Luptătorul, ianuarie-februarie 1947 (nr. 36-43)
1947-01-01 / nr. 36
r-ansiST.7wi4iasrt.-Ai Ideile generoase în scrisul trecutului Aspirația către o stai« a omenirii mai dreaptă« be zu*ista către o alcătuire mai justă a societății umane« sentimente care estici trezesc elanul« avântul de luptă al mulțimilor« al unor întregi popoare« au fost cu deosebire cultivate de spiritele creatoare în domeniul literaturii. Intr-o serie întreagă de numere ale sale, revista „La litteratisre sovietque" de pildă, a publicat un interesant studiu, în care enumera un șir lung de oameni de cultură din Rusia vremurilor trecute, care, in ciuda tuturor greutăților, militau, prin scrisul lor, pentru ideile generoase răspândite în largul lumii de Revoluția franceză. Există destule dovezi că nici scrisul trecutului românesc n'a fost lipsit de efervescenta sentimentlor, legate de credința în progresul acestui popor și al întregii omeniri. Dar, fără a pretinde că aceste rânduri pun la punct această chestuna de istoriografie și critică literară,—să ră cm?oa ștem că tendințele progresiste în literatura românească au fost în secate în oceanul producțiilor, care cultivau fie Interesul pentru amănuntul intim al individului detașat de colectivitate, fie șovinismul retrograd, fie preocuparea pentru o formă aleasă, pentru sonoritate, pentru imaginea scânteetoare, lipsite însă de continut. Astăzi, literatura românească, ca și întreaga noastră cultură de altfel, se îndreaptă spre noul zări, reflectând astfel aspirațiile care frământă massele largi ale poporului. Este timpul reînnodării unuii de atâtea ori rupt până acum, urmând pi?da oamenilor de culturi ai Uniunii Sovietice, care, pornind de la valorile culturale produse de spiritele luminate ale trecutului, creează cultura nouă a omului sovietic. Poezia și proza românească progresistă trebuesc scoase la lumină. Și extindoeinic că cercetarea truditorilor de pe tărâmul istoriografiei literare va fi răsplătită de satisfacția de a fi întreprins o muncă folositoare. Căci ar fi păcat ca scrisul nostru să poarte mai departe pecetea izolării de năzuințele populare, când este de bânuit că aceste năzuințe au trebuit să aibă răsunet în lumea literelor. Cunoștințele noastre nu ne permit să amintim decât doar de "Clăcașul" lui Cezar boliac, de „Semănătorul" lui Vlahuță, de unele dintre poeziile lui Traian Dem« tre scut »Din idealurile voastre, O, visători flămânzi 91 goi, Vor răsări ca niște estre Semne lumi, cu oameni noi ! Muncitorilor, ale lui Păun,Pticio, Rodion, Neculuța sau ale lui Bacovia * «Din zările ce se deschid Se duc neiițeleși ghețari — Sub cer cu cântece și flori, — Sculați ai muncii proletari ! (Spre primăvară). O antologie a lu »raturii progresiste românești ar putea aduce la lumina zilei nenumărate producții valoroase, acoperite de colbul vremii și mai des învăluite în ceata tăcerii, din pricina intereselor diriguitorilor din trecut al vieții noastre culturale. Căci nimic nu urau aceștia mai munt decât nădejdea In schimbarea stărilor de lucruri, nădejde ce isbucnea lasă în scrisul multora, precum azbă cați în scrisul lui Grigore Alexandrescu, în preajma începutului de an 1840: „Aș vrea să văd ziua pământului vestită, Să răsuflu un aer mai slobod, mai curat, Să pierd ideea tristă, de veacuri