Luptătorul, ianuarie-februarie 1947 (nr. 36-43)

1947-01-01 / nr. 36

r-ansiST.7wi4iasrt.-Ai Ideile generoase în scrisul trecutului Aspirația către o stai« a omenirii mai dreaptă« be zu*­ista către o alcătuire mai justă a societății umane« sen­­timente care estici trezesc elanul« avântul de luptă al mulțimilor« al unor întregi popo­are« au fost cu deosebire cultivate de spiritele crea­toare în domeniul literaturii. Intr-o serie întreagă de nu­mere ale sale, revista „La lit­­teratisre soviet­que" de pildă, a publicat un interesant stu­diu, în care enumera un șir lung de oameni de cultură din Rusia vremurilor trecute, care, in ciuda tuturor gre­utăților, militau, prin scrisul lor, pentru ideile generoase răspândite în largul lumii de Revoluția franceză. Există destule dovezi că nici scrisul trecutului româ­nesc n'a fost lipsit de efer­vescenta sentiment­lor, legate de credința în progresul a­­cestui popor și al întregii o­meniri. Dar, fără a pretinde că aceste rânduri pun la punct această chestuna de istoriografie și critică lite­rară,—să ră cm?oa ștem că ten­dințele progresiste în litera­tura românească au fost în­ secate în oceanul producți­ilor, care cultivau fie Intere­sul pentru amănuntul intim al individului detașat de co­lectivitate, fie șovinismul re­trograd, fie preocuparea pen­tru o formă aleasă, pentru sonoritate, pentru imaginea scânteetoare, lipsite însă de continut. Astăzi, literatura româ­nească, ca și întreaga noastră cultură de altfel, se îndreaptă spre noul zări, reflectând astfel aspirațiile care fră­mântă massele largi ale po­porului. Este timpul reînno­­dării unui­­­i de atâtea ori rupt până acum, urmând pi?­­da oamenilor de culturi ai Uniunii Sovietice, care, por­nind de la valorile culturale produse de spiritele luminate ale trecutului, creează cultura nouă a omului sovietic. Poezia și proza românească progresistă trebuesc scoase la lumină. Și e­xtindoeinic că cercetarea truditorilor de pe tărâmul istoriografiei li­terare va fi răsplătită de sa­tisfacția de a fi întreprins o muncă folositoare. Căci ar fi păcat ca scrisul nostru să poarte mai departe pecetea izolării de năzuințele popu­lare, când este de bânuit că aceste năzuințe au trebuit să aibă răsunet în lumea lite­relor. Cunoștințele noastre nu ne permit să amintim decât doar de "Clăcașul" lui Cezar bo­­liac, de „Semănătorul" lui Vlahuță, de unele dintre po­eziile lui Traian Dem« t­re scu­t »Din idealurile voastre, O, visători flămânzi 91 goi, Vor răsări ca niște estre Sem­ne lumi, cu oameni noi­ ! Munci­torilor­, ale lui Păun,Pticio, Rodi­on, Neculuța sau ale lui Ba­­covia * «Din zările ce se deschid Se duc neiițeleși ghețari — Sub cer cu cântece și flori, — Sculați ai muncii proletari ! (Spre primăvară). O antologie a lu­ »raturii progresiste românești ar pu­tea aduce la lumina zilei ne­numărate producții valoroase, acoperite de colbul vremii și mai des învăluite în ceata tăcerii, din pricina intereselor diriguitorilor din trecut al vieții noastre culturale. Căci nimic nu urau aceștia mai munt decât năde­jdea In schim­barea stărilor de lucruri, nă­dejde ce isbucnea lasă în scrisul multora, precum a­­z­­b­ă cați în scrisul lui Grigore Alexandrescu, în preajma încep­utului de an 1840: „Aș vrea să văd ziua pămân­tului vestită, Să răsuflu un aer mai slobod, mai curat­, Să pierd idee­a