N. D. Popescu: Codreanu Haiducu (1882)
CODRU GORUNULUI Intre Râmnic şi Focşani, cam p’acolo pe unde adî trece linia ferată Budeu-Mărăşescu, era mai acum optdecî de ani o pădure seculară dependinţe de schitul Poiana Mărului desă şi stufoasă care se întindea spre miadă noapte pană în creeriî munţilor, spre miadă di până in marginea Bărăganului, spre răsărit trecea fruntaria Moldovei şi se împreuna cu anticele sale păduri şi spre apus îşi da mâna pe aproape de Bucov cu vestita pădure a Vlăsiei din care adî a rămas numai câteva crâmpee câte au făcut parte din domeniile statului. Acea pădure măreaţăşi seculară se numea codru Gorunului din causă ca cea mai mare parte din copacii ei erau goruni bătrâni de când lumea. Intr’acea pădure cam pe la mijlocul vereî anului 1813, pe când domnea in Moldova Scarlat Calimache şi în ţara Românească Ioan Garagea Voivod, intr’o seară lină şi senină, puţin după amurgitu şi ’nainte d’a răsări luna se vedeau adunaţi vr’o doisprezece inşi tot unul şi unul în inima pădureî, unde locul era mal retras şi maî selbatic şi vorbeau intre eî stând în piciore şi rezemându-se in nişte flinte lungi şi largi la buse * cacum s’arli sfătuit de lucruri de mare importanţă. Unul dintr’aceî necunoscuţi era alb colilie şi cu mustaţa ca zăpada, altul purta barbă scurtă şi deasă neagră amestecată cu multe fire cărunte, cei alţî aveau pe chip şi păr pecetia neîndurate! vremi