întărită, Că lumea moștenire ’ntămplârilor h’a dat*. T. COSTIN Un strigat de mânie Acum 10 ani, poporul spaniol, poporul lui Picasso, a fost victima trădării celei mai sfâșietoare. Un general, in fruntea unei legiuni de rebeli, sistematic înarmata de fascismul italo-german cu mijloacele cela mai perfecționate ale morții, a pornit să robească acest popor dornic de libertate. Picasso, care de doi ani încetase de a mai picta, s'a puratn nou la lucru. El s’a simțit dintr’odată solidar ca poporul său, a simțit că aparținea acestui popor. Și a apărut atunci răscolitoara compoziție despre Duemica, care a decorat pavilionul spaniol de la expoziție de la Paris din 1937: un strigăt de mânie» LUPTĂTORUL PHILIPPE ALLAN îN CĂUTAREA UNUI ȘOMER — Ia spune, frăție, nu poți să mă împrumuți cu 5 centime pentru un șosef . Pe vremuri am fost și eu gazetar... Mă numesc Lloyd Rubons și am fost cunoscut ca cel mai bun reporter al lui Hearst. Nu am dat lipsă uici eu de parale. Crede-mă, îmi vine greu sa cerșesc acum pentru câțiva cenți. Cum am ajuns în acest hal fără hal? E o istorie lungă, dar, dacă vrei, ți-o povestesc. —Odată, patronul mă blamă și-mi spune: —Lloyd (îmi spunea totdeauna pe numele de botez). Îi încredințez o misiune importantă Dacă reușești, n’o să mai ai griji cu viitorul. —Aveți toată încrederea, sir, —răspunsei, oricât de greși să fie munca, ați ars pe omul potrivit, sir! —D-ta știi, că noi am scris multe despre Rusia Sovietică— continuă patronul—dar acum îți cer ceva special. Veau ca un șomer din Rusia să ne dea un Interview și să zugrăvească cu proprile cuvinte cum să simte etc. Am neapărată nevoie de așa ceva, pentru ca s’o public Sub titlul." »DESTĂINUIRILE UNUI ȘOMER SOVIETIC. In exclusivitatea ziareioare, arai", înțelegi ce vreau 7** Cum sa nu, sir ! D-ta ai nevoie de o istorie povestita în persoana întâia asanev., de genul tipilor din First Avenue?, cari scotcoesc lar.le de gunoi și se hrănesc cu resturi ce se găsesc acolo. —Da de unde, Lloyd l—ma întrerupse furios patronul. — Ea te trimit în Rusia și nu First Avenue. —Natural, — replicam eu — Am vrut doar să-ți arăt, că am înțeles foarte bine intențiile d- tale. —Excelent. Vei pleca numaidecât. După ce am sosit la Moscova, m’am prezentam la domnul indicat de stăpânul meu. Insă dânsul nu a putut să nu dea niciun ajutor. —Rigret, că nu am posibilitatea de a servi un concetățean, dar aici nu cunosc șomeri. Cel puțin la orașe nu există niciunul. Caută la țară. Am plecat la țara, colindând set după sat. Intr’o zi am nimerit într’o comună ascunsă, nici nu-mi aduc aminte numele ti. Dau de un om și mă adresez la el, dodorone tronc, așa cum puteam cu puținele mele cunoștințe de limbă rusă, scoase dintr’un dicționar . — Șomer? Se uită la mine buimăcit, și întreabă la rândul său: — Cauți de muncă 7 Văd că nu am noroc, dar mai încerc odată. — D-ta ești șomer ? — Eu 7 Ți-ai pierdut mințile, omule 7 Nu am avut nevoie de mai mult pentru a-mi da seama că am ajuns intr’un loc foarte nepotrivit, m’am lăsat de întrebări și am plecat la primul tren. De vrei să mă crezi, de nu, în lunile următoare am cutreerat Rusia în lung și lat, dar nu am găsit niciun șomer. Naturel, ași fi putut să scriu o istorie mișcătoare fără să fi venit în Rusia, dar ziarele noastre sunt prea pline