tristă, de veacuri întărită, Că lumea moștenire ’ntămplâ­­rilor h’a dat*. T. COS­TIN Un strigat de mânie Acum 10 ani, poporul spa­niol, poporul lui Picasso, a fost victima trădării celei mai sfâ­șietoare. Un general, in frun­tea unei legiuni de rebeli, si­stematic înarmata de fascismul italo-german cu mijloacele cela mai perfecționate ale morții, a pornit să robească acest popor dornic de libertate. Picasso, care de doi ani în­cetase de a mai picta, s'a pur­­atn nou la lucru. El s’a simțit dintr’odată solidar ca poporul său, a simțit că aparținea a­cestui popor. Și a apărut atunci răscolitoara compoziție despre Duem­ica, care a decorat pavi­lionul spaniol de la expoziție de la Paris din 1937: un stri­găt de mânie» LUPTĂTORUL PHILIPPE ALLAN î­­N CĂUTAREA UNUI ȘOMER — Ia spune, frăție, nu poți să mă împrumuți cu 5 centime pentru un șosef . Pe vremuri am fost și eu gazetar... Mă nu­mesc Lloyd R­ubons și am fost cunoscut ca cel mai bun re­porter al lui Hearst. Nu am dat lipsă uici eu de parale. Crede-mă, îmi vine greu sa cerșesc acum pentru câțiva cenți. Cum am ajuns în acest hal fără hal? E o istorie lungă, dar, dacă vrei, ți-o povestesc. —Odată, patronul mă b­lamă și-mi spune: —Lloyd (îmi spunea totdea­una pe numele de botez). Îi în­credințez o misiune importantă Dacă reușești, n’o să mai ai griji cu viitorul. —Aveți toată încrederea, sir, —răspunsei,­­­ oricât de greși să fie munca, ați ars pe omul potrivit, sir! —D-ta știi, că noi am scris multe despre Rusia Sovietică— continuă patronul—dar acum îți cer ceva special. V­eau ca un șomer din Rusia să ne dea un Interview și să zugrăvească cu proprile cuvinte cum să simte etc. Am neapărată nevoie de așa ceva, pentru ca s’o pu­blic Sub titlul." »DESTĂINUI­RILE UNUI ȘOMER SOVIETIC. In exclusivitatea ziareioa­re­, arai", înțelegi ce vreau 7­­** Cum sa nu, sir ! D-ta ai nevoie de o istorie povestita în persoana întâia as­anev., de genul tipilor din First Ave­nue?, cari scotcoesc lar.­le de gunoi și se hrănesc cu resturi ce se găsesc acolo. —Da de unde, Lloyd l—ma întrerupse furios patronul. — Ea te trimit în Rusia și nu­­ First Avenue. —Natural, — replicam eu — Am vrut doar să-ți arăt, că am înțeles foarte bine intențiile d- tale. —Excelent. Vei pleca numai­decât. După ce am sosit la Mos­cova, m’am prezentam la dom­nul indicat de stăpânul meu. Insă dânsul nu a putut să­ nu dea niciun ajutor. —Rigret, că nu am posibi­litatea de a servi un concetă­țean, dar aici nu cunosc șo­meri. Cel puțin la orașe nu există niciunul. Caută la țară. Am plecat la țara, colindând set după sat. Intr’o zi am ni­merit într’o comună ascunsă, nici nu-mi aduc aminte numele ti. Dau de un om și mă adre­sez la el, dodorone­ tronc, așa cum puteam cu puținele mele cunoștințe de limbă rusă, scoase dintr’un dicționar . — Șomer? Se uită la mine buimăcit, și întreabă la rândul său: — Cauți de muncă 7 Văd că nu am noroc, dar mai încerc odată. — D-ta ești șomer ? — Eu 7 Ți-ai pierdut mințile, omule 7 Nu am avut nevoie de mai mult pentru a-mi da seama că am ajuns intr’un loc foarte nepotrivit, m’am lăsat de în­trebări și am plecat la primul tren. De vrei să mă crezi, de nu, în lunile următoare am cutre­­erat Rusia în lung și lat, dar nu am găsit niciun șomer. Na­turel, ași fi putut să scriu o istorie mișcătoare fără să fi venit în Rusia, dar ziarele noastre sunt