B. P. Hasdeu: Ursita (1864)
Necurmatele războaie ale lui Ştefan-vodă, luînd necontenit pe ţărani de la sapă la armă, au sărăcit cu desăvîrşire clasa de jos a poporului, pe care o mai apăsau şi boierii, căci domnul, cruţa foarte mult aristocraţia ţării, organizată după modelul feudalităţii ungare şi polone. Aşadară, toţi acei ce simţeau în piepturile lor bătând inima de zmeu alergară la frunza verde a codrului, sub al cărui adăpost se puneau a pîndi şi a tăia pe neguţătorii drumeţi, mai cu seamă turci şi armeni, şi pe avuta boierime. Postelnicul Şarpe, prin o mişcare iute ca lovitura Fulgerului, aţinti ochii asupra culmii dealului,apoi goli sabia şi strigînd: „după mine!*4 se răpezi cu toată ceata în goana calului în direcţiunea de unde au venit săgeţile. O a doua improşcătură de săgeţi a răsturnat de astă dată la pămînt doi din ceata postelnicului, care el însuşi abia scăpă numai mulţumită armurii sale; dar cind ceata ajunse în virful dealului şi spera a descoperi, în fine, pe misterioşii duşmani, ea n-a văzut altceva decit un copilaş ca de opt ani, cu păr roşietic, care se juca in iarbă. — Al cui eşti tu? îl întrebă postelnicul. — Al tatei, răspunse băiatul, uitându-se fără frică, la călăreţii ce-l incungiurară. — Şi cine-i acel tată? — Un pui de zmeu. — Un hoţ? — Ba hoţ eşti tu! Postelnicul rădică pe copil şi-l aşeză înaintea sa pe cai. — Mulţi haiduci sunt aici In codru? — Douăzeci şi patru — Cine e căpitanul lor? — Drăgan Bărbuță-Scurtă. . — Unde sunt ei acuma? — S-au dus în ceea parte, răspunse copilul, arătând la dreapta. Postelnicul cu ai săi urmară drumul după arătările băiatului, dară abia făcură vro două sute de pași înainte, cînd, de pe o stâncă, au început a ploua pietre asupra capetelor lor fără ca să se vază cine le aruncă. — Înapoi, fraților! zise postelnicul cu despreț; doară nu ne vom bate cu văzduhul! Ceata se retrase, urmărită dentîi de zborul pietrelor, apoi de loviturile săgeților Un bulgăr a izbit pe postelnic în 118