de asemenea »fapte» născocite și patronul meu a vrut să dea în faptul capului ceva «autentic«, iar mie mi s’a încredințat misiunea de a face rost de acest „autentic". In sfărșit am dat de urma celui căutat și deodată miam recâștigat încrederea în mm, simțindu-mă din nou vechiul Lloyd Ribbons. Un muncitor din Ucraina mi-a povestit că are o rudă, care îi scrie mereu despre un nepot al său, care ar fi șomer. Muncitorul nu a putut scri dea altă informație decât acela, că ruda în chestiune locuia la vreo trei mii de leghe. Trei mii de leghe este un drum destul de lung, dar omul care s’a aventurat prin toată Rusia, și încă fără nici un rezultat, nu mai măsoară depărtările, mai ales dacă știe că toate spesele sunt plătite de ziar. Am plecat. Locuia undeva într "o regiune uitată de Dumnezeu, unde nu exista nici cale ferată, nici drum, unde nu mai exista nimic. Am găsit pe Omul meu. Tocmai lucra și cânta cum îi permiteau plămânii. M’am apropiat de el și am întrebat: — Ți-e foame 7 (De-acum vorbeam aproape la perfecție rusește și omul m’a înțeles numaidecât). — Tare mi-e foame. Dar cine nu ar avea o poftă de mâncare la munca aceasta . Vino, să mai îmbucăm ceva împreună ! Văzând cum consumă cantități enorme de hrană, mi-am dat imediat seamă, că acest flăcău nu va putea să-mi povestească în persoana întâia despre soarta șomerilor și de ccea m’am interesat, fără să mai pierd timpul, de soarta fratelui său. Fața flăcăului a devenit îngândurată. _ Sărmanul meu de frate, ** suspină. — E șomer de peste șase luni. El își ștergea lacrimile, iar eu eram căi paci să-mi pieră cumpătul de emoție, văzând ca însfărșit am găsit ceia ce căutam. Cu greu am pronunțat primele cuvinte ! —. Grozav! — strigam și fără să mai zăbovesc m’am pus la muncă. — Unde locuește fratele d-tale — Eu pot 8ii vin in ajutor. — Ar fi foarte greu, locuește departe, foarte departe. Nu-mi păsa de depărtare și m’am interesat cu înfrigurare de adresa fratelui șomer. — Mă uit la adresa pe un pisc primit de la el, — îmi răspunse interlocutorul meu și începu să scotocească într’un mărdar de scrisori. Scoate cu chiu și vai un plic, mi-l întindă și eu mă pun să copiez în carnet adresa trimițătorului, — Mânce-i ar toți dracii! — era sa cad de pe scaun. Citeam aproape încremenit: „Vasile Matvetevici, U. S. A. Kansas, Solina, căs. poșt. No. 8“. Zbieram, scos din sărite. —1 Dar scrisoarea aceasta ai primit-o din Kansas, America! Flăcăul răspunde domol. — Tocmai. Fratele meu trăește acolo. Fug la poștă și telegrafiez patronului: „Am găsit singurul șomer rus stop, se cheamă Vasilii Matvetevici stop, adresa Kaunas Solina stop, când sa mă reîntorc stop". Răspunsul nu întârzia i — „Du-te la dracu stop, caută-ți altă meserie stop". Zi, frăție, poți să-mi dai cinci centime pentru un șvarț ? . I 11..”