prea pline de a­­semenea »fapte» născocite și patronul meu a vrut să dea în faptul capului ceva «autentic«, iar mie mi s’a încredințat mi­siunea de a face rost de acest „autentic". In sfărșit am dat de urma celui căutat și deodată mi­­am recâștigat încrederea în m­m, simțindu-mă din nou ve­chiul Lloyd Ribbons. Un mun­citor din Ucraina mi-a povestit că are o rudă, care îi scrie mereu despre un nepot al său, care ar fi șomer. Muncitorul nu a putut sc­ri dea altă in­formație decât acela, că ruda în chestiune locuia la vreo trei mii de leghe. Trei mii de leghe este un drum destul de lung, dar omul care s’a aventurat prin toată Rusia, și încă fără nici un rezultat, nu mai mă­soară depărtările, mai ales dacă știe că toate spesele sunt plătite de ziar. Am plecat. Locuia undeva într "o regiune uitată de Dum­nezeu, unde nu exista nici cale ferată, nici drum, unde nu mai exista nimic. Am găsit pe O­­mul meu. Tocmai lucra și cânta cum îi permiteau plămânii. M’am apropiat de el și am în­trebat: — Ți-e foame 7 (De-acum vorbeam aproape la perfecție rusește și omul m’a înțeles nu­maidecât). — Tare mi-e foame. Dar cine nu ar avea o poftă de mâncare la munca aceasta . Vino, să mai îmbucăm ceva împreună ! Văzând cum consumă canti­tăți enorme de hrană, mi-am dat imediat seamă, că acest flăcău nu va putea să-mi po­vestească în persoana întâia despre soarta șomerilor și de c­­cea m’am interesat, fără să mai pierd timpul, de soarta fratelui său. Fața flăcăului a devenit în­gândurată. _ Sărmanul meu de frate, ** suspină. — E șomer de pe­ste șase luni. El își ștergea lacrimile, iar eu eram căi paci să-mi pieră cumpătul de emoție, văzând ca însfărșit am găsit ceia ce cău­tam. Cu greu a­m pronunțat primele cuvinte ! —. Grozav! — strigam și fără să mai zăbovesc m’am pus la muncă. — Unde locuește fratele d-tale — Eu pot 8i­i vin in aju­tor. — Ar fi foarte greu, locu­ește departe, foarte departe. Nu-mi păsa de depărtare și m’am interesat cu înfrigurare de adresa fratelui șomer. — Mă uit la adresa pe un pisc primit de la el, — îmi răs­punse interlocutorul meu și în­cepu să scotocească într’un mărdar de scrisori. Scoate cu chiu și vai un plic, mi-l întindă și eu mă pun să copiez în carnet adresa trimi­­țătorului, — Mânce-i­ ar toți dracii! — era sa cad de pe scaun. Citeam aproape încre­menit: „Vasile Matvetevici, U. S. A. Kansas, Solina, căs. poșt. No. 8“. Zbieram, scos din sărite. —1 Dar scrisoarea aceasta­­ ai primit-o din Kansas, Ame­rica! Flăcăul răspunde domol. — Tocmai. Fratele meu tră­­ește acolo. Fug la poștă și telegrafiez patronului: „Am găsit singurul șomer rus stop, se cheamă Vasilii Matvetevici stop, adresa Kau­nas Solina stop, când sa mă reîntorc stop". Răspunsul nu întârzia i — „Du-te la dracu stop, ca­­ută-ți altă meserie stop". Zi, frăție, poți să-mi dai cinci centime pentru un șvarț ? .­­ I 11..”