îşi ia anga­jamentul, cu totul senzaţional, de a respecta inde­pendenţa Austriei. Or, când se ştie ce campanie fu­rioasă, tenace, lipsită de orice scrupul, campanie care a mers până la asasinarea cancelarului Doll­­fuss — când se ştie cu ce arme au luptat hitleriştii germani, ajutaţi de cei din Austria, — renunţarea aceasta subită, pare senzaţională, dar şi... suspectă! Hitler nu renunţă la absorbirea Austriei. E ui­nul din principalele lui puncte de program. A­­cordul e doar o manevră de moment, o chestiune de tactică. Odată cu acordul, Austria are şi un nou ministru de externe, pe d. Guido Schmidt, cunoscut ca pan­­germanist, adică amator de Anschlussum­ pe cale... amicală! Cu siguranţă că în direcţiunea aceasta îşi va în­druma acţiunea noul titular al Externelor. GUIDO SCHMIDT Eroii aviaţiei S’a serbat ziua aviaţiei. In prezen­ta Suveranului s’au evocat scurt, milita­reşte, dar cu emoţie, figurile primilor zburători căzuţi în lupta pentru cucerirea aerului. Zi de sârbătoare şi zi de tristeţă. De sărbătoare,pentrucă, se pare, ex­­perienţele trecutului au slujit pre­zentului şi aviaţia românească se organizează pe bazele cele mai mo­derne. Zi de tristeţă căci în mintea par­ticipanţilor la sărbătorire şi în su­fletele acelora cari dela început, s’au îngrijit de soarta aviatorilor, au apărut, fără vrere, figurile celor dispăruţi, martiri ai zborului , pe a­­parate cari nu corespundeau vre­murilor. Progresul nu, a fost­ oprit în loc, însă, din fericire. In lungul şir al victimelor aviaţiei româneşti se nu­mără astăzi, 20 morţi. Primul pilot ale cărui aripi au fost frânte în v­ăzduh, a fost locotenentul pilot Ca­­randa Gli, iar ultimii cari încheie pomelnicul celor ce merită o veşni­că amintire, sunt cei trei aviatori ai echipajului Ioanovici, cari s’au­ prăbuşit la 1 Februarie 1936, în pri­mar (şi noi urăm să fie­ ultimul) ac­cident al aviaţiei comerciale româ­neşti. . Mulţi dintre aviatorii noştri au murit datorită temerităţii lor. Mulţi, foarte mulţi ,au" căzut pentru" că materialul nu a fost de prima cali­tate, pentru eterna lipsă de fonduri care pune plumb pe aripele tuturor iniţiativelor frumoase şi inimoase în ţara românească. Dorim ca, vre­murile să se schimbe. Avem un corp de aviatori de elita. Tineri entuzias­maţi cari sunt gata să înceapă lup­ta grea de egalare cu celelalte avia­ţii ale lumii. Avem piloţi militari cari ar face cinste oricărei armate şi cari lucrează în umbră, fără recla­mă, ca să asigure progresul aviaţiei naţionale. In ei ne punem nădejdea zilelor de mâine. In ei şi în condu­cătorii lor cari au datoria­­să­ le pue­­la dispoziţie tot ce progresul a în­zestrat celelalte state în materie de sbor. Atunci vom putea spune că putem privi, cu încredere viitorul, când vom avea o aviaţie imbatabilă atât din punct de vedere al piloţilor cât şi din punct de vedere al mate­rialului. Privind lista eroilor — listă prea lungă pentru trecutul nostru avia­tic — nu ne putem opri să nu văr­săm o lacrimă pentru cei ce s’au sacrificat şi să nu cerem autorităţii să caute să evite, nu accidentele i­­nevitabile, ci sporirea inutilă a listei cu noui victime nevinovate. Toată lumea să-şi facă datoria! Aceasta este porunca ce vine de dincolo de mormânt, din cimitirele în care sunt îngropaţi eroii aviaţiei naţionale. RADU MATEI Telegramele din Londra anun­ţă că Suveranul Angliei îşi va petrece apropiata vacanţă pe Coasta de Azur. Alegerea a fă­cut-o regele Eduard în persoană, deşi curtea —­ o parte din curte — ar fi preferat o altă reşedinţă. Regina Mary de exemplu, ar fi dorit ca fiul său să-şi petreacă vacanţa la Bognor sau în Scoţia. In cele din urmă, scrie trimisul special al ziarului „Excelsior”, punctul de vedere al regelui a învins. Climatul, distracţiile a­­greabile, buna primire, fac din Franţa ţara ideală pentru un „ho­liday” regal. — Ţara­­voastră e­ singura un­ Vacanţe regale... Suveranul Angliei pleacă pe coasta de Azur -M Hoteluri deasupra Atlanticului E posibilă o linie aeriană regulată între Paris — Buenos­ Aires ? 68 de victime ale oceanului au dus la performanţele de azi încă o aniversare în dome­niul aviaţiei. Un record, care fără a fi legat de cifre astrono­mice, reprezintă totuşi un lu­cru extraordinar, dovada unei tenacităţi mai mult decât, lău­dabile. Este vorba de linia franceză care străbate Atlanticul de sud, legând Parisul de Buenos Aires într’un interval de timp foarte redus. Eri a fost a o su­ta traversare a Atlanticului de sud de către echipagiile fran­ceze­ Este drept că astăzi lumea s’a obişnuit oarecum cu aceste traversări ale Atlanticului. Nu trebue să uităm însă că nu de mult acei cari îndrăzneau să se avânte peste talazurile agitate erau consideraţi drept eroi. Au rămas eroi — publicul însă ca­re nu vedea în gestul lor nu­mai senzaţionalul, s’a obişnuit cu el. UTILITATE INDISCUTABILĂ Stabilitatea rutei aeriene Pa­­ris-America de sud este de cea mai mare însemnătate pentru piaţa economică internaţiona­lă. Mii şi milioane de scrisori au luat calea aeriană a aerului, facilitând un mai mare schimb al valorilor, activând piața co­mercială. In anul 1930, când s’a inau­gurat cursa peste Atlanticul de sud, au fost transportate cu avionul un milion două sute cincizeci de mii de scrisori. In 1935 numărul a sporit la 1.400.000 scrisori; In 1932 numărul a sporit la 1­ 590.000 scrisori; In 1933 numărul a sporit la 1.960.000 scrisori. In 1934 numărul a sporit la 3. 