~c - V / ■ ^ Dumitru Corbea : Cântec Suntem magii cei vestiți Până azi nepomeniți, Rătăcim de mii de ani Printre robi, printre țărani, Printre fețe luminate Nama’n aur îmbrăcate, Am trecut prin Eufrat, După stele am aflat Că puterea lui Cezar S’a sfârșit cu val și amar, Lângă hoți și bețivani, Zăceau arme, lăzi cu bani, L-am văzut și pe Isus Țintuit pe cruce sus Ochii lui, picuri de rouă, Spuneau lumii: Pace vouă ! Pe mantile Ararat Semn ceresc s’a arătat S’a zvârlit din cer un brâu Pexte lanuri veni de grâu, * 4 de irozi De’a Caspira ’n Corp afi Ca să-i facă pe toți frați Și slavitul curcubeu A’ntărit pe Promdleu, Lanțuri, stâncile să sfarme Lumi nedrepte să destrame din mulțimi să ardă parc, Să-și zidească legi și țară... Ziua mare, în amiază, Stea răsare, luminează, Peste întregite noi ane, Peste mări, peste oceane... Gârboviți de grea umblare Limii nouă așezare , curoși astăzi vestim, richinăm și prămuim. Munca să sporească Și să fericească Pe toți cei din casă Care stau la masă. BLOK-KIOTES Episod musical Milioane de oameni cunosc simfonia șaptea, creată de marele compozitor 90viatic Dimitri Șostacovici, în Leningradul blocat de nemți. Ea a fost cântată la Moscova și Leningrad la Sverdlovsk și Novosibirsk, la Tbilisi și Alma-Ata, în Anglia, Statele Unite și Australia. Cu ocazia premierei din Boston, șeful de orchestră Sergiu Kusevițki a spus : „Este o capodoperă muzicală, mare cât lumea. Simfonia lui Șostacovici este un act de credință—credință in victoria spiritului uman, care va Învinge moartea“. In această simfonie există un episod devenit celebru; o melodie mereu aceiași, unghiulară, mecanic cadențată, foarte simplă, dar de un cinism provocător și care se repetă de douăsprezece ori. Desenul ei nu se schimbă, ea crește numai în sonoritate, trecând de la un murmur lugubru la un valet teribil, este un monstru de fier, un monstru implacabil care înaintează. Publicul a dat acestui episod numele de episodul „german". Mii de oameni, ascultând această muzică, spuneau spontan: „Sunt nemții ! Sunt blestematele lor tancuri negre !“ Tinerețe și teatru Mult timp incinte de Revoluție, Lunaciarski scriu fn «Cartea asupra teatrului nou»: «Scopul este clar: a trezi manifestarea tuturor forțelor, tinera, proaspete, viguroase, pentru a crea o artă socialistă înaltă, pentru a-l reînvia pe Shakespeare, Schiller și pe ceilalți titani ai trecutului pentru a apropia arta cea mare de manie maestru al viitorului — popoul". Intr'un sfert de secol, poporul sovietic a pătruns adânc în teatru ca spectator și, mai mult, nu puțini actori excelenți au ieșit din rândurile sale. Așa s'au format teatrele tineretului muncitoresc contopite astăzi în «Teatrul Hnerofil". Supraveghiat și sfâtuit de maeștrii Teatrului de artă, tradițiile acestuia au biruit un «Teatrul tinereții»: limpezime realistă, înțelegere profundă a personagiului, omogenitatea spectacolului, Septa contra rutinei. Printre ultimele producții artistice, eu stârnit deosbit Interes : „Prietenul nostru comun“ și «Tinerețea părinților noștri" de marele scriitor Boris Gorbatov. Acum, teatrul tinereții se pregătește să prezinte o piesă după celebrul roman al lui Alexandru Fadîev, «Tânăra Gardă* O vasta corespondența Maxim Gorskfski a purtat în cursul frământatei sale vieți, o corespondență excepțional de vastă. Arhivele muzeului Grki din Moscova posedă vreo 8000 scritor, scrise de Gorki și peste 40 000 primite de dânsul. Gorki coresprnzdu cu oameni de vârstele și profesiile cele mai diferite : bătrâni și copii, muncitori, savanți, scriitori, militari, țărani, căre-i aduceau la cunoștință ideile și planurile to,ti cereau sfaturi. El răspundea tuturor scrisorilor. Printre corespondenți lui Gorki ii găsim pe Henri Barbusse, Bernard Shaw, Stefan Zweig, Upton