~c - V / ■ ^ Dumitru Corbea : Cântec Suntem magii cei vestiți Până azi nepomeniți, Rătăcim de mii de ani Printre robi, printre țărani, Printre fețe luminate Nama’n aur îmbrăcate, Am trecut prin Eufrat, După stele am aflat Că puterea lui Cezar S’a sfârșit cu val și­ amar, Lângă hoți și bețivani, Zăceau arme, lăzi cu bani, L-am văzut și pe Isus Țintuit pe cruce sus Ochii lui, picuri de rouă, Spuneau lumii: Pace vouă ! Pe mantile Ararat Semn ceresc s’a arătat S’a zvârlit din cer un brâu Pexte lanuri veni de grâu, * 4 de irozi De’a Caspira ’n Corp afi Ca să-i facă pe toți frați Și slavitul curcubeu A’ntărit pe Promdleu, Lanțuri, stâncile să sfarme Lumi nedrepte să destrame din mulțimi să ardă parc, Să-și zidească legi și țară... Ziua mare, în amiază, Stea răsare, luminează, Peste întregite noi ane, Peste mări, peste oceane... Gârboviți de grea umblare L­imii nouă așezare , curoși astăzi vestim, r­ichinăm și prămuim. Munca să sporească Și să fericească Pe toți cei din casă Care stau la masă. BLOK-KIOTES Episod musical Milioane de oameni cu­nosc simfonia șaptea, creată de marele compozitor 90­viatic Dimitri Șostacovici, în Leningra­dul blocat de nemți. Ea a fost cântată la Moscova și Leningrad la Sverdlovsk și Novosibirsk, la Tbilisi și Alma-Ata, în An­glia, Statele Unite și Australia. Cu ocazia premierei din Boston, șeful de orchestră Sergiu Kuse­­vițki a spus : „Este o capo­d­o­­peră muzicală, mare cât lumea. Simfonia lui Șostacovici este un act de credință—credință in vic­toria spiritului uman, care va Învinge moartea“. In această simfonie există un episod devenit celebru; o me­lodie mereu aceiași, unghiulară, mecanic cadențată, foarte­ sim­plă, dar de un cinism provocă­tor și care se repetă de două­sprezece ori. Desenul ei nu se schimbă, ea crește numai în so­noritate, trecând de la un mur­mur lugubru la un valet teribil, este un monstru de fier, un monstru implacabil care înain­tează. Publicul a dat acestui e­­pisod numele de episodul „ger­man". Mii de oameni, ascultând această muzică, spuneau spontan: „Sunt nemții ! Sunt blestema­tele lor tancuri negre !“ Tinerețe și teatru Mult timp incinte de Revolu­ție, Lunaciarski scriu fn «Car­tea asupra teatrului nou»: «Scopul este clar: a trezi ma­nifestarea tuturor forțelor, ti­nera, proaspete, viguroase, pen­tru a crea o artă socialistă înaltă, pentru a-l reînvia pe Shakespeare, Schiller și pe cei­lalți titani ai trecutului pentru a apropia arta cea mare de manie maestru al viitorului — popo­ul". Intr'un sfert de secol, popo­rul sovietic a pătruns adânc în teatru ca spectator și, mai mult, nu puțini actori excelenți au ieșit din rândurile sale. Așa s'au format teatrele tineretului muncitoresc contopite astăzi în «Teatrul Hnerofil". Supraveghiat și sfâtuit de ma­eștrii Teatrului de artă, tradiți­ile acestuia au biruit un «Tea­trul tinereții»: limpezime reali­stă, înțelegere profundă a per­sonagiului, omogenitatea spec­tacolului, Septa contra rutinei. Printre ultimele producții ar­­tistice, eu stârnit deo­sbit In­teres : „Prietenul nostru comun“ și «Tinerețea părinților noștri" de marele scriitor Boris Gor­batov. Acum, teatrul tinereții se pre­gătește să prezinte o piesă după celebrul roman al lui Ale­­xandru Fadîev, «Tânăra Gardă* O vasta corespondența Maxim Gor­­sk­fs­ki a purtat în cursul fră­mântatei sale vieți, o co­respondență excepțional de vastă. Ar­hivele muze­ului G­rki din Moscova posedă vreo 8000 scrito­r, scri­se de Gorki și peste 40 000 primite de dânsul. Gorki co­­respr­nzdu cu oameni de vâr­stele și profesiile cele mai di­ferite : bătrâni și copii, mun­citori, savanți, scriitori, mili­tari, țărani, căre-i aduceau la cunoștință ideile și planurile to­,­ti cereau sfaturi. El răs­pundea tuturor scrisorilor. Printre corespondenți lui Gor­ki ii găsim pe Henri Barbusse, Bernard Shaw, Stefan