I. Pop-Florantin: Romeo (1873)
I. Mormêntul e deschis. Pe malurile Oltului se despăturau coliliile dumbrăviloru ; şi domnului din Romani se ’nchideau filele de pe păment. Doue flori ale vieţei sale, Ioana cea frumosă, şi Goriţă, un viteaz mititel, duicos, se ’ntrebau cu ochii lăcremaţi : — Ore de ce nu ne mai chiamă tătuca ? Așa de demult nu ne-a chemat să ne ■ vadă ! Astăzi e atât de frumos, şi tot nu ne chiamă, să ne mai sărute.—Vitejelul adauge : — Hai, să mergem la tătuca și așa. —Soru-ta i respunse : —Ai uitat, ce ţ’am spus, că tata azis să mergem când ne va chema ? Dar tu nu-mi ai spus, că adia să nu mergem, când nu ne va chema. Hai, să mergem, și’l vom vedea odată ; apoi vom fugi ’nnapoi. —Nu puișoruleN’aud fi clopoțelul ?... . Aidem in fugă ! Ținete bine.—Așa strigă Idna și alergă pe scări la vale, de mână cu frățiorul seu. Stăi! ROMEO