Sinclair. O corespondenți regulari purta Gorki cu Romain Rolland, de care era legat nu numai prin opera sa, ci și printr-o strânsă prietenie. Arhivele posedă 50 scrisori ale lui Gorki către Rolhnd și 120 ale acestuia către Gorki. Conducătorii muzeului au pregătit pentru tipărit corespondența lui Gorki cu Anton Cehov și Vladimir Korplenko. Corespondența. lui Gorki cu marele cântăreț Șaliapin cuprinde o perioadă foarte lungă, de la 1900 până la moartea lui Gorki, in 1916. Șaliapin, care se găsea împreună cu Gorki în Crimeea, și-a scrit notele biografice. Gorki le-a cercetat și a adăugat câteva pagini inedite din viața amicului său. Această biografii, precum și corespondența lui Gorki cu Șaliapin, vor fi publicate în curând. mmm despre neiisiis hor Ioir,un articol închinat memoriei lui Alexandru Blok, Vladimir Maiakovski scria : „Opera lui Alexandru Blok este o întreagă operă poetică, epoca unui trecut recent. Blok a exercitat o enormă ininență asupra intregei poezii contemporane. Unii nu reușesc încă să se smulgă strofelor sale vrăjite. Alții au depășit romantismul primei perioade, s-au declarat un război poetic și țun bazele ritmurilor noui, grămădesc pietrele nouilor imagini, îndeplinesc truda eroică, se clădește poezia viitorului. Dar tuturora le este la fel de scumpă amintirea lui Blok". Alexandru Blok a fost unul din primii poeți ai Revoluției. Poemul său „Cei doisprezece" a fost primul ecou poetic al răsturnării din Octombrie. Bok scria in articolul său despre „Intelectualii și revoluția" : „A crede nu in ceea ce „nu există în lume", ci în ceea ce tribue să fie lumea noastră. Cu trupul, cu inima, cu conștiința, ascultați Revoluția !* Poemul „Cei doisprezece“ a fost expresia a*ceste credințe în frumusețea vieții.’ cl exprimă măreția luptei liberatoare a poporului. Blok ura tot ceea ce umilește și asuprește omul- Forța romantismului său revoluționar, figura Sa morală atât de nobilă și de multiplă in aspectele sale. In sfârșit stăpânirea sa poetică impresionantă, iată ce determină Fosul pe care acest poet de geniu il deține in istoria poeiei ruse și a poeziei mondiale. Opera lui Blok a rodit poezia Rusiei noul. Versurile sale cunosc o Intensă popularitate Ele înseamnă o etapă de frunte fn evoluția poeziei sovietice. Troenii se ridicau namită până la tinda creștinului. Viscolul glurulavea folosină înflorită, ca niște rotocoale de hârtie alba, și mici genta cu mânie nemiluită, spulberând fulgii de zăpadă in varteje și stoluri, repepezite in lungul ulițelor, sparte la răspântii și imprăștiete fără căpătâiu în târgul maidanelor de la Olănita. Pârtia nu se mai cunoștea, înăbușită sub o velniță de zăpadă ce-ți trecea de glezne și mai bine. Fumul căminelor, zăpăcit de bătaia Crivățului, se zvârcolea pe foc, și ca și cum ar fi fost sorbit de vetre, se prâbușia îndărăt pe gâtul coșurilor. Mahalaua intelenise Îngropată în zăpadă ; vântul și gerul tăiau la ficați pe oricare indrăznia sâ iasă afară din casă. Nu se pomenea nici gura de om, nici lătrat de cine. Așa an nou, așa Sân-Vasile, sâ î hărăzească Domnul vrăjmașilor noștri, că și d’ai avea tufă în bătătură, uiți de topor și de tăetor, te dai cât mei afunci In plepumă,ți răstorni toate țoalele In spinare, și tot gheață râmbi din tălpi până la creștet. Tăiaful