Zweig, Upton Sinclair. O coresponden­ți regulari purta Gorki cu Ro­main Rolland, de care era le­gat nu numai prin opera sa, ci și printr-o strânsă prietenie. Arhivele posedă 50 scrisori ale lui Gorki către Rolhnd și 120 ale acestuia către Gorki. Conducătorii muzeului au pregătit pentru tipărit cores­pondența lui Gorki cu Anton Cehov și Vladimir Korplenko. Core­spon­dența. lui Gorki cu marele cântăreț Șaliapin cu­prinde o perioadă foarte lun­gă, de la 1900 până la moartea lui Gorki, i­n 1916. Șaliapin, care se găsea împreună cu Gorki în Crimeea, și­-a scri­t notele biografice. Gorki le-a cercetat și a adăugat câtev­a pagini inedite din viața ami­cului său. Această biografii, precum și corespondența l­ui Gorki cu Șaliapin, vor fi pu­­blicate în curând. mmm despre neiisiis hor Io­ir,un ar­ticol închinat memoriei lui Alexandru Blok, Vladi­mir Maiakov­ski scria : „Opera lui Alexan­dru Blok este o întreagă operă poetică, epoca unui trecut re­cent. Blok a exercitat o enormă ini­nență asupra intregei poezii contemporane. Unii nu reușesc încă să se smulgă strofelor sale vrăjite. Alții au depășit roman­tismul primei perioade, s-au de­clarat un război poetic și ț­un bazele ritmurilor noui, grămă­desc pietrele nouilor imagini, îndeplinesc truda eroică, se clă­dește poezia viitorului. Dar tu­turora le este la fel de scumpă am­intirea lui Blok". Alexandru Blok a fost unul din primii poeți ai Revoluției. Poemul său „Cei doisprezece" a fost primul ecou poetic al ră­sturnării din Octombrie. Bok scria in articolul său despre „Intelectualii și revoluția" : „A crede nu in ceea ce „nu există în lume", ci în ceea ce tribue să fie lumea noastră. Cu trupul, cu inima­, cu conștiința, ascul­tați Revoluția !* Poemul „Cei doisprezece“ a fost expresia a*­ceste­ credințe în frumusețea vieții.’ cl exprimă măreția lup­­­tei liberatoare a poporului. Blok ura tot ceea ce umile­ște și asuprește omul- Forța roman­tismului său revoluționar, figura Sa morală atât de nobilă și de multiplă in aspectele sale. In sfârșit stăpânirea sa poetică im­presionantă, iată ce determină Fosul pe care acest poet de ge­niu il deține in istoria po­eiei ruse și a poeziei mondiale. Opera lui Blok a rodit poezia Rusiei noul. Versurile sale cu­nosc o Intensă popularitate Ele înseamnă o etapă de frunte fn evoluția poeziei sovietice. Troenii se ridicau namită până la tinda creștinului. Viscolul glurula­vea folos­ină înflorită, ca niște rotocoale de hârtie alba,­­ și mi­ci genta cu mânie nemi­luită, spulberând fulgii de ză­padă in varteje și stoluri, repe­­pezite in lungul ulițelor, sparte la răspântii și imprăștiete fără căpătâiu în târgul maidanelor de la Olănita. Pârtia nu se mai cunoștea, înăbușită sub o velniță de zăpadă ce-ți trecea de glezne și mai bine. Fumul căminelor, zăpăcit de bătaia Crivățului, se zvârcolea pe foc, și ca și cum ar fi fost sorbit de vetre, se prâbușia în­dărăt pe gâtul coșurilor. Mahalaua intelenise Îngropată în zăpadă ; vântul și gerul tăiau la ficați pe oricare indrăznia sâ iasă afară din casă. Nu se pomenea nici gura de om, nici lătrat de cine. Așa an nou, așa Sân-Vasile, sâ î hărăzească Domnul vrăjmașilor noștri, că și d’ai avea tufă în bătătură, uiți de topor și de tă­­etor, te dai cât mei afunci In plepumă,­­ți răstorni toate țoalele In spinare, și tot gheață râm­bi din tălpi până la