N. D. Popescu: Miul Haiducul (1881)
mânului, nicairi acea marţială şi impuitere înfăţişare a boeruluî pământean. Sermană ţară, în ce timpuri ajunseseşi ! Printre acei şăse sau şăpte bărbaţi, erau preserate tot atâtea femei, însă pe cât erau de urît, cei dintâiu, pe atâta de frumose erau cele din urmă , cu totă degradarea lor de femei întreţinute, tot păstra acea frumseţe românésca remarcabilă în tot orientul. Téte erau drăgălaşe, téte fragede, téte pline de lipiciu; dar cea mai mândră, cea mai încântătore, cea maî frumosă era aceia ce sta lângă Ştefan şi sa răzima deumerile seii, adecă Fiorica, amanta lui Vodă. Când am pătruns, iubite lector, în acest Eldorado al viţiuluî, masa era pe sfîrşit, bucatele în mare parte mâncate şi multe ulcioră cu vin deşertate. Deja fumul vinului se suise în creeria celor mai mulţi din ospeţi şi fălcile celor mai tăcuţi se descleştase. Să-i ascultăm cu atenţiune. — Me jur, iubita mea, me jur pe stema şi buzduganul meu, striga Vodă legănându-să razimat pe umerii iubitei lui, că de-mî vei cere toţi banii ce vor fi strâns pârcălabii de trei săptămâni până acum, toţi vor fi ai tăi ca să ai cu ce să-ţi cumperî case, cai şi moşiî, spre a fi vrednică de ceea ce eştî. — îţî mulţumesc, dragul meu iubit, răspunse amanta sa sărutându-1, îţî mulţumesc de averea ce-mi făgăduescî, dar.... — Dar ce? draga sufletului meu. — ’Mî este teamă că nu vei bine-voi a încuviinţa gândul meu. — L’am încuviinţat maî dinainte, spune-i acum. — Maî bine decât să risipesc baniî pe caî, trasurî, case și scumpeturi, bunuri trecătore, aș fi