lăutarilor de sub Satir Ciupitul, țambafagiul Olănicei, îmbodobise din poeziă un cep mare de porc cu tibhet canabiu și albastru, cu busuioc și cu cercei roșii în amândouă urechii * și-l vârâse în dinții rânjiți un trandafir umplut cu tocătură rumenă de pecie și mușchiu. Dar toți așteptau să vază astă grozavă „Vasilcă* și nimeni n’o mai vedea, deșî trecuseră ca la trei ceasuri de când se luminase de ziuă. Nu se pomenia nici de sorcovăială, după cum s'ar fi cum* venit dela moși dela strămoși.' Ți se prindea pleoapă de pleoapă, nare de nare, falcă de falcă, degera pui In găini, ar fi Inghețat flăcările In limbi de foc neclintit, de ger ce se pomenise. — N’em putea duce lei de biata Batașa ceva curmec de viață și vreascuri ujuite, zicea mama Arghirița către fata mare, ce învârtea mămăliga între genunchi și se ștergea la ochi din pricina fumului. Biata Bălașa 2 o fi amorțit cu copil cu tot ! Să« faci lipită, bolnavă că nu se mai poate târî, văduvă, cu copilul gol pui că, pe eșa cățea de vreme nu știu, zău, de și-o mai Înnoda zilele,... Zăpada și pătrunsese în tind^s vântul le cânta prin crăpăturile ușii parc’ar fi venit în duba mare j și Bălașa era Întinsă in lungul patului, Invăîltă c’o pî*pemă veche, zoioasă și ciuruită de găuri, prin care eșeau ghomotoacele de lână neagră. Pe picioare își trântise două scovergi, pe sân Își inghemuise copilul Îmbrăcat cu niște zdrențe de pantaloni, cu o scurtecură blănită și încins pe la mijloc cu o bârma roșie. Chipul ei gălbejit de boală și de sărăcie. Începuse a murgi in vânăt ochii pironiți asupra copilului, pierduseră luciul vieții ce și cum l-ai fi răzuit cu o gresiă. — Mamă, mi e frig lângă tine, tu ești prea rece, îngână copilul dârdâind, lasă mă să mă dau jos — Bine, Nică, fă cum vrei, șopti Bălașa cu o voce sfârșită Câteva lacrimi și umeziră ochii ei uscați. — Mamă, mi-e frig când stau la casă, adaugă copilul trăgându-și cizmele, mai bine ar fi să mă duc cu sorcova. Soba nu s’a dezmorțit de trei zile, și eu am merișor și busuioc uscat, pot să-mi fac sorcovă, dacă nu am una de târg cu fiori și cu beteală și poate să vin cu parale ; am să-ți cumpăr pâine caldă ; aici e frig, mamă, vreau să mă dud Și el, care fugh ța un sec de foame, nu-i venia să spue drept, deși nu era decât de șase ani, căci se mila pe măsa bolnavă grea și tot zadarnic ar fi fost s’o mai mâhnească și ei cu foamea su). — Du-te, răspunse Bălașa, lachizând ochii Înecați in lacrime. Eh 2 bine știu eu ce te mână pe tine, dagul mamei, bine știu eu» mma Dumnezeu nu știe . Dar vin să te mai sărut odată Înainte de a pleca. — De ce mă săruți, inimă, innainte de a pleca ? Intrebă Nică cam pe gânduri. — Ca să-ți fie cu noroc, ca să câștigi parale, ca să te privească cu bine la casa de om. Și după ce l sărută pe frunte, pe obieji și pe ochi, copilul se uită larg în fața ei, fără să se gândească bine, 11 zise ! — Mamă, dar gura ta este de ghiață ? Altădată când mă săruta mă Încălzeai, acum parcă mi-ai bătut doua piroane de ghiață in amândoi ochii. Dar văzând că mă-sa și-a cuprins hpul In mâini, o soseti mâhnită de vorbele lui, se repezi la gâtul ei, o mângâie ușor pe tâmple, și-l strigă cu un gles de râs și plâns .________ (continuare în pag. III-a) vC J so RCOV de BARBU DELAVRANCEA, Anul Nou în literatura trecutului