210.000. Iar în 1935 numărul a atins cifra record de 3.356.000 de scrisori. Bineînţeles că aceste cifre cuprind scrisorile tuturor ţări­lor cari au legături comerciale cu America de sud. Este drept că în momentul de faţă nu există încă trafic de călători pe această rută. Este însă foarte probabil că nu va trece mult şi calea aeriană pe­ste Atlantic va fi deschisă fără nici un risc şi pentru oameni. RECORDUL IN TIMP Cineva a spus că un avion din 1934 este o vechitură faţă de un aparat din 1935. Un an de zile este suficient spre a fa­ce din ultima perfecţiune teh­nică, un lucru demodat. Treptat cu progresul avionu­lui, ca structură şi motor, îna­intează şi recordul timpului. In cei şase ani de când există această linie aeriană, recordul timpului a fost ameliorat simţitor. Iată câteva cifre: Distanța Paris Buenos Aires a fost străbătută în: 1934 în 166 de ore; 1935 în 160 de ore; 1936 în 84 de ore. Cu alte cuvinte de la inaugu­rarea liniei până astăzi timpul de traversare a fost jumătate­ redus la Să nu se creadă cumva că sborul Paris Buenos Aires este lipsit de riscuri. Drumul duce mai întâiu peste Spania, peste Africa de nord, până la Dakar, de unde se angajează abea­rborul propriu zis peste ocean. Drumul peste Africa de nord este riscat deoarece o aterisare forţată în aceste locuri, chiar dacă nu înseamnă moarte si­gură are cel puţin dezavanta­­giul unei detenţiuni la triburi­le arabe sălbatece, care nu dau drumul aviatorilor decât contra unei însemnate sume de bani. Soarta aceasta au avut-o mai mulţi viatori ai liniei. UN DRUM PLĂTIT CU VIEŢI OMENEŞTI Şi aviaţia îşi are eroii ei ne­cunoscuţi. Cine citeşte cartea de aur a liniei Paris Buenos Aires va vedea că drumul este jalonat de numele a 68 de avia­tori, care şi-au pierdut viaţa, în căutarea drumului cel mai in­dicat. Găsirea unui drum aerian nu este ch­iar atât de simplă. Chiar dacă nu ai în cale munţi sau prăpăstii, te întâlneşti to­tuşi cu vânturi potrivnice care sunt cu atât mai periculoase. Cunoaşterea perfectă a con­diţiilor atmosferice tot lungul drumului, este o condiţie’ pri­mordială a securităţii lui. Eri s’a celebrat în toată liniş­tea o aniversare, care este ce-i drept lipsită de strălucirea ce­lor sportive, însemnătatea ei este însă covârşitor mai mare. Poate că peste ani vom fi­ şi noi călători transatlantici spre Buenos Aires şi atunci s’ar cu­veni să ne amintim de cei o su­tă de eroi cari au jalonat dru­mul, tânăr care îi’a abdicat încă la titlul său de arbitru al eleganţei. In consecinţă, nici o cămaşă roşie, nici un fular galben sau cravate în culori vii şi contras­tante. Negrul şi albul vor domina. Regele va face în timpul vacan­ţei cât mai mult yacht,, aşa încât costumul clasic de bord va fi cel preferat. Natural că va lua cu el şi ceva smokinguri. Nici un frac în schimb, de­oarece regele voia­jând incognito­riu va lua parte la nici o­ serată oficială. ■ Un sm­oking alb cu revere ne­gre face parte anul acesta din garderoba suveranului. Toată Citiți în pag. B-a : Massels populare spaniole, înarmate, au pornit la luptă pentru apărarea republicii de nimeni nu mă cunoaşte, ni­meni nu se ocupă de mine, s-a ex­primat simplu suveranul faţă de o doamnă din înalta aristocraţie franceză care a ţinut să-l felicite pentru alegerea făcută. Regele a mai făcut apoi o serie de aprecieri, stăruind în special asupra incognito-ului deplin pe care îl oferă Coasta de azur. Ca­­ altădată, el înţelege să se bucu­re de întreaga libertate de tânăr sportiv şi simplu. IN „GARSONIERA” REGELUI Aşa­dar regele îşi face baga­jele. O cameră întreagă de la Saint James Palace — garsonie­ra preferată — e tixită de gea­mantane, valize*, obiecte de sport, pălării, caschete şi o­ mulţime de mărunţişuri personale, gata să-l urmeze în voiaj. In mod oficial, valetul regelui —­ deţinătorul uneia din cele mai înalte funcţiuni ale personalului curţii — trebue să se ocupe cu împachetarea. Anul acesta, mis­ter Howlett — care ocupă acest post de aproape o jumătate de secol la Buckingham Palace d­e bolnav. Regele l-a dispensat să se mai ocupe deocamdată de el şi, un asistent a şi fost însărcinat cu garderoba Maiestăţii Sale. Toalete estivale, natural foarte sobre, din cauza doliului obser­­vat cu cea mai mare stric­teţe. Toate însă elegante şi mod­erne, aşa cum se şi cuvine unui rege (Continuare în pagina IIIa)

Next