creștet. Tăiaful lăutarilor de sub Satir Ciupitul, țambafagiul Olănicei, îmbodobise din poezi­ă un cep mare de porc cu tibhet canabiu și albastru, cu busuioc și cu cercei roșii în amândouă urechii *­ și-l vârâse în dinții rânjiți un trandafir umplut cu tocătură rumenă de pecie și mușchiu. Dar toți așteptau să vază astă grozavă „Vasilcă* și nimeni n’o mai vedea, deșî trecuseră ca la trei ceasuri de când se luminase de ziuă. Nu se pomenia nici de sor­­­covăială, după cum s'ar fi cum* venit dela moși dela strămoși.' Ți se prindea pleoapă de pleoapă, nare de nare, falcă de falcă, de­gera pui In găini, ar fi Inghețat flăcările In limbi de foc neclintit, de ger ce se pomenise. — N’em putea duce lei de biata Batașa ceva curmec de viață și vreascuri ujui­te, zicea mama Arghirița către fata­ mare, ce învârtea mămăliga între ge­nunchi și se ștergea la ochi din pricina fumului. Biata Bălașa 2 o fi amorțit cu copil cu tot ! Să« faci lipită, bolnavă că nu se mai poate târî, văduvă, cu co­pilul gol pui că, pe eșa cățea de vreme nu știu, zău, de și-o mai Înnoda zilele,... Zăpada și pătrunsese în tind^s vântul le cânta prin crăpăturile ușii parc’ar fi venit în duba mare j și Bălașa era Întinsă in lungul patului, Invăîltă c’o pî*­­pemă veche, zoioasă și ciuruită de găuri, prin care eșeau gh­o­­motoacele de lână neagră. Pe picioare își trântise două scovergi, pe sân Își inghemuise copilul Îmbrăcat cu niște zdrențe de pantaloni, cu o scurtecură blănită și încins pe la mijloc cu o bâr­ma roșie. Chipul ei gălbejit de boală și de sărăcie. Începuse a murgi in vânăt­ ochii pironiți asupra copilului, pierduseră luciul vieții ce și cum l-ai fi răzuit cu o gresiă. — Mamă, mi e frig lângă tine, tu ești prea rece, îngână copilul dârdâind, lasă mă să mă dau jos — Bine, Nică, fă cum vrei, șopti Bălașa cu o voce sfârșită Câteva lacrimi și umeziră ochii ei uscați. — Mamă, mi-e frig când stau­ la casă, adaugă copilul trăgân­­du-și cizmele, mai bine ar fi să mă duc cu sorcova. Soba nu s’a dezmorțit de trei zile, și eu am merișor și busuioc uscat, pot să-mi fac sorcovă, dacă nu am una de târg cu fiori și cu beteală și poate să vin cu parale ; am să-ți cumpăr pâine caldă ; aici e frig, mamă, vreau să mă dud Și el, care fugh ț­a un sec de foame, nu-i venia să spue drept, deși nu era decât de șase ani, căci se mila pe măsa bolnavă grea și tot zadarnic ar fi fost s’o mai mâhnească și ei cu foamea su). — Du-te, răspunse Bălașa, la­­chizând ochii Înecați in lacrime. Eh 2 bine știu eu ce te mână pe tine, dagul mamei, bine știu eu» mma Dumnezeu nu știe . Dar vin să te mai sărut odată Înainte de a pleca. — De ce mă săruți, inimă, innainte de a pleca ? Intrebă Nică cam pe gânduri. — Ca să-ți fie cu noroc, ca să câștigi parale, ca să te pri­vea­­scă cu bine la casa de om. Și după ce l sărută pe frunte, pe obieji și pe ochi, copilul se uită larg în fața ei, fără să se gândească bine, 11 zise ! — Mamă, dar gura ta este de ghiață ? Altădată când mă să­ruta­ mă Încălzeai, acum parcă mi-ai bătut doua piroane de ghiață in amândoi ochii. Dar văzând că mă-sa și-a cu­prins­­ h­pul In mâini, o soseti mâhnită de vorbele lui, se repezi la gâtul ei, o mângâie ușor pe tâmple, și-l strigă cu un gles de râs și plâns .________ (continuare în pag. III-a) vC J so RCOV de BARBU DELAVRANCEA, Anul Nou în literatura trecutului

Next